Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » MIHAI CABA: „Răspunsul, prieteni, e… vânare de vânt”

MIHAI CABA: „Răspunsul, prieteni, e… vânare de vânt”

Sub acest „motto” declarativ, ce a „împrumutat” refrenul melodiei lui Bob Dylan „Suflându-le în vânt”, de profundă meditaţie umană, adaptată poetic de neuitatul actor Florian Pitiş, tânăra pictoriţă Gabriela Culic şi-a conceput şi închegat expoziţia personală „Umbrele vântului”, vernisată de curând pe simezele prestigioasei Galerii de Artă „DANA” de la Iaşi, înscriindu-şi astfel în propria-i exprimare artistică o nouă reuşită. 

Dar, despre autoarea acestei deosebite prestaţii picturale, provocatoare prin titulatura sa, notând selectiv din „pliantul de sală”, toate numai de bine: este licenţiată a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, secţia de Pictură. Cu „Umbrele vântului” bifează cea de a 7-a „personală”, după reuşita celei „debutante” din 2010, de la Bucureşti, urmată de celelalte succese obţinute la European Art Gallery, ICR Viena, ICR Berlin şi Muzeul Naţional de Artă al Moldovei. Foarte activă prezenţă la numeroase Expoziţii de grup din ţară şi din străinătate, vernisate la Paris, Tour, Bruxelles, New York, Orleans, Bratislava, Chişinău, Bucureşti, Constanţa, Timişoara ş.a., ceea ce i-a atras meritoriu dobândirea mai multor premii, diplome, cum şi Trofeul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei. Drept firească urmare a expresivităţii talentului ei artistic, multe dintre picturile sale se găsesc acum în patrimoniul unor consacrate muzee şi fundaţii din ţară şi străinătate şi în mai multe colecţii particulare din România, Austria, Germania, Olanda, Franţa, Belgia, Canada, SUA. Sintetizând: un palmares artistic de invidiat sau, altfel spus, „mânuitoarea de penel” Gabriela Culic n-a făcut „umbră” degeaba pânzelor sale, după cum lasă să se vadă!
Pentru cine păşeşte pragul acestei expoziţii, fie şi dintr-o curiozitate simplă şi dezinteresată, surpriza pânzei de „bun venit” va fi una inedită pentru oricare dintre vizitatori, atât prin conţinutul tulburător al mesajului pe care autoarea doreşte de la bun început să-l transmită acestora, cât şi prin „rescrierea” lui picturală, din care descifrăm cu luare aminte:

„Câte drumuri un om ar avea de făcut, / până să se considere OM? /
Câte mări pescăruşii mai au de bătut, / pân-ajung la nisip pentru somn? /
Câte bombe vor mai sfârteca mii de vieţi, / până să le interzicem pe veci?
Răspunsul, prieteni, e …vânare de vânt, / răspunsu-i …vânare de vânt.

Câţi ani poate un munte în lume trăi, / până marea să-l spele-ntr-o zi? /
Şi câţi oamenii vor putea vieţui, / până liberi permis le va fi? /
De câte ori omul vede un rău / şi tace, întorcând capul său? /
Răspunsul, prieteni, e …vânare de vânt, / răspunsu-i …vânare de vânt.

De câte ori omu-n sus va privi, / până cerul să-l vadă de-ajuns? /
Şi câte urechi necesare-i vor fi, / ca s-audă al lumilor plâns? /
Câţi mai au de murit ca s-aflăm în sfârşit, / că oameni prea mulţi au murit? /
Răspunsul, prieteni, e …vânare de vânt, / răspunsu-i …vânare de vânt.”
Odată ce a primit cu oarece reticenţă „botezul” ideatic al „vânării de vânt”, oficiat de autoare printr-o litanie izbutit „caligrafiată”, care avea să-i declanşeze în subconştient reverberaţiile vălmăşagului de interogaţii interioare consonante tematicii propuse, vizitatorul, de aici încolo, îşi îndreaptă paşii prin expoziţie spre aflarea „cheii de boltă” a descifrării întregului univers pictural expus de Gabriela Culic pe simezele Galeriei „DANA”.
Ca fiind unul dintre aceştia şi trecând de la o pânză la alta, fiecare dintre ele deosebit de generoasă în dimensiuni şi inspirat de bine denumită şi panotată, sub priviri mi s-a deschis o întreagă lume fascinantă: a dinamicii mişcării, a plutirii, a zborului, a efemerului, a migraţiei, a reveriei, a baterii de vânt, a amalgamului de umbre şi lumini, a fabulosului şi a micimii, a liniştii şi a zbuciumului…
Cu penelul său măiestrit Gabriela Culic ne conduce, lucrare cu lucrare, spre acea lume de lângă noi, insuficient conştientizată, în care domină, ca liber arbitru, echilibrul şi armonia universală, în care timpul şi spaţiul se contopesc într-un tot al liniştii şi deplinei libertăţi, de care omul din noi are atâta nevoie. Privindu-le în întregitul lor ansamblu de la parterul şi până la etajul galeriei, pânzele reflectă însuşirea de către artistă a unui anumit mod de gândire, pe care reuşeşte să-l exprime, spre lauda ei, printr-o platsticitate inconfundabilă eliberată de orice convenţii şi prejudecăţi. Când hazardant cineva se va întreba vreodată dacă „vântul are umbre?”, răspunsul afirmativ îl va găsi fără îndoială în lucrările Gabrielei Culic, în forma lor plastic nuanţată, ce poate fi uneori abia perceptibilă în lumină, alteori pronunţat îngroşată şi întunecată, după efemeritatea deşertăciunilor vieţii.
Unul dintre simbolurile predilecte, prin care pictoriţa îşi susţine paradigma „vânării de vânt”, îl constituie, desigur, cu vizibilă accentuare, păsările, cele care, substindu-se naturii umane puternic afectate de agonia societăţii actuale super-tehnologizate, au (încă!) libertatea zborului în spaţiul dintre Pământ şi Cer, vădit expus „de jos în sus” şi „de la stânga la dreapta”, pe traiectorii spiralate ale atingerii unui viitor al speranţei izbăvirii. Nu întâmplător, în expoziţie, Gabriela Culic, intrată în mrejele „fâlfâitului de aripi” şi plutind sufleteşte printre aripatele versuri „nichitostănesciene”, emoţionată, le lasă şi la vederea vizitatorilor: „Totul zboară, / păsările zboară, / timpul zboară, / planetele zboară, / dar a sta locului în lucrare / mi se pare măreţ.”
Parafrazând, cu îngăduinţa acordată simplului privitor, pot să-mi asum, ca atare, nevinovăţia unei afirmaţii: Tablourile Gabrielei Culic, „ce stau locului în lucrare”, / mi se par măreţ(e)!
Vorbind la vernisaj despre această semnificaţie picturală columbofil – păsărească a artistei expozante, doamna Maria Bilaşevschi, consacrat critic de artă şi curator al expoziţiei „Umbrele vântului”, avea să o susţină în faţa distinsului auditoriu cu o aceeaşi dezinvoltură însufleţitoare a specialistului în domeniu: „Expoziţia Gabrielei Culic este o platformă de gândire eliberată din şablon în a cărei plăsmuire artista analizează contrapunctele dinamice dintre tentaţia antropocentrică de a vedea păsările drept metafore şi tendinţa contemporană de a crea un dialog ţintit spre extragerea esenţei, ce elimină surplusul şi minimizează conţinutul. Lucrările artistei subliniază discrepanţele dintre percepţiile simbolice ale păsărilor şi amprentele pe care acestea le trasează în spiritul colectiv, mitic şi individual.”
Un cuvânt de prestanţă: simplu şi la obiect, fără mistificări şi exagerări!

„Umbrele vântului” Gabrielei Culic pe simezele Galeriei „DANA”

„Juriul” vernisajului: Smaranda Bostan – moderatoare, Maria Bilaşevschi – critic
de artă şi Gabriela Culic – expozantă. În profil, scriitorul Mircea Radu Iacoban.

Ca bună regulă, la sfârşitul „ritualului” inaugurator al noii expoziţii, cuvântul a aparţinut pictoriţei autoare, Gabriela Culic. Vădit emoţionată aceasta a demistificat distinsului auditoriu motivaţia impulsului interior în conturarea acestei expoziţii: „ Porumbeii, vizitatorii aripaţi de pe pervazul ferestrei atelierului meu de pictură, care aveau să mă inspire în zugrăvirea pânzelor! Pe lângă aceştia şi-au mai adus contribuţia lor creatoare: şi vântul, şi umbrele lui, şi alte vibraţii interioare de sunet şi poezie. Astfel expoziţia s–a închegat în ansamblul ei unitar. Mulţumesc din tot sufletul pentru onoarea acordată de Galeria „DANA”, respectiv domnului ing. Mihai Pascal – patron – şi doamnei Smaranda Bostan – consilier artistic – de a-mi fi găzduit această expoziţie. Întreaga gratitudine şi doamnei Maria Bilaşevschi – critic de artă – pentru interesul manifestat şi aprecierile de substanţă exprimate, care mă vor încuraja pe mai departe. Şi nu în ultimul rând, ţin să vă mulţumesc cu simţire d-voastră tuturor, ce-mi sunteţi alături la trăirea acestor momente emoţionante.”
Cu satisfacţia „privitorului de tablouri” dobândită sufleteşte la vernisarea recentei şi reuşitei expoziţionale a talentatei pictoriţe, Gabriela Culic, pe simezele Galeriei „DANA” nu-mi rămâne, la rându-mi, decât cuvenitele gratitudini:
Felicitări, Gabriela Culic! Mulţumiri, Galerie „DANA”!
În acelaşi timp, aş dori ca rândurile de mai sus să se constituie în ochii cititorilor drept o sugerată invitaţie la un veritabil act de cultură pe care Galeria „DANA” îl săvârşeşte iarăşi cu o aceeaşi statornicie împământenită a strădaniilor sale. Iar cei ce o vor onora, fără tăgadă, vor fi regalaţi în aşteptări.

Mihai Caba