Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » FILO-STUDII » Isabela Vasiliu-Scraba: Părintele Arsenie Boca și Mircea Vulcănescu personaje ale romanului Noaptea de Sânziene

Isabela Vasiliu-Scraba: Părintele Arsenie Boca și Mircea Vulcănescu personaje ale romanului Noaptea de Sânziene

Motto : “O lumină neînțeleasă îi scălda necontenit figura. „Am întâlnit un om extraordinar…Trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice…Este și acesta un mare secret. L-am învățat de la [călugărul] Anisie” (Stefan Viziru)

Dintr-o declarație scrisă de starețul de la Sâmbăta când a fost prima oară arestat, știm azi că afluxul mare al credincioșilor l-a făcut pe călugărul iconar Arsenie Boca să primească preoția mai târziu cu un an decât ieromonahul Serafim Popescu, călugărul cu care fusese la Sfântul Munte în primăvara anului 1939. La vremea războiului pentru Basarabia și Bucovina cotropite de Stalin în 1940, starețul de la Sâmbăta de Sus era deja bine cunoscut sibienilor și făgărășenilor care frecventau Mânăstirea Sfinților Brâncoveni. In ce privește informațiile despre „Sfântul Ardealului” care ar fi putut ajunge la Cioran prin corespondența trimisă de la Sibiu de Relu Cioran, acestea fie s-au pierdut odată cu scrisorile de atunci, fie au fost „pieptănate” de pasajele în care era menționată frumoasa figură a Sfântului Ardealului. Chiar și reeditatera la Humanitas a primei jumătăți din Filocalia (volumele I-IV, Sibiu, 1945-1948, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/   ) s-a făcut cu cenzurarea numelui „ctitorului Filocaliei românești” (cf. D. Stăniloae) martirizat de regimul polițienesc comunist. Nici în America, Principesa Ileana nu a putut prin anii cincizeci să-i treacă numele în cartea sa I live again, de teamă ca Părintele Arsenie Boca să nu sufere persecuții din partea celor care deja îl închiseseră în două rânduri fără nici o comdamnare.

In anul centenarului nașterii lui Cioran observasem (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran ca profet al adevăratei sfinţenii, a propos de Mircea Vulcanescu) că Mircea Eliade a transpus în figura călugărului Anisie trăsăturile „Sfântului Ardealului” de care aflase (cum scrie el însuși) de la Cioran. Sigur este însă că viitorul Părinte Arsenie l-a cunoscut la București pe Eliade în perioada „Criterionului”, fiind interesat încă din studenția sibiană de   articolele despre mistică publicate de Eliade, interes consemnat și el într-una din declarațiile ocazionate de întemnițarea starețului de la Sâmbăta.

Exilatul Mircea Eliade scria în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, filozoful religiilor specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (M. Eliade, Incognito la Buchenwald ).

În Noaptea de sânziene, numele„Anisie” indică sursa de inspirație : Părintele „Arsenie”. La fel, „Biriș”, trimite (prin cuvântul „bir”, dare sau impozit) la Mircea Vulcănescu, filozoful angajat la un moment dat la Direcția Vămilor. Tot așa cum „Ciru” pare derivat din Cioran, scriitorul originar din mărginimea Sibiului de la care Eliade scrie în romanul său că ar fi aflat de existența Părintelui Arsenie (/„Anisie”). Romancierul imaginează povestirea „E departe stâna” publicată de iubitorul de drumeții montane (Ciru Partenie), unde este descrisă figura singulară a călugărului Anisie.

După Eliade, părintele Anisie ar fi fost o dovadă palpabilă că există timpul veșnic. In acest timp trăiește Părintele Anisie „neîntinat” de timpul istoric, probă vie a faptului că „spiritul nu cedează întotdeana timpului, așa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunți și păcătoși…Filozofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deși se află printre noi, în mijlocul nostru” (Mircea Eliade, Noaptea de sânziene). Călugărul Anisie care a putut rămâne „imaculat pe acest pământ” își jertfește viața pământească „ca eu să pot crede, spune Stefan Viziru, să mă pot mântui”.

Este de-a dreptul remarcabilă previziunea lui Mircea Eliade legată de rolul pe care urma să-l aibe Sfântul Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu) în fenomenul întoarcerii la credința creștină a unei impresionante mulțimi de români „educați” prin învățământul ateu, comunist. Amploarea pelerinajelor la Mănăstirea Prislop a ingrijorat într-o așa de mare măsură responsabilii cu idioțirea mediatică (așa numiții „lideri de opinie”) încât s-a finanțat de la bugetul de stat al României o cercetare „științifică” de trei ani materializată printr-un volum scos de un angajat al Institutului de Istoria Religiilor condus „interimar” (din 2008) de un cronicar plastic devenit ministru al culturii. Cu puține zine înainte de a muri, filozoful Mircea Vulcănescu observase în închisoare fiind că „potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudo-cultura și-a întins tentacolele ca o caracatiță” (cf. Ion Constantinescu Mărăcineanu, în rev. „Memoria”, nr. 43).

După publicarea Dimensiunii românești a existenței unii au evidențiat (împreună cu filozoful Mircea Vulcănescu) creștinismul mai aparte al creatorilor unei literaturi populare de o surprinzătoare valoare metafizică, alții l-au taxat pe autor drept apologet al „imperialismului românesc” (Ion Călugătu, Șantierele literaturii, în „Scânteia”, nr.150, an 2, 25 febr. 1945). Mircea Eliade s-a înscris printre adepții creștinismului cosmic românesc, pe urmele prietenului său Mircea Vulcănescu trecut în lumea de dincolo după repetate schingiuiri în temnița comunistă. Fostul deținut politic Virgil Maxim a descris schingiuirile la care a fost supus Mircea Vulcănescu: Filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii…Vina ? Au propagat idei retrograde”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (cf. V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București, 2002, p.246; a se vedea și două mostre ale pseudo-culturii propagate azi : pritocirea maculaturii lăsată la vedere de torționari, fără nici cea mai mică trimitere la mărturiile victimelor, în articolul Ioanei Diaconescu, Deținutul K9320, M. Vulcănescu, în „România literară”, nr. 47/ 2005 și o cinică -sau doar stupidă- îmblătire de vorbe goale din textul lui Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3).

Una din multele fațete ale romanului Noaptea de Sânziene (București, 2010, vol. I-II) cu simultana (în țară și în exil) încadrare în ritmurile cosmice   (adoptate de călugărul Anisie) poate sugera oarecum viziunea creștinismului cosmic schițat de Mircea Vulcănescu în marginea limbii și spiritualității românești de factură populară sau cultă. Semnificativă ar fi nu numai valorificarea exilului ca drum de cunoaștere metafizică inspirat de ritmica deschidere a cerurilor la echinox. Dar și cele petrecute în România transformată în „gubernie penitenciară” (cf.Virgil Ierunca), unde după gratii unii deținuți politici au îngânat balada Miorița în timpul schingiuirilor bestiale, cum aflase Eliade pe când se afla la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ). In închisoarea comunistă din Aiud, în noaptea de 28/ 29 octombrie 1952, filozoful Mircea Vulcănescu trecea în veșnicia pe care o cunosc doar sfinții.

Ioan Ioanolide și-a amintit cum îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot acest fost deținut politic a scris că Mircea Vulcănescu n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la închisoarea din Jilava unde fusese dus în 1951, și că, revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. Iar gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”( Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307). Torturat în aceiași serie cu Mircea Vulcănescu, Nicolae Căcea a apucat să publice Mărturiile sale din iadul temnițelor comuniste : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil…Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (N. Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste).

Mircea Eliade transpune (într-o ingenioasă contradicție a opușilor) ultimele vorbe ale prietenului său martirizat în temnița comunistă, comutând îndemnul „Să nu ne răzbunați !” pe o imaginată scenă de un dramatism cu totul particular   (pe care-l regăsim în romanul Pe Strada Mântuleasa, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ ). În momentele finale, torționarul/ fost prieten Bursuc ar fi fost de față la moartea deținutului schingiuit. Dar nu doar prezența torționarului în haine de preot impresionează. Ea e intim corelată cu suferința fizică până la delir și cu faptul că însuși torționarul a rămas să fie cel care trebuie să ducă mai departe mesajul ultimelor cuvinte ale muribundului. Este imaginată o anchetă/ spovedanie, cu un popă-securist urmărindu-și țelul, cu frica omenească de bătaie și cu doctorul închisorii implicat în torturarea dincolo de orice limită. In niște pagini absolut extraordinare (pp. 283-300 din vol. II), Eliade îl înfățișează pe filozoful Biriș schingiuit până în pragul morții discutând cu popa Bursuc în noua sa calitate de angajat al Securității anti-românești. Răs-popitul Bursuc urmărește (ca si anchetatorul Duma, cuvânt ce trimite la „duma”/ parlamentul rusesc) a smulge de la deținutul Biriș (bătut cu ranga la tălpi) nume imaginare ale celor care ar fi complotat împotriva regimului de ocupație sovietică. Venit în rasă de călugăr la căpătâiul fostului prieten, singurul lucru pe care-l află anchetatorul/torționar de la cel schingiuit metodic este că numele ar fi fost „Legiune”, cum apare și în Biblie în povestea indrăcitului din ținutul Gherghesenilor (Luca, 8).

Când J. P. Sartre scria că infernul este celălalt, el indica fără să știe esența „regimului criminal comunist” (cf. președintele Traian Băsescu, 18 dec. 2006). Problema fundamentală a cunoașterii omenești nu este decât transcendența (sacrul), care este și problema religiei. „Altul, celălalt –este, de fapt, obiectul”   consemna M.Eliade în Jurnalul portughez pe 12 noiembrie 1942. „Altul” sau „celălalt” în viziunea unui comunist precum Sartre nu poate fi decât infernul sau „Legiune” ieșită din cunoașterea pe calea anchetărilor securiste.

Sinistrul personaj Bursuc este imaginat de Mircea Eliade ca „popă” spre a aminti probabil numele de „Călugăru” purtat de autorul „Copilăriei unui netrebnic” (1936), ziarist de stânga publicat de Nae Ionescu la „Cuvântul”. In anul arestării lui Mircea Vulcănescu, faima lui Ion Călugăru a fost cauzată mai puțin de cele scrise în marginea Dimensiunii românești a existenței despre inexistentul „imperialism” al unei națiuni captive. Acest „procuror ideologic comunist” a instigat (prin „Scânteia” nr. 31 din 28 aprilie 1946) „la distrugerea Rotondei Scriitorilor din Cișmigiu” (cf. Marian Popa, Istoria Literaturii Române de azi pe mâine, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II,   p.1093 și p.375). Din Rotonda Scriitorilor n-a apucat la vremea comunismului să fie dărâmat decât bustul scriitorului Octavian Goga, otrăvit (cum s-a spus în epocă) din pricina volumului Mustul care fierbe (1938).

Mircea Vulcănescu îi scrisese în 1947 din închisoarea Aiudului sorei lui (care urma să aibe și ea parte de detenția politică) despre iadul temniței comuniste făcând o aluzie la călimara cu care Luther ar fi aruncat în diavol : „…am făcut și progrese spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară” (Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Crater, București, 2000, p.111). Prin anii treizeci, comunistul Ion Călugăru fusese criterionist în gruparea care-i reunise atunci pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Petre Manoliu, Dan Botta, Tudor Vianu, Petru Comarnescu si alții.

Anchetatorului Bursuc, filozoful Biriș îi spune înainte de marea trecere că nimănui nu trebuie să-i fie frică de moarte. Acesta a fost chiar mesajul pe care fostul său prieten Bursuc (popă răspopit și torționar securist) trebuia să-l transmită lui Ștefan fugit în Franța și cunoscut ambilor, exilat care și el va trece în lumea de dincolo în noaptea de Sânziene. Biriș dezvăluie adevărul aflat în clipa cea mai lungă a vieții sale, după care moartea ar fi doar o trecere, o ieșire din timpul istoric: „Există o ieșire. Să o caute” și ei, occidentalii rătăciți într-un timp care „macină omul modern și lumea în care trăiește”. Recitind Mai am un singur dor, Eliade are în Portugalia revelația că la Eminescu n-ar fi aici vorba de o dorință de reintrare în Cosmos. Ar fi o regăsire, „prin moarte, a adevăratei sale familii cosmice (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci întoarcere acasă, la ai săi” (Jurnalul portughez, 29 noiembrie 1942).

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/