Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » LIVIA CIUPERCĂ: Tresăltări aniversare

LIVIA CIUPERCĂ: Tresăltări aniversare

E drept, suntem salcii mişcătoare, deşi inteligente, dar care, uneori, din prea multă inteligenţă, ne învârtoşăm a crede că se cuvine să ne-ndoim şi după cum bat unele vânturi. Uităm, bieţii de noi, că acea înconvoiere, dintr-o anumită clipă, desacralizată, s-ar putea să se transforme în scolioză încornorată.

Şi stai câteodată strâmb, strâmb de tot, şi te miri cum ar putea s-ajungi dintr-o exuberanţă lin-cristalină – înspre o decădere morală, care-ţi va cere mult efort de redresare, dacă aceasta ar mai putea fi posibil vreodată, adică îţi mai rămâne timpul, când îţi sună ceasul!...

Ar cam fi vorba de o poveste. Şi nu de o poveste oarecare, ci de povestea unor romane, cu titlul Baltagul,Zbateri (Întâmplări din Mândruţa) şi câte altele, despre care nici nu bănuim.  Au mai avut timp, împricinaţii, să recompună fapta, să corecteze greşeala sau/şi să ceară iertare?! Mă tem că au plecat spre zările nemuririi cu această mare taină-n suflet, nevindecată.

Ei, dar despre niştezbateri epice, n-a fost deloc străin cel care s-a numit în această viaţă, ZAHARIA STANCU (Salcia-Teleorman, 7 octombrie 1902 – 5 decembrie 1974, Bucureşti), la vremea când era preşedintele uniunii scriitorilor.

La acest ceas aniversar, postum, ce e drept!, pentru că tocmai se-mplinesc 115 ani de la naşterea sa, ţinem s-amintim că un om, de fapt, un foarte talentat scriitor intrat, pe nedrept în uitare, a suferit mult – până-n ultima clipă a existenţei sale pământene. Şi-acelui om i s-ar cuveni pronunţat numele, pentru că a fost un bun creştin: Constantin R. Crişan. Acest preot-scriitor a murit cu marea durere de a nu-şi mai vedea manuscrisele, romanele din ciclulÎntâmplări din Mândruţa.

Însă timpul şi-aşterne mantie păienjenită peste tot şi peste toate şi iertarea (de dincolo de timp) pare să îmbrăţişeze orice fărădelege!

Şi mărturia pare să fie palpabilă, pentru că mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Zaharia Stancu, îndeaproape, au depus mărturie de generozitatea sa – ca om. Dar cum fiecare dintre noi suntem stăpâniţi şi de orgolii, deh!, mai călcăm, uneori, şi strâmb, merită să ne-amintim şi de cele bune, dar şi de cele mai puţin bune. Dar mai ales de cele bune.

În tinereţea sa, aniversatul de astăzi, trecut la cele veşnice de peste patru decenii, a lăsat în publicaţiile interbelice şi versuri care pot încânta pe iubitorii de poezie din zilele noastre, precum acest catren, publicat în  revista „Ţara de Jos” (Anul IV, nr. 6-9/iunie-sptembrie 1927, p. 120), intitulat, Sănătate:

 

„Alerg pe şesuri sprinten cu dorul în răgaz

Desculţ ca un hulub prin ierburile crude

Şi zvelt tresar când vântul îmi şterge pe obraz

Aripile-i de rouă şi aur rece, ude”.

 

Ce frumoasă ni se relevă copilăria în aceste succinte versuri – şi cum ne purificăm ori de câte ori fiinţa noastră tresaltă spre cuibul acela al inocenţei?!

Cu certitudine  că în perioada cea juvenil-exuberantă, nici prin vis nu şi-ar fi imaginat Zaharia Stancu, cel de ieri, că peste ani, copilul cel desculţ de altădată, tresăltând fericit, asemenea unui hulub, prin roua unei frumoase dimineţi de vară, va plăsmui, la maturitate, o falsă şi periculoasă poveste despre  o desculţă comunitate rural-dunăreană?!!!

 

Livia Ciupercă