Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Alexandru Nemoianu: DESPRE FRICĂ, SPAIMĂ, PANICĂ

Alexandru Nemoianu: DESPRE FRICĂ, SPAIMĂ, PANICĂ

Frica, şi sub acest titlu generic înţeleg toate manifestările ei: frica, anxietate, spaima, panica, este produsă de perceperea unui pericol, real sau închipuit. Sentimentul produce schimbări majore în organism; palpitaţii, respiraţie rapidă şi gâfâit, transpiraţie, mâini  “umede”, senzaţie successive de frig şi cald, tremor. Frica poate fi produsă de o seama de factori: înălţime, spaţiu închis, apă, foc, insecte, duhuri rele, moarte sau pur şi simplu de “necunoscut”. Această din urmă, frica de necunoscut, de ce s-ar putea întâmpla, dincolo de orice închipuire a noastră, creează “panică”. Panica este între “frici” cea mai copleșitoare. Întreaga fiinţă este copleşită. Bătăile de inima se înteţesc până la a intra în arest cardiac. Raţiunea nu mai funcţionează, se pot comite acte extreme, de la crimă la sinucidere. (Este interesant că numele fenomenului, ”panică”, este asociat cu Pan, zeul păşunilor. Se spune că trezit brusc din somnul lui de după amiază, Pan scotea un ţipăt teribil, care aruncă turmele şi păstorii în amoc).

Personal cea mai completă şi mai exactă descriere a stării de panică şi auxiliarele ei, frica, spaima, anxietate, am găsit-o în “Cartea Înţelepciunea lui Solomon”  în capitolul 17.

Este descrisă acolo starea de panică în care se aflau locuitorii Egiptului atunci când au fost bântuiți de “plăgi”. Plăgi lăsate de Dumnezeu deaorece nu au dat ascultare poruncii, ”lăsaţi Poporul meu să meargă”. Citez:
“Nelegiuiţii, având încredinţarea că pot să asuprească neamul cel sfânt, zăceau închişi sub acoperişurile lor-înlănţuiţi de întuneric şi robi unei nopţi fără ziuă-şi fugari erau de la veşnica Ta purtare de grijă…Adăposturile unde se închideau nu i-au scutit de spaime, căci în jurul lor răsunau zgomote care îi înspăimântau şi arătări posomorâte care îi umpleau de groază…Fiindcă răutatea inimii este plină de temere, ca una care se ştie vinovată şi mustrată ea de sine însuşi; ea îşi vede mărită nenorocirea. Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreptul judecător. Şi când scade nădejdea în adâncul inimii, te sperii şi mai mult, dacă nu ştii care este pricina de unde îţi vine chinul…peste aceia se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului ce avea să-i înghită, şi ei pentru ei înşişi erau mai grea povara decât acel întuneric”.

Este o descriere foarte precisă şi care în acelaşi timp avertizează. Avertizează că în mai toate cazurile starea de panică şi cele asociate ei sunt rezultatul conștinței unui păcat săvârşit sau a unei stări de păcat în care te afli.
În această înţelegere starea de spaima poate fi depăşită prin terminarea stării de păcat. Iar aici să nu credem că este ceva chiar aşa de lesne de realizat. De foarte multe ori ne este teamă să apucăm pe o “altă” cale şi de fapt ne este teamă să ne încredem în ajutorul de Sus. Este aici vorba de o trăsătură a firii omeneşti foarte interesantă. De foarte multe ori preferăm să rămânem în starea “căldicică” în care ne aflăm; ne este frică să ne scuturăm şi să apucăm pe calea îndreptării. Poate cel mai bine este exprimat acest lucru în ‘Parabolă talanţilor”.

În acea Parabolă ni se spune că un împărat (fără îndoială chiar Dumnezeu)  a împărțit slugilor lui “talanți” , i-a îndemnat să îi înmulţească şi apoi a plecat “departe”. La întoarcere Împăratul a făcut socoteala cu cei cărora le împărțise daruri şi i-a răsplătit generos pe toţi care, după puterea fiecăruia, înmulţiseră “talantul”. La urmă soseşte şi cel care primise un “talent”. Acesta îngropase “talantul” şi acuma întorcea Stăpânului sau ceea ce îi fusese dat din capul locului. ”Justificarea”  lui fiind că, ”am ştiut că eşti om aspru”. Pe acesta Stăpânul îl pedepseşte cumplit; îl aruncă în “întunericul din afară” iar “talantul” lui îl da celuia care avea zece “talanți”. De ce, ”căci celui care are i se va da iar de la cel ce nu are şi ceea ce crede că are se va lua”. Era Stăpânul nedrept? Nicidecum. Cel cu un “talent” a fost pedepsit deoarece nu s-a încrezut în ajutorul de Sus, nu a “îndrăznit”, nu a luat Împărăţia Cerurilor prin “violenţă”. Asta însemnând că s-a complăcut în starea “călduţă”, în starea nehotărâtă, nu şi-a asumat riscul Credinţei.

Din cele arătate rezultă că o singură frică este justificată, “frica de Dumnezeu. Spune Sfântul Pavel;”. Nu va împovăraţi cu nici o grijă, ci întru toate, prin închinăciune şi prin ruga cu mulţumiri, cereile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni,4;6-7). Deci din nou, o singură frică este justificată cea faţă de Dumnezeu. Iar mai departe, sub pavăza şi ca parte a Bisericii Dreptmăritore să nu avem teamă, ”În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”(Ioan 16;3)

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

30 octombrie 2017