Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Alexandru Nemoianu: ȚĂRANI ȘI GRĂNICERI

Alexandru Nemoianu: ȚĂRANI ȘI GRĂNICERI

O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenesti.
Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul. Atunci când acest hotar, această graniță, a fost încălcată acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepesească cu moartea pe cel vinovat; chiar dacă îi era frate geamăn. Este posibil ca legenda să fi fost dată uitării în timp. Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus, vinovatul a fost Remus iar acea așezare avea să devie „Orașul”, adică Roma. Mai trebuie reținut un lucru.
Așezările nu au devenit sau nu devin vestite deoarece sunt iubite; ele devin vestite deoarece oamenii lor le iubesc fără margine.

Aceasta legendă are o însemnătate care depășește cu mult faptele imediate, ea are, mai ales, o valoare alegorică. Ea ne spune că așezările care vor să dăinuiască au fost și sunt întemeiate de oameni ai pământului, care, vreme după vreme, au răsturnat brazde, au pus sămânța în pământ și au așteptat cu credință ca sămânța să aducă roada.

Este dincolo de orice îndoială că acest soi de oameni au dezvoltat un sistem de valori care reflectă statornicie. Ei sunt aceia care au cultivat pământul și împreună cu el valori spirituale veșnice cum sunt credința în Dumnezeu, sentimentul și onoarea familiei, dragostea, sentimentul de solidaritate și curajul de a sta în față năvălirilor. În acest fel acești oameni au devenit, simultan, țărani și păzitori de valori spirituale, adică grăniceri. În cursul istoriei știm cazuri când această condiție, țăran și grănicer, a fost instuționalizată.

Astfel în veacul al II-lea și al III-lea d.Ch administrația romană va stabili în locurile greu de păzit pe „limitanei”, sau grăniceri. Acești oameni erau liberi, aveau în folosință pământul, pășunile, apele, pădurea, dar trebuiau să stea sub arme gata să respingă orice năvălitor. Mai apoi, în Imperiul Bizantin, granița de răsărit, greu încercată, va fi păzită de către vitejii „akrites” sau „cei de la hotare”. Aceștia vor avea de păzit nu doar hotarul, pământul, dar și credința vie. Faptele lor de vitejie aveau să fie cântată în balade la fel de frumoase ca poemele homerice și între ele amintesc pe vestitul, „Digenis Akritas”.

De același tip au fost și grănicerii bănățeni din veacul al XVIII-le și XIX-lea. Despre vitejia lor pomenea însuși Napoleon în bătălia de la Arcole. Acești bănățeni de munte erau considerați în rând cu nobilimea. Ei aveau dreptul să poarte arme și la nevoie să apeleze la judecata Împăratului. În Banatul de munte nu au existat „baroni” și „grofi”. Noi am fost și am rămas oameni liberi și stăpâni!

În cazul Românilor situația de țăran și grănicer a reprezentat condiția permanentă, regula. Aceasta deoarece la Români așezarea de bază a fost satul. Stăpânirile se schimbau, năvălitorii treceau, val după val, dar satul rămânea pe loc, statornic în vatra și valorile sale. Ar fi de tot naiv să își imagineze cineva că satul român veghea la bunuri materiale. Satul a stat mai ales de veghe unor valori spirituale, unui mod de viață, „legii românești”. Căci „Legea Românească” , înțelegerea diferenței dintre bine și rau a Romanilor, s-a făurit în lungul mileniilor și la alcătuirea ei au contribuit: Daci, Romani, Bizantini. Paza acestei legi românești o făcea toată suflarea satului, mai puțin cei vânduți și repede dați uitării. Cei care își făceau crez din jaf și salaș pe spinarea calului. Când spun această mă gândesc la o afirmație întâi făcută de către Nicolae Iorga.
Nicolae Iorga spunea că în fapt Românii nici nu aveau „oști”. Căci oști provine din latinescul „hostis” care înseamnă dușmani. „Legea Românească” era apărată de țăranii-grăniceri în totalitatea lor și în hotărârea lor de a fi statornici în ea. Așa au stat și stau țăranii-grăniceri înșiruiți în lungul munților din Bucovina și până la Almajul cel fără egal. Acești oameni alcătuiesc osătura tare a Neamului și în ei a stat făgăduința existenței românești în tot cursul istoriei sale. Dincolo de ce va aduce viitorul cineva se poate întreba ce putere, ce resort tainic îi ține în putere pe țăranii-grăniceri, îi ține drepți, gata de luptă, neclintiți și cu îndrăzneală și încrederea de a spune, „nu ne pot da ei atâta cât putem noi duce”. Este vorba aici de credință neclintită într-un Dumnezeu personal. Cel care ieri, azi,întotdeauna, se află lângă noi: lucrând necontenit, rânduind ploaie la vreme și punând pe masă, „pâinea noastră cea spre ființă”.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

7 noiembrie 2017