Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » DAN NICOLAU: 14 Noiembrie, Sărbătoarea Naţională uitată în sertar  

DAN NICOLAU: 14 Noiembrie, Sărbătoarea Naţională uitată în sertar  

      Nouă, românilor, ne plac sărbătorile şi sărbătoririle. De multe ori însă, nu desluşim pe fundul sertarului cu sărbători, unele mult mai importante decât ceea ce trăieşte cu adevărat, ceva ce înseamnă cu mult mai mult decât puţinul pe care ni-l închipuim la prima vedere. Cu noi, istoria a fost darnică, se cuvine să apreciem însă, momentele ei cruciale.

      Aşadar, vechi urmaşi de sibieni, vrînceni, olteni, bucovineni, argeşeni sau militari trimişi la datorie sub soarele Dobrogei, adăugându-i pe turci, tătari, germani, greci, lipoveni, haholi şi încă alţii, Dobrogeni  ne numim, calitate în care ne propunem, aşa cum am început de anul trecut, să aducem aminte de 14 Noiembrie 1878, în fiecare an în aceste pagini. Chiar şi acelora care încă n-au uitat.

      Căci la acea vreme, Dobrogea (cu titluri mari: “California Română”, “Plămânul României”, etc.) se întorcea la Țara de la care plecase cu ceva secole în urmă şi rămăsese de izbelişte, la marginea unui Imperiu Otoman care a lăsat-o “de pârloagă” sau “de muls”, undeva la ţărmul mării. Se întorcea la fel ca în parabola biblică a fiului rătăcitor.  Dar oamenii luminaţi ai vremii (I. N. Roman şi nu numai) au observat că la reîntâlnirea aceasta aproape neaşteptată n-au răzbătut urale şi căldură, ca în parabola mai sus amintită, iar Patria Mamă nu a tăiat nicidecum viţelul cel gras, în cinstea fiicei revenite la pieptul ei. Intoarcerea a fost marcată parcă de un oftat al Maicei Românii.  Căci spre sfârşitul verii anului 1878 opinia publică din România dezbătea (nu ca azi!) cu aprindere, consecinţele Războiului de independenţă a României. Toată lumea o aştepta, dar cu circumspecţia necesară. Exiastau temeri exprimate chiar de poetul naţional, Mihai Eminescu: “Populaţia turcă începe a se întoarce; din gospodarii ei de frunte, care lăsaseră case bune şi vii, cultivate bine, atăzi găsesc ruine în locul caselor, şi viile închiriate unor speculanţi locali. Turcii bat la toate uşile, se jeluiesc tuturor autorităţilor dar rămân numai cu jalbele numai, căci nimeni nu se mişcă la strigătele lor. Aceşti oameni, odată stăpâni, mândri, se târăsc astăzi la picioarele slugilor lor de mai nainte, care îi depărtează cu dispreţ şi cu ură. Facă cerul, ca dominaţia română să poată uşura întrucâtva existenţa acestor oameni printre populaţiile creştine, recunoscându-le măcar a zecea parte din ceea ce li se cuvine.”

       Iar  revenirea aceasta ce s-a  petrecut ca să fie rezultatul Războiului pentru Independenţă, adică a jertfelor sale şi a zvârcolirilor politice care au urmat, născându-se în felul acesta una din marile sărbători ale Românilor, aşa cum am spus, este pe nedrept uitată şi prea puţin celebrată. Pentru că nu este mai prejos de Unirea Principatelor din 1859, care a înflăcărat o generaţie revoluţionară, cea a lui 1848, sau chiar de Marea Unire de la 1918, care la rândul ei a fost o apoteoză a luptei pentru unitate a unor politicieni de marcă şi a unei Case Regale cu adevărat remarcabile, angajată cu trup şi suflet să împlinească aşteptările naţiunii..

       Au clădit-o tot eroii români, au muncit la ea politicienii adevăraţi ai vremii, adică să nu uităm de Brătianu, de  Mihail Kogălniceanu, politicieni de care suntem mândri şi după 135 de ani…Nu spunem mai mult!

       Un mare prieten ne spunea că “dacă acest 14 Noiembrie n-ar fi existat, poate 24 Ianuarie ar fi fost doar un moment de nostalgie şi probabil 1 Decembrie nu ar fi existat de loc.” Asta pentru că râvna politicienilor menţionaţi mai sus nu ar fi putut rodi fără contribuţia unei Europe în care apăreau primii germeni ai actualei Uniuni. Gurile Dunării şi ieşirea la Marea Neagră, puteau deveni la vremea unui Imperiu Rus, deşi ostenit, încă puternic şi al unuia Otoman slăbit peste poate de înfrângerea de la 1877, de afirmarea independenţei foştilor supuşi sau vasali, un perpetuu subiect de conflict, o ameninţare a echilibrului european, total de nedorit după efortul sângeros din 1877 şi dezechilibrele economice care i-au urmat.

       Soluţia a dat-o însăşi istoria, care a amintit Europei că Dobrogea, împotriva tuturor voinţelor externe, ale frământărilor şi conflictelor istoriei, a purtat dintru începuturi pecetea geţilor şi mai apoi pe aceea a lui Mircea cel Bătrân. Aşa că 14 Noiembrie reprezintă de fapt admiterea României în familia Europeană (cum era şi firesc!) şi asumarea de către Europa a noului Stat Român. Ori aceste lucruri nu se întâmplă decât o singură dată, şansa istoriei nu ciocăneşte de două ori la uşă!

      Acestea au fost consfinţite de Tratatul de pace de la Berlin, 1878.

      Si mai mult decât atât, parcă pentru a întări cele de mai sus, la gurile Dunării amintim că la 1856, pregătind parcă evenimentele ce aveau să urmeze, a luat fiinţă (cu sediul iniţial la Galaţi) o instituţie simbol, am putea spune, chiar un germene al viitorelor reprezentări europene: Comisia Europeană a Dunării, cu sediul definitiv la Sulina, prefigurând cu aproape o sută de ani înainte, viitoarea Europă Unită, al cărei embrion se afla în trupul României. Un stat mic, parcă într-adins aflat în strânsoarea a  trei imperii, mereu flămânde, mereu arţăgoase mereu acaparatoare, niciodată sătule, Austro-Ungar, Tarist şi Otoman. Iar mai apoi a urmat firesc, Unirea Principatelor Române, alte secunde glorioase, în drumul către România Mare.

       Iată ce vrea să amintească această realipire istorică a Dobrogei, această reparaţie, fără de care am fi fost mai săraci …dacă am mai fi fost. Iată un prilej de a fi mândri încă odată şi de a încerca să respectăm mai mult decât o facem, memoria înaintaşilor şi a înălţătoarelor lor fapte. 14 Noiembrie devine tot mai mult, pe măsură ce putem înţelege, un moment fundamental al devenirii Statului Naţional Român, iar Dobrogea, o cheie de boltă a acestui edificiu clădit pe umerii înaintaşilor.

            Aducem la final, cu pioşenie aminte de cuvântul Regelui Carol I de la 14 Noiembrie, 1878, scris la vremea aceea de Primul Ministru, Mihail Kogălniceanu:

„OSTASI,

Marile puteri europene, prin tratatul din Berlin, au unit cu România Dobrogea , posesiunea vechilor Domni Români. Astăzi voi puneţi piciorul pe acest pământ care redevine ţară românească.

Voi nu intraţi în Dobrogea ca cuceritori, ci intraţi ca amici, ca fraţi ai unor locuitori cari de astăzi sunt concetăţenii voştri.

Ostaşi! In noua Românie voi veţi găsi o populaţie , în cea mai mare parte română! Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religiune. Toţi aceştia, devenind membri ai statului român, au drept deopotrivă  la protecţiunea, la iubirea voastră.

Între aceştia veţi afla şi populaţiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale noastre. Eu cu dinadins vă recomand de a le respecta.

Fiţi în mijlocul noilor voştri concetăţeni ceea ce aţi fost până acum şi în timp de pace ca şi pe câmpul de onoare, ceea ce cu mândrie constat că vă recunoașşe astăzi Europa întreagă, adică model de bravură şi de disciplină, apărătorii drepturilor României şi înainte-mergători ai legalităţii şi ai civilizaţiunii europene.

Cale bună dar, soldaţilor români, şi Dumnezeu să vă protege!

Cugetările mele cele mai afectuoase sunt nedespărţite de voi!

Să trăiască România!

Brăila, 14 Noiembrie 1878.

                                                                                                                                C A R O L”