Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Eugen Oniscu: DRUMUL VIEȚII

Eugen Oniscu: DRUMUL VIEȚII

Pe măsură ce anii vieții mele trec, am tot mai mult convingerea că viața este ca o călătorie în timpul căreia noi toți trebuie să ne însușim lecții minunate. Mă refer în primul rând din punct de vedere spiritual, avem atâtea lucruri de învățat, dar cred că una din lecțiile cele mai mari ce le putem învăța este că nu trebuie să călătorim singuri în fascinanta călătorie a vieții, avem nevoie să umblăm cu Dumnezeu. Pentru a dezvolta mai mult această ideie am să încerc să aprofundez un pasaj biblic pe care îl găsim în Evanghelia după Luca (24:13-33) este bine să îl citim, să meditam puțin asupra acestei întâmplări, să încercăm cu ochii minții să vedem personajele implicate, să înțelegem frământările lor interioare și mai ales trecerea lor de la dezamăgire la un adevărat entuziasm creștin. Pasajul acesta biblic ne învață ce să facem atunci când călătoria vieții este grea, când dezamăgirile sunt mari, când avem parte de eșecuri în viață și nu numai din punct de vedere spiritual ci în oricare dimensiune a vieții. Uneori îmi privesc trecutul și îmi dau seama că datorită unor greșeli din trecut viața mea nu este așa cum ar fi trebuit să fie. Oare câți oameni nu trec pe străzile vieții marcați de eșecuri cu gândul că viața lor ar fi putut fi altfel dacă nu comiteau acele greșeli din trecut? Trăind în această viață cu dureri înăbușite, vise sfărmate și nerealizate, aspirații neîmplinite este foarte greu.

Doresc să pătrund în acest pasaj biblic puțin, și apoi să revin la una din marile întrebări pe care și eu mi-am pus-o și anume: Cei de făcut atunci când lucrurile nu au ieșit așa cum le-am plănuit în viață? În acest pasaj biblic ni se prezintă doi ucenici ai Lui Iisus ce călătoreau de la Ierusalim spre Emaus convinși fiind că viața lui Iisus fusese un eșec datorită faptului că fusese răstignit, de fapt a fi crucificat de romani în vremurile acelea însemna o ocară teribilă, o moarte acoperită de rușine, asta însemna răstignirea în mentalitatea iudaică. Acei doi ucenici erau foarte dezamăgiți își pierduseră bucuria de a trăi. Omul poate trăi și fără momente de bucurie în viață dar ce fel de viață este aceea? Dacă un om trăiește fără speranța creștină, oare cum poate străbate drumul vieții pe care întâlnim atâtea obstacole și circumstanțe neprevăzute încât îmi pun întrebarea: Oamenii care îl resping pe Hristos pe ce se sprijină atunci când dau de greutăți?

Dar să revin la pasajul biblic din care doresc să extragem cu toții câteva lecții importante. Plini de descurajare înaintau ucenicii pe acel drum vorbind între ei despre persoana și lucrarea Lui Iisus din Nazaret, însă erau confuzi, nu înțeleseseră profețiile privitoare la Mesia din Vechiul Testament, straniu era faptul că însuși Iisus le vorbise despre suferințele, moartea și învierea Sa, dar ei nu reușeau să înțeleagă adevărul. Suferiseră ca un șoc atunci când l-au văzut răstignit între doi tâlhari și nu puteau trece peste aceste evenimente. Pe de altă parte de mici copii auziseră interpretările rabinilor despre Mesia prezentate la sinagogă. Sabat de Sabat li se spusese mereu că Mesia va fi ca un fel de David sau Solomon eliberându-i de sub jugul asupririi imperiului roman. Nu îl puteau înțelege pe acest Iisus din Nazaret ce spunea că este Mesia și că venise să mântuiască oamenii pierduți, și să instaureze o împărăție spirituală ce trebuia să înceapă din inima oamenilor. Iar roadele acestei împărății erau pacea, neprihănirea, iubirea chiar și pentru dușmani era prea de tot, se simțeau depășiți mai ales de faptul că El predica mesajul iubirii Sale și pentru păgâni, ba mai mult nu făcea nici o deosebire între iudei și neamuri, doar atât spunea că mântuirea vine de la iudei iar ei ca popor ales au misiunea de a vesti Evanghelia și ai iubi pe oamenii din afara Israelului. În mentalitatea lor iudaică încăpea greu de tot idea că neamurile beneficiau de îndurarea Lui Dumnezeu ca și ei.

Într-o astfel de tensiune interioară un străin li s-a alăturat pe drum întrebându-i despre ce vorbeau, interesant că știau că mormântul era gol, femeile ce fuseseră acolo le aduseseră minunata veste că Hristos a înviat și totuși ei rămâneau în necredință. Iar Iisus recurge la scripturi începând cu Moise și purtându-i prin toate profețiile importante din Vechiul Testament referitoare la Mesia. Orizontul cunoașterii lor începe ușor, ușor, să se deschidă tot mai mult, iar speranța începe să ia locul descurajării. Apoi este acel sublim moment la frângerea pâinii dar înainte de acest moment avem o altă lecție importantă, când s-au apropiat de satul unde locuiau ucenicii El a zis că merge mai departe pentru a-i testa pe ucenicii Săi, însă ei au stăruit să rămână cu ei pentru că cuvintele străinului alungau întunericul dens ce puțin mai înainte de întâlnirea lor îi înfășurase. Apoi în casă la masă, la frângerea pâinii, ce măreț moment al recunoașterii, al uimirii și înțelegerii unui adevăr fundamental în creștinism că Hristos a înviat, este viu, a biruit moartea pentru neamul omenesc, și deaceea noi avem la dispoziție darul vieții veșnice.

Nu au mai putut mânca, au plecat din nou spre Ierusalim pentru a duce tuturor marea veste bună a învierii. Erau din nou însoțiți de prezența de data aceasta nevăzută a lui Iisus ce le explicase cu atâta înțelepciune profețiile pe drum. Ajunși la Ierusalim, au istorisit cu patos întâlnirea de care au avut parte și vestea cea bună a învierii. Iar în timp ce ei vorbeau cu ceilalți ucenici în binecunoscuta cameră de sus, însuși Iisus cel ce înviase din morți, a stat în mijlocul lor spunându-le acele frumoase cuvinte aducătoare de liniște sufletească pe care le găsim în Evanghelia după Ioan (20:19-23) reamintindu-le încă odată despre datoria lor sfântă de a propovădui Evanghelia oricărei ființe omenești.

Astăzi când înaintăm pe străzile vieții, cu gândul că viața noastră nu este așa cum ar fi trebuit să fie dacă nu comiteam acele greșeli ale trecutului, avem două opțiuni, să mergem și să fim zdrobiți de propriile noastre remușcări, sau să ne deschidem ochii minții cu atenție și cu ajutorul credinței să începem să percepem o prezență divină ce vine să schimbe starea noastră sufletească, și să lărgească orizontul vieții noastre învățându-ne să trăim cu iubire și speranță. Atunci ajungem să înțelegem că consecințele păcatelor noastre le putem suporta altfel prin har. În Evanghelia după Matei (28-20) în ultima parte a versetului ni se spune: … Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.Amin. Asta este marea minune, drumul vieții ce era greu pentrucă îl străbăteam singuri, apăsați de poveri, devine mai plăcut de străbătut atunci când o prezență divină ne însoțește pas cu pas pe drumul vieții. Iar fiecare zi devine o ocazie de a învăța tot mai mult cum să umblăm cu Dumnezeu.
Eugen Oniscu


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.