Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Melania CUC: LA GURA SOBEI (POEME)

Melania CUC: LA GURA SOBEI (POEME)

CU O SINGURĂ PÂINE

Acest jurământ

A fost făcut pe viaţă.

Eu sunt plămădită din ulcele şi străchini

Arse în cuptoare demult prăbuşite.

Neştiută de oameni, de păsări,

Plec  după pâine, mă împiedic în cămăşile

Întinse de-a lungul străzii cu teii împodobiţi de omizi.

Mătasea insectelor străluceşte ca nasturii de Boemia,

Lucruri mărunte cu care

Închei  manşetele, gulerul şi aerul

Pe care-l tot mut dintr-o mână în cealaltă.

Ce grea e pâinea asta fără seminţe.

Ce împodobite-s rufele care-mi ating degetele

Cu mâneci crescute din sânge!

Gust firimitura şi-n prăvălie e vară.

Brutarul aruncă pe lemnul tejghelei,

Taie în felii

Senzaţia mea de greaţă,  de animalică teamă.

Gustaţi merindea întinsă ca trupul femeii

În grâu!

Închideţi ochii!

Soarele continuă să ardă

Ca un batic înnodat peste mijlocul umbrei

Pe care o las fără lesă

Să zburde de-a dreapta-mi

De-a stânga-mi…

Pe  banalul asfalt.

PALMELE LE AŞEZ PESTE FLACĂRĂ

În urma noastră nu mai este drum

Pe care

Să  ne întoarcem, să ne recunoaştem

Aşa , fără  de ochi, fără  de urechi…

Doar cu  gura plină de cuvinte nefolositoare.

Te-am aşteptat dinaintea troiţei

Căreia i-au dat rădăcini de Strelitzia.

Lucrez la un patrafir

Din florile şi păsările pe care

Nu le-a văzut nimeni în carne şi oase.

Când vine vremea cinei,

Îmi aşez palmele peste flacără

Aşa cum majordomul

Stinge candelabrele într-o sală de bal.

Se va face noapte de catifea

Ca vinul de Burgundia,

Şi ce  dacă am o singură rochie,

O singură viaţă

Şi pun puf de îngeri

În  cuvinte şi în pernele

Ce stau tolănite pe sofaua

Ce pare a fi o corabie din sticlă neşlefuită?

Azi e începutul şi sfârşitul singurătăţii

Pe care o simt

În perechea de cizme desperecheate,

Încălţări ce mă obligă

Să obligă să merg

Pe linia-vieţii,

Pe linia-sorţii…

JACHETE DIN CATIFEA ALBASTRĂ

Zile rupte în coate.

Miliarde de gulere albe şi bine apretate,

Jachete din catifea albastră şi moale

Mi-au umplut toate sertarele.

Mobila din casa asta

Are intarsii din fildeş

Şi în iernile prelungi şi osoase

Poţi să aud cum

Braconierii hăituiesc prin oraş

Pasărea fericirii.

Povestea asta ar putea rămâne nescrisă,

Înger din ipsos fără glazură,

O elevă  în uniformă cu nasturi de alamă comună.

Ziua de duminică a expirat pe rafturi

Ca miile de mostre din laptele mamelor.

Fotografii în sepia îşi dau cu roşu pe gură.

În răstimp,

Fiii noştri

Au aţipit cu toate cărţile lumii în braţe.

Nu-mi tăiaţi limba prea ascuţită.

Nu-mi smulgeţi unghiile date cu ojă albastră.

De bunăvoie vă zic

Tot ce am văzut şi am trăit

În colivia cu baldachin de mătase.

PĂMÂNT GRAS ÎN PUNGI RESIGILATE

Mâna  destinului scrie cu cretă viu-colorată

Pe masca din plastic.

Ploaia s-a dedublat în oglinzi de Veneţia.

Numele nebunilor e tot mai  efervescent

În băutura din care sorb

Dimineaţa şi seara.

Îmi iau drogul de insomniac incurabil.

Sunt atât de aproape de fericirea cuvintelor

Ce nu vor să devină poeme.

Praf şi pulbere, joc de noroc-chior…

Şi noi, alunecând

Printre popicele de gresii fără identitate.

Trecem cu ochii deschişi

Peste cadavre de flori şi de păsări exotice.

Aproape că dansăm pe sfoara

Ce ne strânge unul în altul;

Eu nu am avut niciodată picioare.

Tu ai doar paşi,

Drumuri ascunse în şosete din sare.

Pământ gras,

Pământ resigilat în pungă de plastic,

Testamentul meu scris trup ninsoare.

De ce m-aş da o parte

Din faţa ecranului

Pe care proiectorul scuipă şi linge

Urmele unor scaune golite de oameni?

Zici că mi-ai plătit lecţii de zugrăvit

 Fericirea

Pe pielea femeii ?!

Frumoasă e mâna ce nu vrea,

Nu ştie cum

Ar putea să se dizolve-n vopseluri.

CASA NOASTRĂ

Râvnesc la patru anotimpuri deodată.

Timpul stă prăvălit într-o rână

Peste bulgării arăturii de la noi din grădină.

Mama nu mai plânge, tata o ţine de umăr

Şi între ei doi

Creşte pomul care nu ştie

Pentru  cine ar trebui să rodească.

Pe drumul cu braţele aşezate în cruce,

Dincolo de imaginea metaforică

Este casa noastră

Cu cruce de tablă pe ţigle.

Întreg  universul meu

Stă  comprimat

În paharul cu apă de la fereastră.

Vezi perechea de hulubi

Care vine din cer?

Recunosc cicatricile de sub penajul

Împroşcat cu alice.

Tot medalii de bună purtare

Într-o lume pe care

O  socotim cu rigla, cu balanţa

Cu compasul…

Aş putea să filmez păsările albe

În Rai,

Să fac un scurt-metraj premiat

De National Geografic,

Să difuzez imaginile emoţionale

În serile în care

Sunt atât de singură cu mine însămi

Încât uit ce-i acela

Cuvânt.

PASAGER CLANDESTIN

Ce interes aş avea să fiu prima

În trenul  de dimineaţă?

Când nu a răsărit încă soarele

Şi buza mea atinge buza fierbinte

A ceştii cu cafea fără zahăr.

Vom trece oricum graniţa dintre unii şi alţii.

Ne vom furişa cu pachetele monstruoase

Printre santinelele încremenite

Cu iubitele-n braţe.

Odată ajunşi la hotel,

Ne  vom zvârcoli insomniaci

În cearşafuri de saten rece

Fără să ştim unde ne e capul

Unde-s picioarele.

M-am cam plictisit

De jucării din stambă umplute cu talaş.

Vreau caii adevăraţi,

Copiii în locul păpuşii cu cap de porţelan.

În  gările cu bănci slinoase şi goale,

Pe culoare lungi de spitale,

Umbrele noastre  stau agăţate

În cuier din faianţă.

Uneori mă iau de ele,

Le înjur, le pleznesc peste faţă,

Într-o întrecere neverosimilă

Pentru un loc mai bun,

La fereastră.

O, da acum pot privi peisajul;

Deal şi vale,

Locuri spre care mă îndrept

Cu tot calabalâcul adunat în clasoare.

Maşinăria cu roţi neinventate de om.

Scrâşneşte, se târăşte,

Ne poartă ca pe nişte fetuşi viabili

În propriul pântec.

CELE MAI BUNE PARFUMURI

Bătrânul măr nu mai face fructele cunoscute .

Viermii s-au camuflat în mătase.

Eva şi Adam, goi puşcă,

Intră în cea de-a douăsprezece-a lună

A anului în care exersăm.

Flik flakuri

Cu fervoare, cu bucuria succesului.

Oasele orhideelor vor fi macerate

În  borcanele cu semne frumoase şi indescifrabile.

Cele mai bune parfumuri se vând

La licitaţie,

Şi spectacolul poate să înceapă.

Mă îmbrăţişezi cu mănuşi de urzică,

Îmi aşezi capişonul de piele

Pe ochii care simt

Iepurele tremurând peste dune.

Un pământ mototolit

Se iveşte

Peste grădina îngerilor neascultători.

Aici se exersează tirul cu arcul,

Se dansează strânşi în braţe

Oameni şi păsări,

Un singur duh, vânător din plăcere

Şi aripile mele efemere,

Şi gura ta smălţuită cu dinţii de fiară,

Au prins mirosul merele

Printre care s-a târât un şarpe fără solzi de aur.

ÎMI SPUI CUM SĂ TREC STRADA

Se coagulează sunetele

Am devenit urechea care percepe

Prezentul, trecutul şi viitorul.

Pe sub geamul  orb

Trece bărbatul

Cu ziarul la subsioară.

Nu-mi cere să ştiu

Cum umblă un vânzător de ştiri-calde,

Aşa, fără sfori la mâini, la picioare.

Oraşele  sunt cu funingini în cerul gurii.

Gratii de degete pătate de tuş verde.

Puii de urs au coborât din munţi

Dau buzna în cafenele,

Se hârjonesc  printre mesele cu un singur picior.

Muritorii de rând caută arme.

Îşi fac planuri, învaţă cum se pune

Fiara din ei înşişi

Cu botul pe labe.

Docilă, din naştere temătoare,

Eu îmi beau cafeaua în odaia caldă,

Departe, cât mai ferită

De gheara ursoaicei-mamă.

Ea ştie, nu-i pasă,

Că va fi prima sacrificată.

Ei, tu ai milă din fire,

Doar ce atingi cu privirea

Gresia, cuţitele din măcelăria

Mult mai curată decât

Mâinile lui Pillat din Pont,

Şi-mi spui

Cum să trec strada portocalie,

Fremătătoare

Ca un semn de avertizare.

ŞARPELE CU CARNE ALBĂ

În palma ta sunt halba cu berea nebăută

Sunt piatra cu care desenezi cercuri concentrice

Pe apa vieţii

Sunt ciob din oglinda spartă de demult

Şi din care au lăstărit dimineţile

Pe care mi le-am dorit dintotdeauna.

Nu-ţi cunosc întrebările

Gândul din care

Ziua se prelinge în amurg

Ca un şarpe cu carnea albă.

Doar ficţiune-i trupu-mi

Şi casa mi-o zidesc cu ochi de sticlă

Să pot privi prin ei

Secundele ce îngenunchează în faţa

Balerinelor celebre şi moarte.

Mi-e dor de un ritm

Pe care să dansez,

Braţele să le ridic

Deasupra  neastâmpăratelor oraşe,

Să mint şi să cred

Că zborul păsărilor de la bâlci

Este mult mai mult  decât o bagatelă

De var, pene vopsite şi elasticul

Ce-mi duce lumea în sus şi în jos.

Sunt tot mai aproape de cântecul păsării

Sunt cântecul lebedei din oul

Ce nu poate,  nu ştie cum,

Nu are pentru cine

Să nască.

MĂNÂNC PE GENUNCHI

Eu sunt casa.

Eu ţin soba cu plita încinsă.

Palma mea-i aburindă

şi doar ciozvârta din carne de miel neînţărcat

Mai are curajul  de-a merge de-a buşilea

În jurul meu

 De trei ori

Cerându-mi

Apă.

Ţi-am iertat demult sărutul

Moarte

Şi locul  e liber

 Între lungul şi latul

Spin

Pe care nu-l revendică nimeni.

În coroană nu am nume,

Nu am număr, nu am prieteni

Cu care să joc tabinet în acele după-amiezi

Când dibuiesc toate parfumurile din alifiile

Extrase din lemnul crucii

La care

Îmi plec capul

Pentru ca ştiutele şi neştiutele mele păcate

Să se picure, să se piardă

În iarbă.

Mănânc de pe genunchi

Simt  gustul ploii trecute

Şi te strig cu silabe ce nu au cum

Să evadeze din creier.

E pace relativă în cercul de cretă,

Casa e casă

Masa e masă

Doar imaginea pe care o decupez  din ziar,

Îi dau formă de avion

Ce-şi ia zborul, iese prin fereastră,

Face înconjurul grădinii

În care

Plouă întruna de ieri dimineaţă.

——————

Melania CUC

Bistriţa, decembrie 2017