Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu: Gravitate și candoare în poezia lui Ticu Leontescu

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu: Gravitate și candoare în poezia lui Ticu Leontescu

Poezia lui Ticu Leontescu poartă, după cum au remarcat toți comentatorii săi, o incontestabilă amprentă, asigurată de religiozitatea subiacentă. Acest filon creștin, de maximă gravitate, îl determină pe poet, pe de o parte, la fidelitate și continuitate, pe de alta, la primenire și originalitate, întru slăvirea Divinității. De aceea, Ticu Leontescu este într-o neostoită căutare de esențe, prin care se raliază la o tradiție milenară a cercetării Celor sfinte, dar și de, cât mai rafinate și mai elevate, căi de slujire a Cuvântului lui Dumnezeu, izvor inepuizabil de adevăr și de inspirație. Între aceste coordonate, voci autorizate, precum Ion Arieșanu, Olimpia Berca, Eugen Dorcescu, Adrian Dinu Rachieru, Gh. Secheșan și destul de mulți alții au abordat, nuanțat, creația poetică a lui Ticu Leontescu, aflată la maturitate și într-un moment de bilanț.
Dar, dincolo de structura de suprafață și de sensurile vădite, categoric definitorii, această poezie are și un puls subtil, cu semnificații implicite, pe care îl trădează la parcurgerea integrală a prezentei antologii, intitulate Peste edenice ruine (Editura Mirton, Timișoara, 2017). Dorința ascunsă a poetului – puternică și propulsoare – este, în lectura mea, un vis cuceritor de copilărie fără de sfârșit. Poetul recunoaște, indirect, printr-o trimitere, în motto, la K. Stoy („… geniul primei copilării”), forța ascendentă a acestei vârste psihologice, pe care timpul nu o poate ucide. Nenumărate instanțe poetice redau evanescența copilăriei, ca izvor de trăiri lirice autentice. Mizând pe garanțiile persuasive ale proximității lui Dumnezeu, dar și ale calității sale de poet luminos, cu „inima soare” și „inima lună”, autorul ni se confesează într-un dublu dialog, pe care îl susține, aparent, numai cu Domnul său (invocat mereu, în poziții forte, la început de vers, de strofă, de poem, prin vocativul Doamne, care atestă familiaritatea gestului de adresare), care le parvine, inevitabil, și cititorilor. Subiectul enunțului liric se destăinuiește până la epuizare, dar nu atât ca preot-poet, care face parte dintr-o breaslă nu prea numeroasă – totuși, foarte bine reprezentată în Timișoara –, ci în calitate de posesor al unui suflet ingenuu.
Paradoxal, cu toate drumurile pe care le proiectează pe axa axiologică și în pofida trudei de a progresa stilistic și estetic, Ticu Leontescu nu avansează în nicio direcție, ci se menține constant la vâna unui Izvor de apă vie, la care își conectează poezia, cu o candoare de copil. Sursa divină și râvna de a o slăvi cu sinceritate îl valorizează și, în același timp, îi conferă un statut aparte în literatura contemporană. Foarte receptiv la Susurul generator de forme lirice, poetul reînvață limba română, se familiarizează din nou cu mecanismele ei, îi asimilează, în sfârșit conștient, paradigmele, le descoperă motivațiile și începe, cu dezinvoltură, să vorbească poetic, exersând mai întâi structuri gramaticale simple, cum ar fi conjugarea, sau derivând, sub accent artistic, semnele compozițiilor sale (v. lexemele derivate, în care prefixul este separat prin cratimă de cuvântul-bază),: „Iubirea e Cel Răstignit/ iar a iubi e… răstignire.//De aceea,/ și eu iubesc,/și tu iubești,/ și el, ea iubește./ Și noi iubim,/ și voi iubiți,/ și ei, ele iubesc/ pe Cel Răstignit/ și pe aproapele,/ amic ori in-amic” (Iubirea și verbul a iubi 2). În cele din urmă, însușindu-și gramatica românească a poeziei, ajunge la acorduri din ce în ce mai complicate, capabile să transmită sensuri răscolitoare: „Transfigurați, vom contempla/ lacrima Lui, lacrima ta,/ lacrima mea…/ Lacrimile noastre, toate,/ transfigurate – / podoabă-n Cer de nestemate” (Plâns transfigurat) și chiar la performanța de a crea semne lingvistice, în conformitate cu regulile formării cuvintelor din vocabularul limbii române: „… glas de-aramă clopotind/ plânsu-i plânguind”; „Până ne-om revedea cu dânsul,/ nouă – fraților rămași – / el ne-a lăsat… cântul./ Încântul…” (Un fiu îndrăgostit, lui Grigore Vieru).
Revenind la sursa miraculoasă a trăirii întru poezie, eul liric reînvață și să iubească. Refăcându-și, ajutat de maleabilitatea sa sufletească, dar și de lipsa de trufie, primele amintiri, poetul se angajează într-o veritabilă renaștere. Actul simbolic al resurecției artistice își are originea în amintirea primelor iubiri conștientizate: ale mamei și ale bunicii. În efemeritatea lor, cele două femei, „cu existența scurtă cât secunda” (Eugen Dorcescu), au un extraordinar rol formator: cea care îl alintă pe prunc cu apelativul, de neuitat, „auruțul bunicii”, ca un veritabil mesager, îi spune fiicei sale că acest nepot al ei va ajunge preot și fiica tresare, se oprește din ceea ce făcea, fulgerată de fiorul gândului. Clipa aceea de iluminare se dilată, îi acoperă poetului toată viața. Primirea spontană de afecțiune are un retur continuu, pe baza căruia se configurează o unică, dar amplă și spornică, paradigmă a iubirii, într-o poezie inundată de ingenuitate. Iubirea dintâi, integral împărtășită, este așezată la temelia tuturor iubirilor poetului, pentru care cuplul vital, realizat cu soția, trimite la Adam și Eva, pentru care dragostea față de maeștri este la fel de reverberantă precum cea față de mamă, reactivându-i ochii de copil, pierdut în admirație etc. Aceeași dragoste, izvorând din frăgezimea ființei sale, este modelul celui mai nobil și mai întremător sentiment – sacra și sfințitoarea iubire a preotului pentru Dumnezeu, grație căreia slujitorul își trăiește clipa-viață fără de prihană.
Revizitarea periodică a iubirii dintâi, instinctuale și plămăditoare, nu este copleșitoare, ci discretă. Ea se insinuează în structurile adânci ale personalității creatorului și îi propulsează pașii. Atunci când răzbate totuși la suprafața textului, într-o reconstrucție, concomitent religioasă și artistică, versurile comportă, prin duioșie și profunzime, comparația cu George Coșbuc: „Parcă mă văd aievea prunc/ firav, candid, nerăsfățat./ Pâinea pe ape să-mi arunc,/ tu, mamă-ntâi m-ai învățat./ Mi-ai spus să cred și să accept,/ să beau tăcut paharul./ Să-mi fie gândul înțelept./ Să urc răbdând Calvarul.// Și-odată, sus, în Empireu,/ purtați pe-o lacrimă de dor,/ madonă – tu, iar pruncul – eu,/ vom sta-n al Cerului pridvor”. (Mama)
Inima-lumină – „inima soare, inima lună” – are curăția unui perpetuu Bethleem, pregătit mereu să-L primească pe Dumnezeul-Prunc: „Cine este Pruncul, care se naște-n mine,/ fără loc în hanuri, primit în ieslea mea?/ Ce templu înalță pe vechile ruine,/ Pruncul cu destinul limpezit de-o stea?” (Iisus) Referința la calda disponibilitate, la gingășia pe care o manifestă Iisus față de sufletul, neatins de păcat, al copiilor, este sublimată liric în Talita cumi: „Dar nimeni nu bocește. Prilejul plânsului s-a dus./ Cortegiul își destramă-ncet funebra lui paradă./ Iar cioclii se retrag în grabă din ogradă,/ că-n casa sufletului meu intră acum… Iisus!// Și peste racla rece, sfidând rânjetul humii – / eterna Dragoste se pleacă, strigând: Talita cumi!” Imacularea sufletească este nu doar o virtute creștină, ci și o condiție pentru intrarea în împărăția lui Dumnezeu, după cum o atestă textele sacre, reproducând cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia după Marcu 10, 14-15).
Sufletul de copil al poetului îl ridică enorm în plan moral.
Străbătută de spiritul inocenței unei vârste sufletești foarte tinere, opera lirică a lui Ticu Leontescu îi transmite și îi creează cititorului o stare de bine, de tihnă, deși, nu rareori, îl provoacă la meditație, întrucât consolidarea, prin reiterare, a unei psihologii a copilului nu subminează, ci scoate în relief, prin opoziție, gândul matur și înalt al autorului, după cum reiese din Zâmbetul sfânt, bunăoară: „Azi-noapte-n vis, pe când dormeam,/ la Rai în poartă mă făceam./ Poarta larg mi s-a deschis/ și am intrat în Paradis.// Sfânta Treime mi-a zâmbit/ și ca pe-al casei m-a primit./ Uimit, n-am scos niciun cuvânt./ Știa că vin de pe pământ.// Și oboseala mi-a luat/ (Era o noapte de Sabat)./ Mi-a dat în schimb zâmbetul sfânt,/ să-l iau cu mine pe pământ.// Când m-am trezit printre ai mei,/ zâmbeam, umpluți de Cer, toți trei”.
*
O privire panoramică asupra creației poetice a lui Ticu Leontescu ne îndreptățește să considerăm că fluiditatea, coerența ideologică, varietatea formulelor de expresie, ca și particularitățile sale prozodice justifică teza complexității discursive, atât din punct de vedere conceptual, cât și formal. Incontestabila densitate de idei grave, ca și simplificarea imagistică, până la eliberarea simbolului de orice accesorii, ar asigura specificitatea stilului lui Ticu Leontescu. Fragmentar și sporadic, poemele sale prezintă trăsături care permit încadrarea lor în diverse curente literare din literatura română a ultimului secol. De exemplu, corespondențele simbolice: poetul-fântână („Mi-am forat adânc în suflet/ o fântână cu ghizdea./ La răspântii/ și de drumuri și de vremuri – scot cu vadra, umplu cana,/ spre-a le da însetaților să bea” – În suflet, o fântână), balerina-lebădă („Balerina – albă, grațioasă – / plutind pe scenă precum/ o lebădă pe lac…// Lebăda – grațioasă, albă – / dansând pe lac precum/ o balerină pe scenă…”), sugestiile, precum cea la existența poetului ca răstignire („Un poet/ privește… Crucea./ Și privind-o,/ cruce-și face!/ N-are stare,/ n-are pace./ Se-ntinde întreg/ pe ea…// Și începe-a/ exista.” – Un poet), ocurența simbolurilor: creștine (Crucea, Cuvântul, Mielul, Catedrala, Biserica: „Peste veacuri,/ pe Crucea din Golgota,/ Iisus – ultimul Adam,/ străpuns în palme,/ tălpi și coastă –/ ctitori… Biserica!” – Cei doi Adami etc.), naționale (Gânditorul de la Hamangia: „Cuminte,/ așezat ca pe o prispă/ a unei milenare case,/ într-un muzeu al anticului sat – / n-are act de identitate./ Doar privindu-i chipul/ din orice unghi,/ îl putem recunoaște,/ ca printr-un incontestabil ADN,/ că el e… Gânditorul de la Hamangia” – Strănepot de Hamangia 2), artistice (Poarta sărutului, Coloana infinitului, Masa tăcerii etc.: „Târziu, am plecat./ Nemișcate-au rămas/ doar masa și scaunele./ Ca niște imense cupe,/ Ca niște clepsidre…” – La Masa Tăcerii), cromatice (negrul: v. volumul Se poartă negrul, „Din Neagra Pădure/ în Neagra Mare – Dunărea – anacondă/ curgătoare…”– Anacondă curgătoare… ; violetul : „cerul – ca o imensă față de masă/ violetă, așternută gata, pentru o cină de taină” – Insomnii de noiembrie etc.) etc., ca și multe alte focalizări de natură simbolică, amintesc de simbolism. Exacerbarea eului și ineditul imaginilor artistice sugerează orizonturi expresioniste: „Fă-mă, Doamne, fulg de nea/ Să ning spre-mpărăția Ta/ Invers să ning” (Fulg de nea); „La Cina cea de Taină,/ în camera de sus – / eu, tu și… Iisus” (Ultimul apus).
Ca poet, Ticu Leontescu este și un elev, ghidat de modele, precum Traian Dorz, Ioan Alexandru, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru și Constantin Brâncuși. Frecventarea acestor valori ale neamului, cu prețuirea cuvenită, se produce în parametrii tradiționalismului românesc. Reverența față de scriitori, artiști, eroi este dublată de respectul față de salutara continuitate dintre generațiile de români, care nu ține numai de trecut, ci și de un viitor previzibil: „prevăd că va fi cândva,/ că va fi cumva,/ când ne vom strânge toți,/ ca la un ultim apel,/ străbuni, strănepoți,/ la rotunda masă a tăcerii,/ în ograda casei patriarhale/ întinsă cât țara mea natală…” (Oră astrală). Românismul nu afectează tabloul liric, ci se integrează în mod firesc în acesta, fiind consubstanțial fondului creștin al poeziei. Un român reprezentativ pentru neamul său este neapărat și un bun creștin. Iar un poet român trebuie să fie neapărat și un bun român, așa cum afirmă, cu convingere, Eugen Dorcescu.
Pentru a ieși din canoanele tradiționaliste, Ticu Leontescu adoptă formule exotice, precum în Iașii… în haiku (2007). Aici, de pildă, dintr-un năstrușnic impuls de poet-copil, zgândărit de pofta de joacă, se naște un haiku din titluri eminesciene: „Făt Frumos din tei/ Venere și Madonă/ Ce e amorul?” (El și ea) Acest haiku figurează sub semnătura lui Ticu Leontescu, chiar dacă este, sută la sută,… „plagiat”.
Intertextualitatea („Ploi și beții/ Noroi și frig./ Casele devin lacustre./ Îngerii se strâng covrig,/ sub aripi reci de plumb.// O, tu, măreață umbră,/ din nou pari a te ivi,/ în suflet – ca-n cavou – singurătate gri…” – Singurătate gri. Bacoviană), transferul simbolurilor dintr-un cod artistic în altul („Rugăciune a lui Brâncuși/ a căzut în genunchi” – Soclurile), ca și tentația absurdului („Amice”,-l întreabă careva,/ „De ce tot râzi? Ce ai? De cine?”/ „Nici eu nu știu. Râd, fiindcă-mi vine./ Râd, fiindcă-mi vine: ha, ha, ha” – Singur râdea), ironia și autoironia („A sta în cap,/ doar pentru a gândi altfel,/ e singura… invenție” – Jungla urbană; „fagure de-nțelepciune,/ pe tava unui netot flămând/ Căci nu sunt înțelept,/ doar mimez” – Cartea proverbelor), umorul („Singur în Eden,/ primul Adam,/ pe când își căuta/ coasta ce-o pierdu –/ o întâlni pe… Eva!” – Cei doi Adami), fascinația ludicului („Doamne,/ aș vrea să punem în scenă/ în lumea de azi/ istoria dramatică a lui Iosif,/ cel vândut de frații săi./ Evident, Tu să fii regizorul,/ Eu? Unul dintre actori./ Aș prefera, mărturisesc,/ rolul lui…Iosif.// Ce zici?”) etc. sunt importante indicii ale deschiderilor postmoderne pe care le propune dinamica lirică a lui Ticu Leontescu, poet care tratează, atât diacronic, cât și sincronic, în variate formule artistice, cu distinctiva-i candoare, teme importante ale culturii creștine și, în strânsă relație cu acestea, ale culturii noastre.