Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DUMITRU ICHIM: PSALMI

DUMITRU ICHIM: PSALMI

PSALMUL DARULUI DE NUNTĂ

”Poți să mă iei cum sunt și să-mi uiți restul?”

Mi-a zis cuțitu-nfipt până-n prăsele.

Același tâlc Ți-ascunde palimpsestul:

De n-ar fi noaptea cine-ar ști de stele

Ce-n colier le ține Orionul –

Neantu-n strălucire dându-și rodul?

Mi s-a-mbătat – văpăi psaltirionul!

Sionului înalt, coboară-i podul

Și să nu cerți nici una din ulcioare,

Din zece toate-s la ospăț primite,

Că nu c-opaițe îl primești pe soare

Nici nu pui vinul în iubiri cârpite.

– Ce fel de dar s-aduc eu, plămădirea?

– Doar dragostea! Îi știu dumnezeirea!

PSALMUL SPOVEDIT ÎN LOTUS

Parcă din mine ceri, ca împrumutul

Deplin să fie, fără de dobândă!

Datornic ierbii până-n vârf mi-e lutul,

Chiar dacă-ar fi la dublu preț să-l vândă,

Că-l vrea zidire cuibul și lăstuna,

Dar ce puțin rămas-am pentru cupă!

Vezi? Buzele cu vinul se fac una,

Rostirea din minune s-o bei după.

Ce să-ți aduc de dincolo de ape?

C-al tău sunt tot, dar nu îndeajuns,

Furat-ai moartea gândului aproape,

Cascadă revărsându-Te în mine,

Dar ne-am oprit la cel mai crud din totuși:

Glod păcătos, sau cel mai pur din lotuși?

PSALM ÎN PRAG DE ORHIDEE

Din verbul lui ”a fi” nu faci avere

Să saturi molii și să strângi rugină!

A mai rămas în lume vreo durere,

Sau vreun blestem să n-aibă oala plină,

Sau patimă în carne să nu roadă?

Parcă-s făcută  vânt al pustiirii,

Ruina pe ruină să mă vadă

Și-n circul lumii – hohot al tingirii.

De Tine-adevărat a scris Isaia:

Fără de chip, durerilor prohodul!

Tu ce aduci chiar în sahare ploaia,

Vezi iadul cum mă prinse cu năvodul?

Și mi-ai răspuns în alb de orhidee:

”Pârâșii tăi, unde-au plecat femeie?”

PSALMUL LA ÎNCHIS DE CARTE

Tu vrei să scapi de mine, sau poate-așa e drumul

S-arăți cumva că umbra tot soarelui e slavă?

Te văd mereu spre altul, parcă Te-ar țese fumul,

Cum oleandrul floarea și-o coase din otravă.

Nu judec! Sunt doar cariul mâncând icoanei lemnul!

Tăcerea Ta mă doare, nu-i nimeni să Ți-o spună?

În fiecare lucru de mi-ai lăsat însemnul,

Îl șterg aceleași valuri și iarăși Ți-l adună.

Urzitu-m-ai cu gândul  ‘nainte  de-a fi veacul,

Nici sori să-și împrumute lumini din ziua-a patra,

Cântând printre hematii timp alb tocmiși cu acul,

Alintului cu Chefa proorocindu-mi piatra.

Și iată-ne-mpreună! Zăvor închis-a cartea.

Cum dintre regi la masă uitași pe-afară moartea?

PSALMUL PENTRU FRUMUSEȚEA DINTÂI

Oricare punte trece peste-un dacă,

Așa-și grăiesc mireasma portocalii,

Doar gândul cere-a numărului toacă

De câte ori frângi raza în fractalii.

Cum poate eul fi fără de mine,

Și codrul treaz, lipsit de duhul verde?

Mă mișc, trăiesc și zbor înalt prin Tine,

Prea drag îmi ești prin vorbe a Te pierde.

Oare mi-ai vrea lăuntric înafarul

Să-l grămădesc în buchea ce omoară?

Ce-au zis măslinii aducând paharul

De Ți-a fost frică pentru prima oară?

Cred c-au cerut să nu mai fii ce ești,

Dacă-ai putea să nu mă mai iubești!

PSALMUL SPRE DRUMUL RUSALIN

Ajuns-am ca o casă fără vatră,

Iar morții cuib spre-adusul ei aminte.

Ești supărat? Văd templul Tău – doar piatră

Când strig prin geamuri sparte din cuvinte.

M-ai pedepsit să port viorii vina

Să nu Te-ajung cu spusul niciodată,

Parcă Te-ascunzi unde trăia lumina

Cu verde limpezit de nestemată.

Din apă lină – strai ca luminânda

Cu fir de aur din prea sus de soare!

Prefă-mi în cântec, draga lui osândă

Spre-a fi-nflorire-n spinul care doare,

Cum dragostea-i Tabor ce nu se schimbă,

Vorbind cu Dumnezeu pe-aceeași limbă!

PSALMUL CU OGLINDA MORȚII

Te-ai întrecut în noapte-a prea risipă,

Iar zilei mele-ai dat numai un soare,

Nu-n templu Te doresc, ci-n scris de-aripă,

Descântec al  tăcerii care  doare.

Cum să-Ți croiesc lumina-mbrăcăminte,

Când gândul se scrântește-n pângărire?

Te recunoaște focul ca Părinte

Metalul mlădiindu-l în potire.

Da, Te iubesc, și-o știi atât de bine,

Că-Ți sunt pe rând alint, apoi țepușă!

Vezi, numai setea a rămas din mine,

De ce fugi zării, apă jucăușă?

Că mai aveam puțin până departe,

Dar Tu-mi zvârliși oglinda peste moarte!

Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario

PSALMUL DESPĂRȚIRII DE TRUP

Prea dulce-i moartea – fagur strâns în nucă

De-i știi amarul coajei din afară,

Parcă-s deșert și apei ești nălucă –

Miros de fum prin suflet fără gară.

Nici umbrei n-am hrisov ca țintirimul,

Iar de-am căzut în timp, la ce dojana?

Că nu mă-ntorc în cuib ca heruvimul?

Aripa încă-i puf visându-și pana!

Mai bine ceartă-mi necucernic vântul,

Din Chip nu-l mai lăsa să se înfrupte,

Să pot zidi pe piatra Ta  cuvântul.

Iar nu să umblu-n zdreanța vorbei rupte.

Vrăjmaș, cum trupul ar putea să fie,

Când morții fu bordei și colivie?

PSALMUL JUNGHIERII  DIN DREAPTA

E verb singurătatea, pâine-amară –

Tărâța și de grâu, și de urzică!

Or să Te afle-n mine, stai afară!

Te-aud cum sufli tremurând de frică!

Hain e vântul, blestemându-și gerul!

Ești Tu ce bați, sau cei ce-or să Te prindă?

Mi-s osânditul câine și hingherul…

Să fug spre ce? Că toate mi-s oglindă!

Ca vrej, spre mine însumi mi-i cârcelul;

Amarnic, roșul din ciorchină plânge,

Că ierbi amare cer spre jertfă Mielul

Spre-a însemna ușori și prag cu sânge.

Vezi, prețul scris în dreapta, pentru rană?

E-al veșniciei prinsă în capcană!

PSALMUL FOCULUI

Miros de cetini? Poate mai subțire

Nespusul meu ar trebui să-Ți fie;

Privește-mă, covor îți sunt, nu fire,

Cum numai noaptea steaua mea o știe.

Tristeții Tale nu-i cunosc alinul,

Pe-ntinsul mării sete grea mă curmă,

Ca ochiul verde Ți-e amar aminul

Oțetului cuvintelor din urmă.

De ce lași paralelul nostru-n moarte

Ca-n geometria celor două linii?

Alături, parcă dorul ne desparte

Cum bulbi din lut torc podobii luminii.

Fii-mi deopotrivă-alint și căpătâiul,

Că nu degeaba focu-a fost întâiul!

PSALMUL DORULUI DE MIRE

Nu focul, ci iubirea e în toate,

Nu apa, aer, huma-i sunt măsura,

Cuvintele-s ceasornice stricate,

De nu le taci cum amorțește gura.

De-aceea-i Judecata-nfricoșată,

Că-argila vrea din Tine să se-aprindă,

Al meu vei fi cum n-ai fost niciodată,

Întreg și viu ca ziua  din oglindă.

Tot peste veac duci nunta ca o zare

Pe care n-o ating că-n alta zboară,

Culege-mi psalmul apelor amare.

De nu Ți-am strâns poiana-ntreagă-n ceară,

Fă-mi limpede amintele din tină,

Au n-am fost eu ulcior de lut la Cină?

PSALM LA MOZAICUL BIZANTIN

Cuvintele se-ascund în partea dreaptă…

Oare presimt spre jertfă Junghiatul,

De umbra lor cer inima-mi ca treaptă

Ca soarele din ape luminatul?

Când singur fără ele voi rămâne,

Ca frunza care și-a pierdut cuvântul,

N-ai să fii trist de pomul Tău, Stăpâne,

Că nu-l va mai găsi-n grădină vântul?

Întru adâncul Tău nu-i nici un dacă,

Măcar un licurici când scânteiază?

De poate pâinea-n Trup să se prefacă

Poți spune  robul Tău că nu contează?

Iubire, tot cuprinzi, ca mozaicul,

Chiar însăși pleava mea e neam cu Spicul!

PSALMUL DE TRIUMF AL IUBIRII

Nu-i nimenea acasă în oglindă,

Parcă sunt mic și-s singur și mi-i frică,

Deși închisă poarta-n strai de ghindă,

Iad vânăt întunericul urzică.

Pe malul Tău întreb: Unde ești mare?

Mă iartă, iscodirea e neghioabă,

Dar nu Te vreau să fii pentru oricare,

Ci doar al meu silabă cu silabă!

Abia când soarele mărunt apune,

Cărarea e deschisă pentru Mire,

Miridele și-aprind – stelare strune,

Să vadă miezul nopții-n strălucire!

Geloasa moarte n-a-nțeles, hapsână,

Doar dragostea din noi o să rămână!

PSALMUL PENTRU DEZLEGARE

Sufletul meu pentru Tine-l voi pierde;

Fluxul, refluxul nu-i vis al suflării?

Cedrul nuntește-n vocala Ta verde

Spusul, scoicii pierdute, al mării.

Dragostea cum ar putea ca să cadă?

Umerii Tăi duc luminii povara.

Brațelor mele fi-mi iarăși livadă,

Strâns în văpăi să mă ții ca vioara.

Pierde-Te-n mine să fim numai una,

Sufletul meu să-Ți devină suflare,

Chipul Ți-l port precum nourii luna,

Fluviului deltă de îmbrățișare.

Roua se pierde când ochiul o naște?

Noaptea-i destulă, fii primul meu Paște!

PSALMUL CRĂCIUNULUI

De tot ce-i zapis condamnarăm tocul!

Dar mâna? Dar cerneala – plânsul minții?

Mă frige frigul mult mai iad ca focul,

Că-mi vine vântu-i să îl mușc cu dinții!

E-n locul nostru! Cine-i vinovatul?

Zi-i, minte care minți spre a fi minte!

Prin bolniți ce-mpecabil alb, halatul,

Miros din abatorul de cuvinte !

Doar peștera… Nu-i inima, umila?

Ce îngeri n-au știut ea prea-ades le

Ascunde  în altar, precum Copila

Tot necuprinsu-i L-a culcat în iesle.

Suflarea ei pe Dumnezeu atinge,

Cu numele Mariei cerul ninge!

PSALMUL DE LĂSAT CA DIATĂ

Nu-i endecasilab să Te excludă,

Dai perlei steaua dintr-un ochi de pește,

Dar mie-mi scapă, gâlcevind cu trudă,

Pe crin să-l fur cum albul Ți-l croiește.

Tu numai lu’-i dai cină violetul,

Din tristul flaut doxa crudă-a slavei,

De ce și azi nu-mi mai dezlegi sonetul,

Amarul verde unduind otavei?

Nu crezi că dor fu scris în filacterii

Ca legământ știut doar de vioară?

Smochinii-s fără rod, dar îți las merii

Să-ți înflorească-n templu prima oară

Livadă-n crudul freamăt de psaltire,

La miezul nopții s-o deschizi ca Mire!

PSALMUL STRÂNS SPRE JUDECATĂ

Când voi pleca las numele-n diată

Spre-a fi purtat de fratele meu pinul,

Schimbându-l cu al lui la Judecată,

Că i-am furat pe la apus rubinul

Spre-ai bea răcoarea, freamăt crud ca fum pe

Cărarea strâmtă sub mijitul ierbii!

Dar să nu uit, tristeți de pietre scumpe

Doar luna-ntâi le soarbă, și-apoi cerbii.

Mă vei striga pe numele silvestru,

Vocale lungi Ți-aștept să mă  dezmierde.

Și m-oi jura pe-obol de-argint terestru

Că n-am trădat votivul Tău din verde.

Deci ia-mă-n brațe-atunci, cum se cuvine,

Că nu-i așa că-Ți fuse dor de mine?

PSALM EUHARISTIC

Nu în zadar sunt scrisului bordeiul,

Același lut – nămol și caolină;

Încă mai poți să îmi acuzi condeiul

Că scrie pe hârtie cu lumină?

Poate-i un plan ce orbului îi scapă,

De-aceea frică n-are-n ochi de moarte,

Crin pur m-ai tors din mucegai de ceapă,

Dar mă revolt că huma ne desparte,

Și între noi stihii, nici semn de muguri

Și-ai pus ditamai cerul să Te fure!

Cum Te-ai  lăsat să Te zdrobească-n struguri?

Melc, fără cruce, – ‘mpuns chiar și-n prescure!

– Iubirea nu întreabă, ci doar cheamă:

De vrei să guști din Dumnezeu, hai, bea-mă!

PSALMUL LA PRĂDAREA IADULUI

Mi-e inima  bolândă-n răstignire

Ca-n ziua-ntâi când sori n-aveau lumină…

Cum de-ai prădat ce nu fu ispitire

La molie, pungaș, sau la rugină?

De ce-ai făcut-o pentru mine, robul,

Regeasca slavă agățând-o-n cuie?

Întorsul drum sucindu-l precum bobul

Făcuși pe moarte moartea ei să-și spuie.

Și nu-nțeleg, ( cum stă-n grăunț răsadul

‘Nainte ca minunii să-i dea fire?),

Nu numai de strămoși prădat-ai iadul,

Ci pentru-n pergament de moștenire

Ce dragostei răpit a fost din sfeșnic,

C-al ei fusese dreptul de foc veșnic!

PSALMUL SOMNULUI ADÂNC

Când veșnicia chipul Lui văzându-l,

Se zice tainei c-a pus ivăr Domnul;

Nu poți gândi și să-ți contempli gândul,

De-aceea lui Adam dăduse somnul,

Ca viața ce din vis se înfiripă,

Rodire nopții, bogății genunii,

Din nevăzutul os pentru aripă –

Atâtea lumi la porțile minunii!

Ridicolă mi-aduci radiografia,

Năroadă minte, ‘n calcar sfânt cusutul,

Noi ne-mpărțim în doi suflarea vie,

Iar fără ea de-ajuns nu-i și sărutul?

Metafora n-o frânge la răscruce:

E-aceeași coastă-n rana de pe cruce!

PSALMUL TOIAGULUI ÎNFLORIT

Simt cugetul, (mult haina-i rămase-n versuri mică!),

De câte ori încearcă să-Ți jefuiască semnul,

C-argila-i cuib, nu-i dijmă pe zbor de rândunică;

Vai, celor ce-n vioară nu văd plâns nou, ci lemnul!

Las mrejele umplute, rupându-se de pește,

Să-i mânce pescărușul, c-adâncul îmi ajunge.

Spre sfânt negoț de ceruri ia-mi inima în clește

Și ca sutașul Pâinea în tot ce-s om împunge!

N-auzi la streașini steaua cum îmi rărește stuhul?

Asemeni ei mi-e foame de ceru-nfrânt la Cină!

De ce mă lași spre tohu vabohu pe când Duhul

Da zborul în sămânță – dureri de-a fi lumină.

Of, iartă-mi bâlbâiala că gol mi-e iar desagul,

Dar pentru tot pustiul mi-ai înflorit toiagul!

PSALMUL CUPEI TINERE

Ocară-ajuns-am lumii că n-am în verb pășunea,

Și-n loc să-mi număr anii storc veșnicul în clipă,

Te-mbătrânește-n pene pierdutul de aripă,

Să nu te-apleci pe cârjă, beai Dragostei minunea!

Cu mii de brațe-s arbor sortit îmbrățișării…

Cum dragoste’-i cer orbii s-o prindă-n pipăire?

Că setea nu se vede, ascunsă-n Răstignire,

Tu m-ai aflat  ‘nainte de ghimpul căutării

Dat cărnii să mă certe! Grai de aș fi de îngeri

Și har să-ntrec profeții, dar de nu sunt cu Tine,

Cetatea-aș fi Iubirii cu poarta la ruine,

Sau cum zidit e-n peșteri pustiul alb din plângeri.

Nici noaptea de eclipsă să mi Te ia nu poate,

Când jertfitor e Mielul lumină-mi ești din toate!

PSALM DE CÂINE MAIDANEZ

Mi-s stelele și câinii orientare-n noapte,

Fost alungat cu pietre, lor – maidaneza javră!

Ce-aș face fără Tine, port inimii și lavră,

Când ura le dospește din putrezitul lapte?

Tu taci și mi-i destulă și-acestă mângâiere,

Poate că n-ai cuvinte să-mi oblojești pe rană

Cum visul se strecoară pe sub închis de geană,

Că nu din bâzâială crești fagurul de miere.

M-a întrebat iubita, ‘naintea părăsirii,

Cât cântărește-un vultur și dacă-i bun la tavă..

Mi-ai zis la boi nu grâul, ci paie dai și pleavă,

Și nici nu pui în troacă sonetele iubirii!

”Vezi crinii, mi-ai zis iarăși, sporesc a ceruri soiul,

Că știu să toarcă-n floare, murdarul și gunoiul!”

PSALMUL FRATELUI LUI TOMA, ZIS GEAMĂNUL

Predestinarea toamnei-‘i, din agurizi să știe

Să-i facă boaba fagur pe-un răsărit al lunii,

Cum dragostea și vinu-s durerii alchimie,

Că nu degeaba Cana fu primul port minunii.

Mi-ai dat blestem de apă, miraj furând hotarul,

Tu, tot mereu dincolo, de-a pururi despărțire!

Vorbesc ca omul singur… Nu s-a umplut paharul?

Cum de-au găsit în mine plai bun de răstignire?

Oprește-n drum Damascul, destul pentru țepușă;

Fă tot ce vrei cu mine, aruncă-mă-n țărână!

Sau inversându-Ți rolul, de ce când bat la ușă,

Tu ești prin Galileia, plecat de-o săptămână?

Destul mi-e  cârcotirea, Tu, Pâine pentru seamăn,

De luași pe Toma-n brațe să nu-l uiți nici pe Geamăn!

PSALMUL TRISTEȚILOR DE GRÂU

Cărarea către templu prin slovă nu Te pierde,

Profeticul seminței prin văl parcă-ntristează,

Deși-nserat mă-ntunec, știu că Tu chemi prin verde.

Oh, slăbicinea spumei oceanul Îți trădează

Magnifica putere, dar delicată iță –

Măslini în visuri albe ningând pe sterpiciună.

Nu știi?  Te-aștept sub umbra lăsată de peniță,

Când Tu aprinzi în mine tristeți nespuse-n strună.

De-s trist cum poți făclia să n-o inviți la masă?

Din pilda cu limanul deznoadă iarăși linul,

Renunță a mai bate la propria Ta casă

Și fă-n inelul nunții rod nou să dea rubinul!

Întoarce-Te, Iubire, și-n schimbul de scripturi

Te iert chiar și de moarte, că scris e să nu furi!

PSALM CE S-A JURAT PE PÂINE

Ești nopții mele ziuă, ești zilei mele seară –

Neajunso, nepermiso, miraj din dune-n dune,

Pe umăr, loc aripei, ia forma de vioară

Să-Ți zbor tristeți ascunse ce Cartea nu le spune!

În iad să-mi fie mintea, să ardă-n strâns de mături

Gunoaiele ce gândul aduce’-nchipuirii:

Poți Tu gândi absurdul să nu mai fim alături?

Nedrept spre-a fi dreptății, rămâi ce-mi ești iubirii!

Cum să-mi ucid vecia? Nu-i ea tot ce ne leagă?

N-ai cum să scapi de mine, ca focul de văpaie!

Mi-ai spus, când n-au fost aștri, că-s eu ființa dragă,

Și-apoi jurași pe Pâine, iar nu pe-un snop de paie,

Că nu pentru Luceafăr, Tu ai semnat cu sânge,

N-ai cum să-Ți stingi Iubirea și nici pe-a mea poți stânge!

PSALMUL NERODITORULUI SONET

Cetate zăvorâtă cu lacătu-n afară,

Celulă vie-n arbor demult făcut cărbune!

Bogat mi-e labirintul, dar vinde-l-aș pe-o sfoară,

Au nu-i păcat virtutea ce-n sine se apune?

Ne-nchipuit Ți-e chipul. De n-ai fi-mbrățișarea

Cine-ar deschide serii a bobului năstrapă?

Ne-apusului genunea cine-ar aprinde floarea

La steaua ce rostește ce nopții mele scapă?

Pe-aici trecură vorbe, vezi? urme de copită,

Povețe din vechime cum modei le-a vrut drotul…

Tu încă-aștepți la Cină? Toți vor cădea prin sită,

Dar spre mireasma Pâinii sorbi-vor fi cu totul.

Neroditor, Ți-s psalmul netoarselor smochine,

Floriilor zvârl haina-i pe drum, s-ajungi la mine!

PSALM CE PE NISIP E SCRIS

Ea vede albu-n floare, iar eu în cicatrice;

Petala deși treaptă, nu-ntotdeauna-i scară,

Nu doar cărbunii mușcă, și ghiața poate frige!

Eu iar Îți stau la ușă cerșind, a câta oară?

Ce-ascundeți? Care-i rostul nespus al frumuseții,

Că-n vis, înșelătorul, strai alb de înger poartă?

De rană nu-mi vorbească nici morții, nici poeții,

Ci Tu ce știi desenul însângerat, ca hartă.

Cum poate orhideea să fie carnivoră,

Cu ace să ucidă pe roaba Ta albină?

Cum gust de miere are otrava ce devoră,

Iar sângele-Ți se schimbă în vin prea sfânt la Cină?

Poate c-aici e tâlcul, când jertfă Ți-aduci chipul,

Iar necuprinsul mării, Ți-l judec eu, nisipul!

PSALMUL PARDOSIT CU PIETRE

Iertarea nu-i deplină de-i lași în carne spinul,

Cum poți să mângâi părul? Nu inima te doare?

Chiar aur fie cupa, dacă-i lipsește vinul,

La ce folos metalul când frica te adapă?

Sunt vinovat de verde, smochin furat de roadă!

Mă lăudam ca piatră, dar m-au surpat cocoșii.

Cum vălurii tăgadă ca limba să nu-mi cadă?

N-am nici un nor să-mi șteargă de moarte stropii roșii.

Ieri mă-nstelai în noapte,  azi cerul Tău mă ceartă,

Și-s singur ca și Tine când Te-ai ascuns în munte.

Durerii zic: Hai, du-te! dar rana nu mă iartă,

Așa cum mozaicul dă glas din răni mărunte.

Eu cred că iadu-mi fură pârjolitor văpaia,

Când strânge-n mine sulul, profetul Tău, Isaia!

POEM DE TOAMNĂ

Adevăr zic vouă:

Eu n-am venit să vă învăț

despre căderea frunzelor

ce-atât de amar vă-ntristează.

Puțin somnoroșilor,

ce-i mai de preț,

găoacea

de ou căzută din cuib,

sau primul cântec al privighetorii,

ce se înalță

dincolo de miezul de noapte?

PSALMUL LEGĂMÂNTULUI

Ecoul de-mi întoarce durerea din strigare,

E semn că-mi ești pe-aproape și-n stei și-n dibuire,

Dar jocul Tău de-ascunsul pe Tine nu Te doare,

C-o mie de-ani e clipa lipsită de iubire?

Apoi se-ntoarce roata, când dorm Tu vii la ușă;

De-aș ști eu cred că-n nouri i-aș azvârli ușorii,

Dar  Tu-mi prefaci târziul pe roșul de scorușă

Și-nhami tristeții albe, spre ceruri noi, cocorii.

Îți amintești ‘nainte de începutul lumii

Cum mă țineai în brațe, în gând spre-a fi să fie?

Puteam să-Ți fiu ulciorul, sau altă vamă-a humii,

Să-ți torn din ce rămase în cer din ciocârlie.

Cum Te-ai făcut cu mine și frate și Preasfântul?

– Iubirea doar cu sânge semnează legământul!

PSALM LA ROUA-NSÂNGERATĂ

Opusul la uitare n-a fost vreodată-amintul,

Cum peștii-aureolă scot din apus pe undă.

Nu-i chipul Tău oglindă, chiar de-i tocit argintul,

Că-Ți simt singurătatea cum vrea să te ascundă!

Nu-n Tine mișc și cuget, urc și cobor suflării?

Săracă de-i coliba, Te simți atât de-a cerul

Că mi Te-ntorci, ca-n scoică pierdutul duh al mării,

Cum de Crăciun ștergarul își înflorește gerul

De crezi că-n iesle fânul a fost pe deal lavandă!

În seara asta pâinea sub ochii-nchiși e frântă.

Te strig și nu e nimeni să-mi guste din ofrandă,

Nici îngerul nu iartă că l-am învins la trântă.

Poate la fel cu plânsu-mi, deasupra-Ți sta măslinul

Ne-nțelegând cum roua s-a-nsângerat ca vinul…

PSALMUL MERSULUI PE APĂ

Departele în Tine se face mai departe,

Cum verdele-și descântă pe struguri cruzi rubinul

A legământ de jertfă – diata ce cu jar Te

Închipuie Zdrobirii; de-aceea sacru-i vinul

Ce-l bem spre despărțirea de noi, spre a fi una,

Agață-n Lege biciul, că rege-i Mielul, Unsul!

Să taci psaltirioane, sub rană tacă-ți struna,

Că azi cârligul morții e-n jocul de-a ascunsul!

Contemporan cu-aripa dă-mi cerul Tău iubirii,

Din foișorul serii, ripide-având cocorii!

N-am cuib decât doar lemnul furat, al Răstignirii,

Despacă-mă de vina c-am dus furtunii norii!

Tu, dragul meu Departe, tu, dragul meu, Aproape,

Învie-mă-n chemare  și-oi alerga pe ape…

PSALM DE ÎMPĂCARE

Rob jugului e boul, zdrahon chiar până-n rânză,

Dar eu mă simt puternic nu-n tras, ci-n slăbiciune;

Catargul nu mă ceartă corabiei că-s pânză.

Cuprinde-mă cu vântul, făcând din funii strune,

Tempestă-mi fii, Iubire, Tu sfântu-mi duh – suflare,

Văpăi mi-s rusalinul, nu fumăgai de pâsle!

Când Te iubesc Ți-s naos, fără de zid, pe mare,

Mă-ntrec, de-a serafimul, cu patruzeci de vâsle.

De-ajuns ni-i supărarea, dă-mi spinii și ia-Ți roza,

Întoarce-n risipire noianu-n neguri darnic.

De  nu-i îmbrățișarea, atunci ce-o fi chenoza?

Nu-i inima golire ca Tu să-i fii paharnic?

Nici moartea fără Tine nu face trei parale,

Când dragostei torni vinul, nu-mi zi că-s lut de oale!

PSALMUL IUBIRII DE APOI

De o ființă-n cântec! Miez umbrei? Mai subțire,

Ca plâns târziu de iederi la geam, pustiu al morii.

Dezleagă-i vorbei Duhul din prima aplutire,

Nedojenindu-mi zarea că Ți-a jertfit cocorii.

Cu ce m-ajută moartea? Nu-i dau splendori cu-apusul?

Dator îs doar cu-o haină de-ntors la lutărie,

Deja prin fire rare vezi pe sonet nespusul

Talazurilor roșii zdrobite-n zgura grie.

‘Nainte de-a mă naște, cu cine în balanță,

Posibilelor hume Te-ngândura voința?

Cel care sunt nu-s oare al altuia restanță,

Greșind numai cu-n munte poruncii de-a credința?

Și cuget, spin nemernic, pe-altoiu-mi crești rodirea:

De n-ai fi fost Iubire, n-aveai dumnezeirea!

PSALM CU VERDE TRANSCENDENT

Din tot ce-i verde-n lume mi-e frate numai pinul,

Strâmb, singuratic mării, nu-i val să-l ia în seamă,

Asemeni, nici chiar moartea nu știe cum mă cheamă,

Și-n bărăganul slovei nomad am, rigă, spinul.

Bătut e-n negru podul la gând și țesătură

Oricum întorc apusul metaforei vulgare;

Cum știe vântul coasta să-Ți sufle unde doare?

Din minereu scoți aur, iar eu pustiu și zgură.

Ca-ntr-un ghioc prin sânge Ți-aud cavalul serii,

La ce folos urechea de șoapta-Ți n-o s-o vadă?

La fel, podoabă-s ochii, de nu le-ai fi livadă?!

Dă-mi focu-mbrățișării, prisăci în strânsul cerii!

Cum să nu-i sorb, Iubire, dumnezeirii clipa,

Când flutur îmi beau moartea ca nimeni: Cu aripa!

PSALM DE  NUNTĂ MISTICĂ

Singurătatea poartă întors pe dos cuvântul,

Ca pe frânghie rufa ce fuse nor al lunii!

Azi mi-aș dori migdalul să-ți cânt din el cu vântul,

Că de prisos mi-e moartea când tu-mi traduci lăstunii!

Miros purtat de cedru dă spor de cer cămării,

Iar lampa spre-a fi sfetnic, din buze se vrea stinsă!

Mai toarnă-mi din garafă amarul roș al mării

Și nu uita țărânii cumva vreo stea aprinsă!

Grăbește miezul nopții, din alb să mușc, nu ceasul,

Să ne înceapă nunta ca-n pilda ce-a zis Domnul,

Că mă împart cu iarba, nu scripca vreau, ci glasul

Din sălcii să-mi adie când beau din mine somnul.

Zi-i deniei să-și curgă lin, lacrima-i netoarsă,

De n-o fi gol paharul, ia-i timpul lui și-l varsă!

PSALM CU POMUL CRUCII MELE

Aprinde-mi o lumină, cât spaima unei șoapte!

Ce-abis stă sub cuvinte, sub punte hău se cască!

Mi-e frică de-ntuneric, mă prăbușesc în noapte,

Gust sec de iască-i pita de când plecași cu-n: Las că…

Greșeala-i ca și banul, nu are doar o față,

M-am rătăcit prin mine, dar căutându-Ți drumul!
De-o viață-Ți cos povața, uitând de nod la ață,

Spini răi îți apăr roza, chiar vârf de ciob parfumul.

Când totu-s pentru Tine – trup, duh – lumină vie,

Mă lași atât de singur, copil fricos, odăii!

Sunt lutul Tău, Olare, adus aminte-s Ție –

Când mă zideai din cântec cu palmele văpăii!

Poate că-mi ești în spate, și-am spus ce nu se cade,

Tu, crucea mea și pomul atât de greu de roade!

PSALMUL IZBĂVIRII DIN IAD

Sacâzul, nu grăsimea, dă-arcușului fiorul!

Mă iartă, nu-i cârtire, doar vorbă-cioturoasă!

Nu dalta-nfloritoare, neisprăvit toporul

Aduce lemne sobei, tot el îți dă și casă.

Departe mi-i blasfemul, dar gându-i chiomb și-aiurea,

Că tot întreb cu bobul ce loc vrea mozaicul?

De freamăt niciodată nu Îți văzui pădurea,

Te-am sărutat pe fluier de os cu heruvicul,

Dar când n-apari răscrucii, întâi îmi este teamă

Că-n piață cărturarii îți spurcă iar înaltul,

Apoi e gelozia ce purul sânge-nhamă:

Dacă-a uitat de mine, dacă-i furat de altul!

Ca și-altădată iadul coboară-mi-l prin moarte,

Scoțându-mă în brațe prin porți de-aramă sparte!

PSALMUL COROANEI DE SPINI

Mai mult decât la mine, eu cred că ții la greier,

Că nu-l cerți deșirându-Ți tristeților stiharul;

Cum, nu gelos pe strună, când stele-i dai la treier,

Iar mie slova stearpă mi-o dojene muștarul?

Pe prispă Te-aștept seara arzând pân’ la cenușă…

Nu-Ți înțeleg ascunsul, pui iezerului stuhul

Perdea la orice lucru, uimire și clempușă,

La fel de-amar e vântul crezând că Ți-ar fi Duhul.

Când inima gândește, dă-i zarea Ta trăsurii:

– Topește-mă în Tine, întors și ploaie-n mare,

C-așa-ncepu cuvântul din sărutarea gurii,

Nu-s umbrei Tale chipul, ci greaua-asemănare

A jocului de-a moartea pe ape al luminii!

(Numai Iubirea știe coroanei cum dor spinii!)

PSALM PENTRU CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

Din inimă, nu umeri, cu-aripi cerșescu-Ți cerul:

-Al meu, întreg fii mie, nici gând nu-mpart cu altul,

Așa cum, șoapta razei, ciulind,  bijutierul

Inelului i-aduce, ispită grea, înaltul.

Simt încă plămăditul ca agnețul plămada,

Din  amintirea-mi, prima, port strai luminătorii!

Catran gelos de-s nour îți ning prea fulg zăpada:

Cuprinde-mă în brațe, văpăi dând duh viorii!

Vezi în rubin vecia mărturisindu-și vina?

Așa Te vreau cămării să-i cânți epitalamul,

Miroase-a pâine caldă, miroase-a trup lumina,

Dă-mi azi fiorul apei când o sărută ramul.

Lăsai Scripturii umbra, Iubire, Te-am vrut Soare,

Că-n ham Te-așteaptă psalmii, Cântărilor Cântare!

Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario

PSALMUL IUBIRII  FĂRĂ DE ÎNCEPUT

Ieri Te-am zidit în cântec, azi templul lui  mi-l nărui,

Că poate chip, ce-n mine-l voiai, l-ai dat fântânii.

Izvoru-ntinerește nu când mai mult îl dărui,

Cum doar din dăruire frumseți de cer fur sânii?

Rămas cu masa goală, vânând nimic cu verbul,

Tu nu mă cerți, și totuși că ești flămând mi-e vina.

Cu rădăcini întoarse nu mă mai soarbe cerbul,

Ce lumi, pândind pe vârfuri, ne-arată balerina?

Doar mintea ca o țoapă sare-n hlizit, ce-aruncu-l,

Că renunțând la vorbe m-asemăn cu vioara:

– Ascultă-mă cu-obrazul ca Născătoarea Pruncul,

Chiar de nu-i grai, lumină e prin jertfire ceara.

Peste vocala-Ți albă Duh Sfânt și-avu plutirea,

Dar n-ai fi fost Cuvântul, de nu erai Iubirea!

PSALM CÂND MIRELE-I APROAPE

Bun frate-s cu grăunțul ce-Ți poartă-n noapte zorii,

Chiar de m-adormi sub țărnă, chiar de mă strigi făină;

Al tău întreg e cerul, ai mei doar triști cocorii,

Învrednici-m-ar seara să-Ți văd lumina lină.

Dar și cu vântu-s frate când scrisu-i duh pe apă,

Dă-mi liniștea din freamăt să Te alint pe frunte!

Ce grea mi-e străinia scurmându-mi lut sub grapă,

Da’ -Ți încropii coliba din izvodiri mărunte.

Stai, timp din straiul nunții, apus din vin mă beie!

Ca Tine, către Tine, știu brațelor întinsul,

Se despletește-n teamă noian de curcubeie

Dă-mi ochilor și gurii spre-ați soarbe necuprinsul,

Nu m-alunga Iubire, de stricăciune iartă,

Pe foc zvârlindu-Ți iadul ce-a vrut să ne despartă!

PSALM CÂND MIRELE-I DEPARTE

Complice nu-i arcușul ce-a mângâiat vioara,

Că aur înverzit-a-n roș tiv pe nori văzduhul?

Mai ai cumva vreun înger la pană ca secara

Spre-a-mi aminti de lupta ce-a cam uitat-o duhul?

Ca Tine sunt de singur, de ce cărarea-i ruptă?

Vreau Tu să-mi bați, nu frica s-o tot ascult prin ușă.

Din pâinea Ta chiar câinii lumina Ți-o înfruptă.

Aripă? Nu! Vreau brațul, strâns împrejur – pănușă!

Fă primul pas, că mie îmi cere puntea moarte!

Nu-nchipuire sfântă, fi-mi buzelor merindă!

Lăstunii-s tot aprilul aproapelui-departe,

Mă ia și fugi cu mine prin codrii-n somn de ghindă!

Fecioarele, din zece, nici una nu-i nebună,

Că am ulei la toate ca să le torn în strună!

PSALMUL FERICIRII

Vorbind de fericire nu vezi tâlhărășugul

Cum fabula de aur de fals monedei strigă?

În geam nici gând că nalba stăpână-ar fi,  ci drugul,

Că v-am mai spus, inelul nu uită că-i verigă.

V-au dăscălit cărți proaste, ca-ngălbeniții nuferi!

Ce mândri sub căpăstru-și  port ochelarii caii!

Ești fericit când afli că-ai pentru ce să suferi,

Că nu-i în freamăt vântul, ci când își plânge scaii.

O viață fericirea aștepți să-ți dea sentința!

Spăla-v-ar cu leșie palavra de-aforismă!

Nu soare naște perla, ci-abisul, suferința,

Ca inima zdrobită sub buchea de catismă.

Sunt fericiți aceia ce-și văd nefericirea,

De n-ar fi-n toate crucea, spre ce-ar privi Iubirea?

PSALMUL  SCHIMBĂRII LA FAȚĂ

Alb duhului, subțire cum ochi n-a fost să știe,

Cu-aripa fulgerată, fără de gând stă gândul.

Cuvântul se-ncuvântă-n ison de chinovie

Primordialu-i lumen, pornit spre graiuri, bându-l.

Mi-ai risipit țărâna sub altă legiure –

Mireasmă luminoasă cum n-o visase nardul.

Nu-s razei Tale umbra? Oprește-Te Iubire

Să-Ți sorb dumnezeirea, cum zarea-și bea ghepardul.

Vecia își topește de-a dragostea secunda,

Aici, în vârf de doruri plimbi cerului  grădina,

Că inima se-oprește și lasă numai unda

Luminii de Iubire, lumina sfântă, lina.

Cu flăcări răcoroase ca norul mă umbrește,

Mi-ai cunoscut adâncul, Tu știi cin’ Te iubește!

PSALMUL APOCATASTAZEI

Sisif, și nu circarul, despre iubire spună,

  Că minciunesc poeții-n polen pe-aripi de fluturi,

Dulcegărie roză, cu inimioare, lună,

Oftaturi de petale suflate-n așternuturi.

Să duci pe umeri teama că iarăși o vei pierde,

În norul suferinței cerșindu-ți curcubeul,

Și chiar o vorbă aspră de-a ei, să te dezmierde,

Precum în frigul lavrei când trece polieleul.

Luptând cu mine însumi, frânge-mă Tu la rugă,

Nici mintea nu ajunge, nici inima nu poate:

Cum cel ce face casa, la hoț să-i fie slugă

Cărând altui’ blestemul? Tu cu Sisif ești frate!

Că poate de aceea Îți vrei din nou Venire,

Să-Ți vezi pe piatră templul slăvindu-Te Iubire!

PSALM LA TAINA FRUMUSEȚII

Prea îndelung bea ochiul frumseților otrava,

Cum propria ei rază și-o face steaua cină!

Întotdeauna fânul visează-n plâns otava,

Și ceara lumânării-i din aur strâns de-albină.

Nu crezi că-n frumusețe, când mestecai vopseaua,

Cel rău, prin viclenie, ca Tu prin ea să sângeri,

Vărsă din șip nocivul cu iz de osanale?

Nu-i el cel ce se-mbracă, în vis, cu strai de îngeri?

Împeriul frumuseții n-o fi-ntre voi gâlceavă,

Că să-l răpui nevoie-i de-o altă primenire?

Nu-i pildă bobul care fu mântuit de pleavă

Și apa-nțelepțită prin vinul de iubire?

Tot Dragostea-i răspunsul ce jubilează-n sfeșnic:

Urâtul, nu frumosul, va arde-n focul veșnic!

Dumitru Ichim

Kitchener,Ontario

PSALMUL CE-A AJUNS CENUȘĂ

Prin ambiguitate apusul și superbul

Se spun, pe rând, ca-n basmul ondind pe solzul știucii.

Te-aștept cu masa goală, ca limpezimea cerbul,

Neînțeles cer verde pe cruce-n miezul nucii.

Tu-mi ești deopotrivă tot ce-mi lipsea la cină;

Nu simți că-mi este sete, rodit rubin de soare?

Și foamea mi-e flămândă de proaspăta-Ți lumină,

Tu, Primăvară-Dulce, de ce-n april se moare?

Fiu tunetului aspru, Boarghenes pre nume,

Cui sunt dator în vină? Nu-așa m-ai vrut în toance?

Topaz mai crud dă cerul prin norii albi în spume,

Că unde pus-a capul Ți-e cratima de lance.

– De ce îmi lași piciorul să-l chinui în țepușă?

– Iubirea nu-i iubire de n-a ajuns cenușă!

PSALM LA ÎNDELUNGA RĂBDARE-A IUBIRII

Sunt gara ce-altădată avea în față linii,

Nimic schimbat de vreme la țiglă și la geamuri,

Precum Cain de jertfă, n-am miel, ci doar ciulinii

Pe care-i iartă rozul croind epitalamuri.

Și Tu, la fel de singur? Cât m-ai strigat în noapte:

”Stai, nu dormi, măslinii ca pâine mă frământă,

Și-i frig, și-mi este frică de șaptezeci ori șapte,

Prin care om e drumul de-ntors în Cartea Sfântă?”

Nici Tatăl nu-Ți primise singurătatea-n cupă,

Că-i mirosea amara, prin duh, argintăria;

Fărădelegii, legea otrava i-o destupă,

Dar eu, cu zvânt de lacrimi, cui să-i plătesc chiria?

– Când aripa-i rănită la ce folos e cerul?

Și mi-a răspuns Iubirea:  – ”Răbdarea e misterul!”

PSALM VINDECĂTOR DE TIMP

Chiar plinul din plinire e-un minus, de exemplu.

Nu soarele în Vineri Ți-a cugetat eclipsa?

De-i praf pe clanța ușii, și singur ești în templu,

Cerc aurit în juru-Ți, nu-mi simți alături lipsa?

Eu Îți zăresc în toate întredeschisul ușii,

Ești muntelui – urcușul, tristețe-n firul ierbii.

Să nu Te văd tragi iute perdelele pănușii,

Cresc cețuri peste iezer,din duhul lui  bând cerbii,

Și de-ntreb marea? Muge! Iar floarea-arată nodul!

De-n palme mai porți urme din prima-mi mângâiere

De ce nu-mi vindeci timpul trăgând spre cer năvodul?

Mi-e frică de-ntuneric, dar mai mult de tăcere.

Fă cum ți-a zis sutașul! Zi orișice! ‘s supusul!

Și-am să tresalt în nufăr să-Ți sorb pe ape spusul!

 Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario