Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a VIII-a) de GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a VIII-a) de GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

      „Trăiesc fericirea de a fi înţeles sensul înalt al Vieţii-

      cărarea luminoasă ce urcă spre cer.” (Valeriu Gafencu)

    „Când omul mare e şi poet, şi gânditor: Eminescu;

      rolul lui naţional e imens!

     Eminescu a făcut pentru neamul românesc aproape

     cât o istorie.”  (Doctor în Filosofie-VASILE BĂNCILĂ)

 

    Aura unei naţiuni este întotdeauna religia sa. Creştinismul ortodox a imprimat naţiunii dacoromâne sfera armonioasă care ridică Neamul întru Dumnezeu, la îndumnezeirea sa.

   Pământul Patriei, dăruit de Atotcreatorul, pe care s-au născut, au crescut, s-au definit şi s-au sprijinit dintru început: Ţăranii, Dascălii, Conducătorii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii, Poeţii, Filosofii, Profeţii, Preoţii, Monahii, Geniile, Artiştii, Mamele, Sfinţii, a devenit apoi consubstanţial cu sângele şi osemintele lor, astfel încât materia lui, huma s-a primenit, s-a spiritualizat constituind aluatul şi plămada din care va creşte, se va dezvolta şi se va împlini Naţiunea ca demnitate în sinteza sa etno-geografică.

   Se produce astfel, sub privirea atentă a lui Dumnezeu, sub Pronia Sa divină, un proces spiritual de reciprocitate: pământul care este iniţial bătătura omului, Vatra comunităţii, sprijină etnicul, pentru ca apoi osemintele dacilor purificate prin jertfa sângelui curat să devină osmoza acelui pământ ce se aşează temelie milenară a acelui Neam binecuvântat în care odrăslesc deopotrivă religia şi cultura, făcând naţia sacră şi nemuritoare.

   Prin lucrarea lui Dumnezeu, Pământul se etnicizează, iar poporul se spiritualizează.

   Pe osemintele şi sângele milenar al dacoromânilor s-a înălţat marea Catedrală a Românismului în care s-a născut, s-a format, a slujit, s-a jertfit şi profetul nostru Eminescu.

   Mihail Eminescu prin vocaţia misiunii sale profetice, ca mare Dar, făcut nouă de Părintele ceresc, s-a aflat permament în miezul problemelor social-cultural-religioase ale Neamului său, dobândind dragostea şi suferinţa la cotă maximă pentru mult încercata naţie dacoromână.

   Cele două virtuţi sacre cu care s-a contopit, cu care s-a definit spiritual, i-au consfiinţit conştiinţa creştin-ortodoxă, insuflându-i nestăvilita şi arzătoarea dorinţă de a sluji sacerdotal Înţelepciunea poporului, Tradiţia Gliei strămoşeşti în care sălăşluiau Credinţa străbună, Geniul ancestral, Dreptatea, Adevărul, Libertatea, Iubirea, Eroismul, Jertfa, Mucenicia, Sfinţenia şi în mod expres Elitele de orice rang social, prin nemărginita adoraţie adusă Proniatorului Care, l-a hărăzit să fie Fiul iubit al acestui mare şi brav popor ROMÂNESC:

   „… Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale. În suta a XV-a, avanscena teatrului Universului este ocupată de români. Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei. Ioan şi Matei Corvin în Ardeal, Banat şi Ungaria, Mircea şi Vlad Ţepeş în Ţara Românească, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova. Până în suta a şaptesprezecea, sub Matei Basarab, românii erau relativ unul dintre popoarele cele mai culte din Europa şi incomparabil mai cult decât germanii sau ungurii, tot astfel în suta a XV-a românii au fost unul din cele întâi popoare militare şi războinice. Două state puteau să-i întreacă: Spania şi Turcia.

   Ca să aibă cineva o idee despre caracterul românilor, trebuie să ţie seama de următoarele lucruri: De la 1200 şi pân’ la 1818, românii n-au avut nici un fel de cod scris. Un obicei al pământului recunoscut de bunăvoie de toată lumea, dreptul consuetudinarJus valachale cum i ziceau ungurii şi polonii acestui complex de datini străbune-a regulat viaţa lor publică şi privată, în curs de şase secole. De la 1200 şi pân-azi românii n-au avut revoluţie politică. Mişcările lor din Ardeal, din secolul trecut, se datoresc insuportabilităţii condiţiei lor sociale, definită prin Unio trium nationum. A fost o izbucnire de răzbunare a unui popor prea apăsat, nimic mai mult. La 1848 ei s-au ridicat pentru o cauză cu totul sfântă şi legitimă: unitatea monarhiei şi existenţa dinastiei de Habsburg. În ţările române n-a fost niciodată mişcare agrară.

   Codicele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu sunt mai mult de drept canonic, pentru regula clerului şi pentru exerciţiul poliţiei morale din partea sfintei noastre biserici.

   Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de pace, grăitor de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de imfamie.” (Manuscrisul 2257)

 

   Profetismul lui Mihail Eminescu s-a concretizat şi prin fundamentala sa sete şi foame spirituală de Dumnezeu, de Hristos, de Maica Luminii, de cer şi de sufletul Neamului său dac, prin comunicare de limbaj, prin comuniune de Cuvânt, prin cuminecare harică de creaţie, prin Libertatea şi Adevărul revelat care suie măsura existenţei noastre spre întruparea desăvârşirii.

   Mihail Eminescu rămâne peste veacuri temelia spiritului veşnic ortodox al marilor Daci.

   Asemeni profeţilor deosebiţi ai Neamului, Mihail Eminescu ştia că Adevărul dacoromânilor e scris în sângele lor jertfelnic, rămas nemuritor prin libertatea spiritului de sacrificiu absolut şi prin dăruirea supremă denumită proverbial: OMENIA românului.

   Voinţa şi Darul dumnezeiesc a fost chemarea şi alegerea lui ca Profet al Dacilor liberi.

   A fost foarte mult iubit de poporul smerit şi cuvincios, salvat de tentaţiile ştiinţei fiindcă poporul păstrase nealterat sănătatea morală milenară şi evlavia hristică pentru cei trimişi de Sus, pentru Aleşii lui Dumnezeu, care îi concretiza demnitatea de Măria Sa, poporul, singurul în măsură să ia atitudine împotriva celor răuvoitori prin apărarea dreptei credinţe, adevărului şi dragostei pentru profetul lor, care la rându-i le deschide paralelele înţelegerii cosmicităţii ortodoxe a Adevărului şi a Iubirii nemărginite sub cupola Frumosului ca trăire, adică monarhia comuniunii hristico-dacoromâne: adevăr+iubire+frumos, care dă amplitudine, varietate, rafinament şi complexitate lucrurilor, fenomenelor, raţiunilor, împlinirilor, desăvârşirilor, minunilor, suferinţelor, biruinţelor, învierilor, înălţărilor.

   Frumuseţea rămânând totuşi calea ultimă a Iubirii care, este stâlpul şi temelia Adevărului.

   Frumosul din Profetul nostru Mihail Eminescu emana din lumina serafică a sufletului său ce împrăştia în jurui o strălucire ce se învecina cu cea din strana îngerească.

   Chipul cu care te privea, zâmbetul în care te îmbrăţişa, ochii care te cuprindeau în fiorul lui lăuntric, descopereau în tine tainele siderale ale începutului nostru în Sânul creaţiei divine.

   Felul în care cuvânta esenţele existenţiale ale lumii prin conştiinţa marelui neam Dac, eleganţa cu care le rostea, maniera boierească în care se mişca, da ipostasului său de contemplare o desăvârşire ce se ridica deasupra cuvintelor, asemeni Apostolilor Domnului ce cucereau inimile înflăcărate şi sufletele de mărgăritar din marile Agore ale Terrei.

   Într-însul se întrupau virtuţiile creştine aducând prinos, mireasma ortodoxă a trăirii harice.

   Erudiţia lui întruchipa tărâmul fără seamăn, încât nu-ţi puteai desprinde privirea decât foarte greu de pe aura acestui miraculos Luceafăr, în primul rând al nostru şi-apoi al lumii.

   Toată fiinţa şi persoana lui au fost străbătute de lumină, crez, românism, adevăr şi iubire.

   Prin fiinţa afecţiunii sale rarisime, prin dragostea iubirii de aproapele cel merituos, Profetul Emin a adus slavă lui Dumnezeu spre folosul poporului şi-a multora dintre marii Dacoromâni.

   Comunicarea Profetului Eminescu a fost întru comuniune sacră, străbătută de mesajul strălucirii Cuvântului întrupat, ca un Apel şi Recurs la înomenire şi îndumnezeire pentru Omul în care se oglindeşte Chipul lui Hristos: „Viaţa creştinului constituie, spunea sfântul Iustin Popovici, o continuă nevoinţă, o luptă de înhristizare, o luptă divino-umanizare. În ce constă aceasta? Nu numai în faptul de a avea pe Hristos în tine cu adevărat viu, dreptate vie şi dragoste vie, nu numai ca adevărurile Lui să trăiască, să crească şi să se înmulţească în tine, ci faptul de a avea pe Hristos în tine cu plinătatea Ipostasului divino-uman, de a avea chipul Său asupra a tot ceea ce ai şi în tot ce eşti, în faptul de a nu mai trăi tu, ci de a trăi în tine Hristos.” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om-Abisurile şi culmile filosofiei. Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti-2010, p. 226)

   Contemplaţia Profetului nostru a fost pentru toate popoarele mari şi puternice întru Hristos, pentru toţi oamenii de spirit circumscrişi Evangheliei creştin-ortodoxe, dar mesajul său a avut ecou doar la foarte puţini binevoitori, doritori, deşi lumina sufletului-Lacul lui albastru şi inima sa iubitoare-Pădure de Argint au strălucit hristic universal, ca armonie, cunoaştere, înţelepciune, prietenie, fără hotare, ca nişte porumbei albi spre albastrul cer al Măicuţei- Crăiasă şi al Soarelui ei Hristic: „Porumbei albi zboară peste lacul meu albastru, precum îngeri albi deasupra cerului albastru. Porumbeii nu ar fi albi şi nici lacul n-ar fi albastru, dacă soarele cel mare nu şi-ar deschide ochii săi deasupra lor.

   O, cereasca mea Măicuţă, deschide-Ţi ochiul Tău în sufletul meu, aşa încât să pot vedea ceea ce este acolo, ca să pot vedea cine sălăşluieşte în sufletul meu şi ce fel de roade cresc într-însul.”(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni Pe Malul Lacului. Ed. Anestis-2006, p. 35)

   Toate năzuinţele-împletiri de gânduri albe, toate neliniştile torente ale celorlalţi întrupate sinelui său-cascadă a vieţii situată deasupra legii care ucide spiritul, a vieţii trăitoare în har-dobânditoare de duh, ca împlinirie profetică, configurează de fapt generaţie după generaţie care se consacră redefinirii demnităţii creştine, astfel ca Omul ortodox să atingă starea de fericire duhovnicească, după cum ne călăuzeşte Sf. Simeon Noul Teolog: „Toată nevoinţa şi toată lupta lui trebuie îndreptate spre dobândirea Duhului lui Hristos şi în acest chip să aducă roadele Sfântului Duh; căci în aceasta stau legea cea duhovnicească şi starea cea fericită.” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omul Cel Întâi-Zidit. Şapte omilii. Selectate, traduse în lb. engleză de părintele Serafim Rose. Traducere Laura Mărcean, Bucureşti-2015, p. 65)

   Credinţa Profetului Mihail Eminescu s-a rugat pentru credinţa celor mulţi. Cunoaşterea lui s-a împlinit prin cunoaşterea celorlalţi. Iubirea lui a dogorit prin dragostea de cei smeriţi, drepţi, obidiţi. Împlinirea lui s-a împlinit împlinindu-i pe ceilalţi ostenitori. Osteneala lui s-a odihnit prin osteneala de alţii. Bucuria lui s-a dăruit din prinosul conştiinţei sale creştine, prin jertfa întru Dumnezeu şi Neamul nostru, ce a sălăşluit în sufletul său mare cât Vatra Strămoşească, devenind astfel o permanentă sărbătoare: „… dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naşte din jertfă. Bucuria adevărată iese din mărimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultiva astfel mărimea de suflet, este mereu sărbătoare .” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovniceşti I. Cu Durere şi Dragoste pentru Omul Contemporan. Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2003, p. 251) 

 

   Proletcultiştii, presupuşii telectuali, din afară ori din lăuntrul Vetrei noastre străbune, din diverse raţiuni şi, din rea voinţă, cantonaţi în tabăra stearpă a secularizării culturii, neputând să-l micşoreze ca Luceafăr al poeziei, au omis ori n-au perceput profetismul său Hristic, reducându-l doar la orizontul pesimismului său liric, pe care i l-au impus cu largă bunăvoinţă.

 

   În celebrul discurs: Steagul Eminescu în istoria contemporană a României, avocatul creştin nemţean Ion Herghelegiu, trata pesimismul impus lui Eminescu, prin focul mistic creştin, filosofico-teologic: „Nu este deloc adevărată opinia că Eminescu a fost dezamăgit de viaţă şi a îndrăgit moartea. Este complet falsă opinia că Eminescu a cultivat pesimismul drept scop şi drept final.

  L-am studiat pe Eminescu şi cred în Steagul Eminescu din istoria contemporană a României. Consider activitatea sa publicistică şi opera sa politică mai esenţiale decît superba sa operă poetică şi înalta sa activitate filosofică. Poetul şi filosoful Eminescu sînt România de astăzi care continuă România de ieri; gînditorul politic Eminescu este România care se crează astăzi şi care reprezintă viitorul.

   Negările exprimate de Eminescu nu sînt abandonarea realităţii pentru refugiere în vis şi nu sînt reflex al nedreptăţilor sociale sau al suferinţelor personale. Pentru a prinde adevăratul sens al pesimismului din politica eminesciană, trebuie să cunoaştem în prealabil activitatea sa publicistică care este luptă şi opera sa politică care este optimism. 

   Aşa zisul pesimism eminescian nu este altceva decît o proprie chinuire şi o proprie constrîngere. Proprie chinuire pentru a creşte acuitatea puterii de sesizare şi pentru a face conştiinţa să vadă dincolo de orizont. Proprie constrîngere pentru a obliga voinţa de afirmare şi de înnaintare să se declanşeze spontan şi puternic întocmai ca refluxul în faţa necesităţii. Eminescu poet liric şi filosof precede, pregăteşte, justifică şi înarmează pe marele Eminescu: gînditor politic şi matcă a viitorului. Pesimismul poetic este tactica eminesciană, optimismul politic este strategia eminesciană. Eminescu subliniază răul din prezent pentru a obliga binele în viitor: cîntă durerea pentru a strînge resorturile şi strînge resorturile pentru a căli voinţa şi a declanşa elanul.

   Noi naţionaliştii creştini din jurul Căpitanului sîntem adevăraţii Urmaşi ai lui Eminescu. Sîntem urmaşii lui Eminescu pentru că sîntem singurii care interpretăm în felul de mai sus opera creată şi testamentul lăsat de Eminescu.” (Ion Herghelegiu, Bucureşti, 10 Martie 1938, sediul din str. Gutemberg 3,originar din Piatra Neamţ, avocat, erou, martir, Învierea. Nr. 1 Ianuarie-Martie 1993, p. 64-65)

   Aşa cum pe câmpul de luptă pentru apărarea Drapelului şi a Crucii, Biruinţa este suma jertfei colective a poporului şi a Conducătorilor strategi, la fel în Vatra religios-spirituală a Neamului apărarea, slujirea, trăirea, misticul, jertfa, iubirea aparţin Profeţilor şi poporului evlavios care iau atitudine împotriva intelectualilor autonomi, telectualilor slugarnici, obedienţilor oligarhiei statului, apărând cu sacrificiu suprem, fără toleranţă, dar cu autoritate naţionalist-creştină: Tradiţia, Moşia, Biserica, Cultura, Pământul serafic şi Cerul nostru Dac.

   Avea mare dreptate avocatul nostru naţionalist creştin-ortodox Ion Herghelegiu, când sublinia vocaţia filosofic-creştină a lui Mihail Eminescu care transpunea prin mistica viziunii sale misionare, pesimismul liric în optimismul politic de conotaţie profetică.

   Mihail Eminescu a vegheat integral la Vatra neamului său, a luptat pentru întregirea Trupului sfânt al ţării, condamnând vehement cu autoritatea sa profetică sincretismele culturii, sincretismele religioase, lichelismele, liiceanismele de orice fel, aşa zisele religii politice, precum marxismul ateu, liberalismul iluminist, democraţia liberală, care se răsfrâng dramatic asupra integrităţii, suveranităţii şi suzeranităţii Statului naţional al unei Naţiuni creştin-ortodoxe şi vor degenera mai târziu în nazism, bolşevism, socialism, comunism şi ecumenism.

   „Eminescu, ne spune jurnalistul de autoritate Miron Manega, nu a fost doar <<omul deplin al culturii române>>, aşa cum l-a definit Noica, ci mult mai mult. El s-a dedicat total, până la identificare existenţială, destinului sfâşiat al României, căreia nu i-a fost doar teoretician, ci şi soldat (a-şi fi spus Oştean n.a) credincios. I s-a dedicat definitiv şi necondiţionat, în toate faptele sale, până în ultima clipă de viaţă conştientă. A fost, fără nici o umbră de exagerare, ceea ce, atât de inspirat, l-a numit Petre Ţuţea, <<Românul absolut>>. El şi-a riscat libertatea şi viaţa nu numai prin scrisul său, ci şi prin faptele şi acţiunile sale nemijlocite.” (Miron Manega, Eminescu Agent Secret, Traficant de Cărţi Interzise şi alte necunoscute din viaţa marelui poet. Ed. GetoDacii, Bucureşti-2017, p. 33)  

   În chestiunea Basarabiei, care a fost vândută ieftin, cedată prin trădare de Ion C. Brătianu, ruşilor, la Livadia, Profetul sancţionează prin cuvântul scris-organul său justiţiar de judecată  a istoriei, lipsa de prevedere a guvernului liberal privind raporturile ţării cu imperiul ţarist, cum a fost participarea României alături de ruşi în războiul din 1877, fără să se ţină cont de o Convenţie internaţională, care să garanteze integritatea teritorială a României.

   Mihail Eminescu deschidea Timpul său la 25 Ianuarie 1878, cu o campanie de presă intitulată: În sfârşit vedem limpede, înfierând cererea abuzivă, samavolnică a generalului rus N. P. Ignatiev, privind retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.

   Cuvântul Profetului Eminescu nu este doar un strigăt de disperare al unui politician versat, nu este doar îndârjirea unui bun patriot, nu este doar luarea de poziţie a unui gazetar remarcabil, nu este doar atitudinea unui autentic creştin ortodox este, mai presus de toate, un răspuns la Adevărul divin dat prin adevărul istoric cu ecou profetic, părintesc, de boier, de stăpân: „Cuvântul nostru este: -De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin!”   

 

   Conştiinţa hristică a Eminului nostru dac, filosofia duhului său poate grăi oricărei vremi, chiar şi pentru vremea noastră, accentuând reprospeţimea trăirii conştiente a dreptei credinţe.

   Profetul Mihail Eminescu consimte cu mare bucurie rolul formativ şi supravaloarea de cult a Creştinismului hristic, în speţă cel ortodox, privind inestimabilul patrimoniu al culturii spiritualo-filosofico-teologice naţional-universală a românilor, care dă şi redă identitate şi demnitate Neamului nostru în mersul său triumfal de pe pământul drag spre cerul mult dorit.

   Doina lui de construcţie religioasă, morală, spirituală, supra patriotistă, pur naţionalistă a venit în contact cu afacerea grupării evreului Strousberg cu regele Carol I şi cu Titu Maiorescu.

   Afacerea respectivă a ţinut premiera a 12 ani de scandal liberal între 10 Septembrie 1868-11 Aprilie 1880.

      „Prin această neinspirată tranzacţie, statul român concesionase construcţia căilor ferate unuia dintre cei mai mari escroci internaţionali de la vremea aceea, Bethel Heinrich Strousberg, mai exact concernului german condus de acesta.

   Afacerea, iniţiată cu acordul şi sprijinul regelui, a fost o hoţie fără precedent în istoria României iar scandalul a fost atât de mare, încât l-a adus pe Carol în pragul abdicării…

   În <<Curierul de Iaşi>> din 1876, jurnalistul Mihail Eminescu ne dezvăluie următoarele: „Drumurile noastre de fier, în fine, au fost construite cu totul în interesul străinilor. Ele nu raportează decât 2.000.000 pe an şi se cheltuieşte cu ele peste 40.000.000; diferenţa toată iesă din ţară din punga a 700.000 contribuabili pentru preumblarea mai comodă a 30.000. Dacă s-ar fi făcut un drum de fier de la Galaţi la Marea Neagră şi acolo un port pentru esportul grânelor noastre, s-ar fi servit într-un alt mod interesele ţării.”  ( Miron Manega, Eminescu Agent Secret, Traficant de Cărţi Interzise şi alte necunoscute din viaţa marelui poet. Ed. GetoDacii, Bucureşti-2017, p. 56 )

   La acel drum de fier ajută şi Maiorescu care, ia o parte din şine…, ca în bancul cu cei doi inşi cu eclipsă totală pe faţă, tată şi fiu, dimineaţa într-o gară unde ploua de sus cu găleata.

   Ăla micu, zgribulit cu caş la gură şi cu urdori grele zice tremurând ca un pisoi: Tată luăm trinuuu breee?

   Nu, bă, lasă-l să plece, că luăm şinele…

   Maiorescu, scrupulosul conservator omite intenţionat versul celebrei Doine: Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier, din volumul Poesii, editat de el în anul1883.

   Maiorescu care, era un „politically correct”, înfiera în parlament afacerea Strousberg, dar ca avocat al firmei Strousberg, încasa substanţial pledând dur împotriva Statului Român.

    Mihail Eminescu a fost conştient că Vatra Străbună a Neamului său strămoşeşc, neam primordial, a fost hărăzită de Dumnezeu pentru împlinirea unei spiritualităţi-religioase unice, care să întrupeze o Cultură-Cultă, model în Ortodoxie pe măsura nobleţei etnice şi a jertfei mistice întru comuniunea cu Hristos-Împăratul Cerului şi al Pământului.

   Tocmai de aceea profetul nostru vine cu ideea şi proiectul contruirii ortodoxe a Catedralei Mântuirii Neamului, demascând şi dejucând planul cercurilor austro-ungare şi maghiare de a-l bucura pe regele Carol I, prin ridicarea unei mitropolii catolice în Capitală în anul 1881.

   Profetul nostru a lucrat cu „Timpul” său în favoarea Românilor, deconspirând alesul papei, pe contele Peoli, care era spion. „Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale… În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului, propunând şi sursa de finanţare: Loteria Naţională.” (Miron Manega, Eminescu…, op. cit., p. 38)

   Şi când te gândeşti că unii, oarecare, între care absolvenţi de teologie, popi ori dintre cei îmbrăcaţi în straie monahale se mai întreabă încă, dacă Eminescu este creştin ortodox?

      Naţionalismul creştin-ortodox este o misie sacerdotală, care slujeşte profetic în primul rând şi întotdeauna Neamul lui sfânt şi pe Dumnezeu cu întreg cerul Său de Iubitori Aleşi.

   Dacă fiecare naţie ar respecta această vocaţie, între graniţele lor n-ar exista ură. Pentru aceasta este însă vitală renaşterea spiritual creştină sau unde nu e, devenirea creştină.

   Prin urmare se impun două imperioase postulate absolute ce însumă grija de căpătâi a Dacoromânului: slujirea de Dumnezeu şi slujirea de Neam.

   Aşadar, Apostolatul slujirii creştin-ortodoxe este în mod expres, suprem şi absolut numai întru Dumnezeu şi Neam.

   Ideea de a face naţiile egale şi de a fi tolerant cu toate, chiar şi cu cele vrăjmaşe Neamului tău e de fabricaţie necreştină, dăunătoare virtuţii divine, Dragostea.

   Morala fiecărui naţionalist-creştin dacoromân este să-şi iubească naţia sa suprem şi pe Dumnezeu-Ocrotitorul ei, la modul absolut, acceptând jertfa dinamică pentru ispăşire întru Dumnezeu, dar pentru Neam:

„Pentru Dumnezeu şi pentru neam. Morala pe care eu o slujesc spune despre datoria de a-l servi pe Dumnezeu, nelimitat. În vremuri de trufaşă negaţie, eu stau alături de tata şi de fraţii mei şi le apăr sufletele de întinare. Iar pentru Neam, porunca dragostei, pusă de Iisus imediat lângă iubirea faţă de divinitate, sună: <<În lume nimeni nu dovedeşte o mai mare dragoste, decât acel care jertfeşte chiar propria-i viaţă pentru semenii săi.>> Iubirea faţă de oameni, faţă de aproapele, începe de la părinţi şi fraţi, de la consăteni, până la toţi ce-i de-un neam cu tine. Şi după  aceea, lărgindu-se cercul, tot mai mult, trece hotarele.

   E absurd să-l hrănesc pe coreean, furând pâinea de  la gura românului. Înţeleg să-i acord flămândului şi dezbrăcatului creştinescul meu ajutor, din prinosul mesei românului. Când însă stau şi văd că tata, care produce grâul, nu mănâncă pâine, ci pâinea albă o mănâncă străinul, când văd că untul de la vaca noastră îl întinde pe pâine străinul, când văd că străinul oploşit a pus mâna pe pâine şi cuţit, călăreşte munţii cu comorile de aur şi câmpurile cu grânele de aur, iar mie-român-îmi lasă ce cade printre degete, firimituri de mămăligă cu ceapă, sau castraveţi muraţi, când acest străin-hoţ şi supraîmbuibat-vântură idei umanitariste şi-n numele acestor idei generoase, pe care el nu le trăieşte-îl fură pe tata, aducându-l pe stăpânul Ţării la sapă de lemn şi punându-l la jug ca pe animale, ei bine, eu atunci sunt dator să mă ridic, în numele iubirii creştine active, şi să-mi dovedesc dragostea creştină, ajutându-l pe românul desculţ, împotriva străinului grăsun şi spoliator, aşa cum a vorbit Iisus despre samarineanul căzut între tâlhari.

   De treizeci de ani cunosc adevărul şi mă lupt-alături de alte zeci de mii-să-l ridic pe român dintre tâlhari şi să-l deprind pe tata să privească lumea şi pământul strămoşesc cu ochi de stăpân. Iar pentru tâlhari, Iisus a pregătit bici împletit în şapte viţe, făcând revoluţie la templul din Ierusalim. Pentru românul călărit şi furat de venetici, noi am încins paloşele, ca să-L apărăm pe Dumnezeul sufletelor noastre-ca să apărăm drepturile românului, acasă la el, şi fiinţa neamului ameninţată de cântece străine şi miasme otrăvite. Iată, domnilor, Ortodoxie activă în cele două ipostaze. Să credem în lupta noastră şi ne vom mântui!” (Preot Dimitrie Bejan, Viforniţa cea Mare. Vol. 3. Ed. „Credinţa strămoşească”, p. 26-27)   

 

   Bunul Dumnezeu ni l-a hărăzit pe Poetul şi profetul Mihail Eminescu  în care s-a întrupat Sufletul frumos al Neamului protodac, ca toţi ceilalţi mari Aleşi de-a lungul multi milenarului timp, cu toate reflexele sale de răbdare, curaj, luptă, rugă, suferinţă, creaţie, omenie, demnitate, nădejde, dăruire, jertfă, răstignire, iubire, înviere şi înălţare.

   Profetismul este o jertfă sublimă şi o dragoste dumnezeiască ce zămisleşte continuu profeţi.

   Mihail Eminescu prin erudita şi variata sa operă poetico-filosofico-profetică nu a încetat să fie contemporanul nostru nici măcar o clipă !

   Vifornița cea Mare s-a abătut asupra acestui Neam atunci și este din ce în ce mai prezentă în viața fiecărui dintre noi, adesea fără să înțelegem de ce ne este destinul înghețat în sărăcie, dezrădăcinare și mai ales, acută lipsă de recunoaștere a valorilor fiecăruia dintre noi, acolo, în rândul cetei lui.

   Trăim, după mai bine de o sută de ani, aceeași realitate chiar dacă amănuntele decorului sunt schimbate, în loc de afacerea  Strousberg căile ferate sunt falimentate și vânate de alți ,, patrioți,, , drumurile așteaptă încă să ajungă autostrăzi fără să se poată opri scurgerea fondurilor alocate către destinațiile paradisurilor fiscale, înzestrarea armatei naționale, cea mai rămas din ea, este la fel de bine administrată de urmașii acelorași interese…

   Dar mai important decât orice, tipul guvernantului străin de interesul național, atât de genial surprins de Eminescu, a rămas fatidic prezent în actualitate !

   Ascuzându-se cu grijă radiografia societății contemporane Profetului sub aparenta neglijare a operei publicistice a acestuia, s-a reușit anihilarea efectului de conștientizare a generațiilor viitoare asupra consecințelor devastatoare a corupției ridicată la rang de guvernare statală, s-a îngropat adevăratul TESTAMENT al celui ce avea să pună piatra de temelie a unei generații de naționaliști geniali și tocmai de aceea toți aveau să sfârșească martiric…

   Cred că-i datorăm măcar curiozitatea de a-l redescoperii contemporanul nostru citindu-i opera publicistică, pe care știu că nu o să o găsiți ușor nefiind pe placul celor ce investesc în ,, educația,, maselor de cetățeni onești…

    Și mai ales să nu mai admitem să fie prezentat de lichelele zilelor noastre altfel decât strălucita personalitate sacrificată pe altarul ADEVARULUI !

   Tuturor iubitorilor de Emin, dragostea şi preţuirea mea!

   ( va urma)

 07.01.2018 –  Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul- Înaintemergătorul Domnului