Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » TUDOSIA LAZĂR : PROMISIUNE ÎMPLINITĂ!

TUDOSIA LAZĂR : PROMISIUNE ÎMPLINITĂ!

Întâmplarea a făcut ca un prieten de breaslă să-mi dăruiască mai multe cărți scrise de o autoare de etnie macedoneană, doamna Constantina Dumitrescu, redactor șef al revistei „Macedoneanul”. Sincer vorbind, până atunci nu am avut nici prilejul să citesc mai multe despre concetățenii mei și, trebuie să recunosc, chiar dacă nu sunt mândră de acest lucru, nici curiozitatea nu m-a „împins” din spate. Timpul a trecut, eu am fost „prinsă” de alte proiecte și, uite-așa, m-am „trezit” la câteva zile de „cumpăna dintre ani”. Atunci când am primit acest dar de suflet, am fost rugată să-mi exprim un punct de vedere. Am promis că o voi face cu drag. De aceea, am luat cartea cu pricina și am început lecturarea ei. Titlul său „Viața mea pentru Liana”, anunța un subiect interesant. De pe copertă, o tânără deosebit de frumoasă, a cărei inteligență i se citea în privire, îmi zâmbea.

Ceea ce mi-a plăcut de la început a fost și faptul că în fotografie, într-una din mâini, ținea țărișoara noastră, România. Nu la propriu, bineînțeles! Curioasă, am deschis cartea, gândind că o voi parcurge cu plăcere. Prima parte a acesteia cuprinde biografia celei care a fost Liana Dumitrescu, fiica autoarei. (Ei, da, iată că trebuie vorbit la trecut, pentru că acestei tinere, care era deja considerată ca având un viitor strălucitor, o moarte fulgerătoare i-a curmat firul vieții.) Un C.V impresionant. Menționez că nu doar în calitate de deputat din partea etniei macedonene în Parlamentul României, ci și pe plan cultural.

Chiar îmi spuneam în sinea mea: „Doamne, atât de tânără și cu atâtea realizări”! Apoi, ochii mi-au căzut pe finalul biografiei. Un chenar negru cuprindea următorul text: „Și câte planuri de viitor avea Liana mea și era mereu cu zâmbetul pe buze, iubea viața, dar i-a fost curmată de către trădători și de către cei ce se temeau de ceea ce știa ea. Criminalii au colaborat cu complicii lor, care au executat ordinele celor care au făcut școli securist-comuniste la Moscova”. Am redat doar o parte din acel text scris în încheiere de mama Lianei.

Cîteva rînduri scrise în deschiderea propriu-zisă a cărții de către domnul Davian Vlad reușesc să expună esența subiectului tratat în carte: „Volumul de față respiră prin toți porii suferința inimaginabilă a Constantinei Dumitrescu, este un strigăt al disperării, un bocet al deznădejdei….” Autoarea își începe astfel volumul de poezii: „Scriu poezii, poeziile durerii, ce izvorăsc din inima-mi plânsă, din pântecele de mamă pierdută și din pasul ce aleargă spre fiică”.

Bocet… este cuvântul cel mai plastic, cel mai expresiv care poate exprima esența trăirilor umane cuprinse în versurile scrise de autoare. Cu riscul de a fi bănuită de „plagiat”, îl voi folosi și eu, pentru că altfel nu aș reuși să redau întocmai impresiile lăsate după lecturarea acestor poezii. Da, este un bocet al sufletului ciopârțit de un destin nemilos și nedrept. Fiecare vers e scris cu cerneala lacrimilor fără de sfârșit, ale unei mame care și-a pierdut ce avea mai scump în viață: COPILUL. De la început și până la sfârșit, într o varietate inimaginabilă, autoarea scrie fiecare poezie la fel de dureros, de dramatic și greu de suportat emoțional. Disperarea și revolta neputinței de a pedepsi pe cei care în opinia acesteia se fac vinovați de moartea unicei sale fiice, Liana, sunt sentimentele care „stropesc cu sânge” toate poeziile închinate celei care constituia speranta, mândria și motivația părinților de a trăi:

Îmi caut sufletul, îmi caut fata, / Dar totul este în zadar, nu le găsesc”…

„Eu am murit odată cu tine /  Chiar dacă trupul îmi zace pe pământ”…

„Sunt moartă și totuși pe Pământ, / Ce chin ce durere, ce jale!”…

Acest „bocet” uneori capătă accente teribile, căpătând conotațiile unor blesteme adresate „vinovaților din umbră”, celor rămași nepedepsiți chiar și după atâția ani.

Mă învârt în cercurile criminalilor. / Da, criminalilor fiicei mele, / Să știe că-i văd, îi simt, îi știu / Și le doresc doar trăirile mele, / Pe care să le împărtășească /  Cu toate neamurile lor”.

„Cel pe care l-a iubit enorm, dăruindu-i viața și fericirea ei, blestemat să fie el și tot neamul lui care trăiește pe pământ și în ceruri, acum și-n vecii vecilor. Amin.!”

Poate că dacă cei care ar fi trebuit să o facă ar fi venit cu argumente credibile, adevărate, cu anumite măsuri legale și invocate de această mamă distrusă emoțional de durere, poate că atunci acel foc interior care-i pârjolește ființa s-ar mai fi atenuat, ajutând astfel timpul să-și facă datoria de „medic”, cicatrizând rănile sufletești. Dar nu s-a întâmplat astfel, ba, dimpotrivă. Au „alimentat” și susținut convingerea că iubita și neprețuita lor fiică a fost victima unei conspirații politice, peste care cei interesați au așternut vălul uitării. Este, cred, motivul pentru care părinții Lianei au devenit „cadavre vii”, așa cum afirmă la un moment dat mama acesteia. Aceste suflete amarnic chinuite își vor găsi liniștea doar după ce li se va face dreptate, aceasta însemnând demascarea și pedepsirea celor care în mod direct sau indirect au contribuit la producerea acestei drame și care sunt acuzați și blestemați în mod public de mama Lianei.

Pentru etnia macedoneană, cât și pentru societatea românească, moartea deputatei Liana Dumitrescu reprezintă cu adevărat o pierdere importantă. Această tânără frumoasă, generoasă și cu un acut sentiment al iubirii de țară, atât cât a activat în Parlamentul României, și-a închinat viața pentru binele etniei sale și al țării în care s-a născut și a crescut. Poate că, dacă nu ar fi murit atât de tânără, ar fi adăugat la cele deja realizate, o mulțime de lucruri frumoase și cu adevărat benefice țării și etniei sale.

Din păcate, nu a fost să fie așa. Dacă noi, „muritorii de rând” sfârșim prin a ne resemna în fața unor astfel de tragedii, această mamă, mama Lianei, sunt convinsă că nu va înceta să-și strige disperarea pentru a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste durerea sa de neînlăturat, cerând dreptate. Și poate că într-o zi porumbelul păcii sufletești îi va aduce răvașul cu sentința dreptății care să-i vindece rănile încă sângerânde ale sufletului. Și poate că se va întâmpla când încă nu e prea târziu.

 Am scris aceste rânduri cu tristețe și amărăciune, în memoria celei care a fost Liana Dumitrescu, deputat în parlamentul României, dispărută la vârsta de 38 de ani, în 2011, ziua de 20 ianuarie, în urma unei morți fulgerătoare.

 Tudosia Lazăr, 3 ianuarie 2018