Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » NICOLAE DINA: UN POET AL IUBIRII ATOTCUPRINZĂTOARE

NICOLAE DINA: UN POET AL IUBIRII ATOTCUPRINZĂTOARE

               Evitând cu ostentație publicitatea și colaborarea cu reviste de specialitate, poetul roșiorean născut la Turnu-Măgurele în anul 1968, ION MIHĂILĂ este foarte puțin cunoscut în mediile literare, preferând pe cel virtual, publicându-și, într-un fel cu totul original, versurile însoțite de melodie și de imagini semnificative pe diverse canale de socializare, pe YouTube sau pe propriile bloguri, având ca model sincretismul folcloric, milioanele de vizualizări fiind semne ale interesului stârnit, ale unor succese incontestabile asigurate de talentul său și de noutatea neomodernistă și postmodernistă a poemelor sale.

            A început să cocheteze cu poezia dinainte de a deveni licean, fiind „un visător preadolescent, înalt și subțire, ținând strâns la piept, în dreptul inimii, un caiet albastru, cu propriile creații”, așa cum și-l amintește poeta Domnița Neaga. Continuă să scrie și în perioada studiilor la Liceul Economic (1984-1988), avându-l ca profesor de literatură română pe scriitorul (de cărți de sertar la vremea respectivă, din cauza „băieților cu ochi albaștri”) și, totodată, îndrumătorul său în creația literară, Constantin T. Ciubotaru, căruia îi păstrează și astăzi o neștearsă gratitudine. La vremea respectivă era mai cunoscut ca mare iubitor al muzicii, fie ca interpret virtuoz și multipremiat la instrumente populare (fluier, caval, cimpoi, pai, acordeon), fie ca interpret de muzică folk, la fel de premiat în perioada 1984-1995.

            Deși colaborase la câteva reviste de cultură locale („Drum”, „Dor de dor”, „Cont deschis”, „Fereastra”), din anul 2004 este mai atras de noua tehnologie informatică și frecventează site-urile de literatură (poezie.ro, agonia.ro), având deja și girul poetului Mircea Micu („Luceafărul”), ale cărui aprecieri critice pentru stilul său liric novator se concretizează prin publicarea unor versuri la rubrica „Debut” (1988-1989). Adevăratul debut publicistic are loc în ziarul „Teleormanul” (1986-1988). Debutul editorial se va petrece abia în anul 2010, cu volumul „Alină-Mi Dor”, la Editura ”Kronos R” din Giurgiu, la îndemnul prietenilor din Asociația Culturală „Mileniul 3”, după ce, cu un an mai devreme, câteva texte fuseseră incluse în antologia scriitorilor roșioreni, „Rodul câmpiei”, urmat, cinci ani mai târziu de  volumul „Cui să spun că mă doare…”, apare la Editura „StudIS” (Iași, 2015).

            Volumul are, ca temă centrală, iubirea, căci autorul crede că „iubirea e mamă, iubirea e tată,/din ea te-ai născut, cu ea mori odată,/iubirea e pace, iubirea-i război,/iubirea e tot ce se-ntâmplă, mereu între noi…” (Nu știu să te pierd și nici să te vând), cuprinzând sfera atotcuprinzătoare a ipostazelor acestui sentiment devenit deviza vieții sale.

            Primele două poeme surprind iubirea filială, dragostea față de mamă, rămasă neștearsă și după trecerea acesteia în lumea de dincolo. Tristețea îi inundă sufletul constatând, cu durere, că, în doar „câteva cuvinte” nu-și poate exprima „toată dragostea mea,/și dorul crescut/peste suflet”, singura consolare fiind aceea că „doar o floare mai pot să pun/pe locul unde-odată/te așezai lângă mine,/cu inimă, cu tot…” (E ziua ta, Mamy!). Dragostea mamei nu este întrecută de nici un alt sentiment, fiindcă ea „te ține în brațe/orice-ar fi…”, fiind „unică, simplă ca o lumină,/dar la fel de infinită ca și ea…” (De dorul tău, mamy).

            Iubirea pentru semeni și pentru Dumnezeu este o altă ipostază a dragostei văzute ca un sentiment normal în viața oricărui om, ce se manifestă „dacă lași ca Dragostea să răsară peste nesfârșitele pustiuri ce ți-au câștigat inima/ce-odată a cunoscut iubirea de oameni…”, făcând apel la iertarea celor „care te-au condamnat la umilință”, căci „iertarea crește peste tot în Rai,/că parfumul ei este cel mai frumos,/și ține atât de bine de foame/sufletului…”, pledând, totodată, pentru respectarea valorilor morale fundamentale ale poporului român, pentru Bine care „oferă sufletului tău,/un scaun să se odihnească”, pentru Credință și Adevăr, când „lumina există mereu atunci când privești spre Dumnezeu” (De-a lungul vremii), ținând cont de faptul că, în marea sa bunătate, „Dumnezeu nu vinde niciodată,/Doar dăruie…/Viață, Frumusețe,/Tinerețe,/Bucurie…” (Nu, domnule, nu am bani!). Speranța în binele omenirii nu îl părăsește nicio clipă și crede că „dacă am culege aurul din stele,/argintul din pomii lui decembrie,/diamantele din ochii oamenilor fericiți”, Binele, Frumosul, Fericirea, Adevărul și Cinstea, ca valori morale creștine, ar stăpâni sufletele oamenilor (Lucrurile bune…). Dragostea sa pentru Adevăr, „singura ființă/ce merita/să poarte rochie albă…”, are rădăcini adânci și vechi, de când „trupul lui a intrat în visul meu/și/ca orice adolescent/m-am îndrăgostit de el” (Viața, un lung șir de nedreptăți…).

                Dragostea, ca sentiment erotic, este tema majorității creațiilor, fiind surprinsă la începutul idilei, când „câțiva milimetri din sufletul tău/mi-au intrat în piele”, trăirea afectivă luând amploare când „dragostea ta a devenit o nouă lună,/rotindu-se în jurul meu”, dorindu-și ca, noapte de noapte, luna să-i lumineze visele și sufletul plin de iubita sa (Câțiva milimetri din sufletul tău). De aceea, idealul său „este să învăț să te iubesc pe tine/…/să intru și să ies din viață/prin poarta sufletului tău…” (Misiunea mea…). Iubirea trăită este plenar și cu înflăcărare de amândoi, gândurile lor îngemănându-se într-o îmbrățișare ca a „mamei cu fiul ei pierdut” și mergând împreună „până la Doamna Fericire…” (Ziua de când mă iubești). O asemenea mare iubire îl face pe îndrăgostit să trăiască în „real și amețitor”, între „aievea și vis”, fiindcă este „cel mai atrăgător paradis fiscal”, unde „fericirea se vinde și/vrac, nu numai în recipiente închise ermetic” (Bilanț de seară). Dar vine o vreme când iubirea se destramă și în sufletului tânărului părăsit se aștern tristețea și nostalgia zilelor fericite, pline „de chemarea ta, de zâmbetul tău/de plăcerea ta de a trăi/mereu lângă mine”, toamna devenind simbolul iubirii pierdute și al dezamăgirii (În mine toamna vine de câteva ori pe zi).

                   Tematica poemelor este diversă, surprinzând și alte aspecte cum ar fi tarelor societății contemporane aflate în degringoladă morală, în care „strălucesc” doar ignoranții, îmbogățiții prin mijloace mai puțin ortodoxe, falsele valori, promovate de mass-media „cu gălăgioasele glasuri/ascunse în blestematul televizor”, în timp ce oamenii simpli trăiesc, cu demnitate, „dulcele și amarul,/înălțarea și căderea,/plăcerea și durerea,/iubirea și ura”, ca pe „fireștile Daruri ale Vieții” date de Dumnezeu, așa cum ne transmite autorul în poemul care dă și titlul volumului, „Cui să spun că mă doare…”. De aceea, crescut și educat încă de mic în spiritul valorilor morale fundamentale ale poporului român (adevărul „a intrat în visul meu/și/ca orice adolescent/m-am îndrăgostit de el”), poetul își exprimă în mod deschis împotrivirea față de această decădere în versuri care se înscriu în tematica socială, în aceeași notă evidențiind și  antinomiile bine-rău, întuneric-lumină, sărac-bogat, adevăr-minciună, blamând dualitatea unei societăți ce promovează tarele morale ca principii ale existenței, reguli de viață potrivit aforismului homo homini lupus, din moment ce unii sunt capabili să se vândă „pe nimic,/pe-o ciosvârtă în plus,/pe-o bucată de piatră/dintr-o promisă statuie”, dar și care „cumpără, fără rușine/…/Vieți, Frumusețe,/Tinerețe, bucăți de om” (Nu, domnule, nu am bani) și trăiesc după „legea junglei” a cărei „iarbă crește înaltă/peste sfintele legi”, în timp ce omul simplu și modest este mulțumit cu darul lui Dumnezeu care i-a dat „un suflet plin de răbdare,/un trup, un copil, o familie,/o casă,/ în fiecare zi ceva de pus pe masă…” (Să mă ierți, Dumnezeul meu!).

                   Faptul că poemele lui Mihai Dor se caracterizează prin libertatea de creație, presupunând eludarea tuturor normelor de tradiție din poezia românească, prin tematica ancorată în realitatea cotidiană, prin latura autobiografică, printr-un limbaj familiar și oral presupunând asocieri originale de cuvinte comune cărora le acordă conotații insolite, prin prozodia eliberată de convenții, cu structuri astrofice, cu versuri inegale ca măsură, pornind de la o silabă, până la douăzeci, lipsa totală a rimei și a ritmului, creațiile fiind infuzate de epic, de parodie, de ludic, toate acestea evidențiind talentul și ușurința de a versifica ale unui important reprezentant teleormănean al postmodernismului românesc.

      NICOLAE DINA

ALEXANDRIA – TELEORMAN