Am trecut stingher prin iarnă toate vămile tăcerii…
Eram doi dintotdeauna, către cântec împreună,
mai putea doar primăvara pe acelaşi ram să pună
mugurii să înflorească într-o noapte-a Învierii.
Eram pură inocență, ne iubeam printre cuvinte,
numai îngerii din noi zâmbeau tainic sub aripă.
Veşnicia-i o risipă care se adună-n clipă
când îşi întâlnesc sărutul doi pierduți în necuvinte.
Numai tu puteai zâmbi în cireşul adormit,
cu lumina din privire să tai nopțile în două,
să tresară-mbrățişați mugurii tiviți cu rouă
şi să urce împreună scara către pârguit.
Mulțumescu-Ți, Ție, Doamne, că ai dat poruncă sorții
în livezile iubirii să avem inimi de prunci,
către noaptea înstelată unde ne-am iubit atunci
niciodată să nu poată să lovească mâna morții.
VAL RĂZEŞU