Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE SÂRBU VĂLĂREANU: POEME

NICOLAE SÂRBU VĂLĂREANU: POEME

ORIENTARE DUPĂ SOARE

Într-o lume în care oamenii se pierd
mă regăsesc în fiecare gând
fără să mă caute nimeni.

Ochiul meu vede fiecare schimbare
şi simte întâmplările care se succed;
unele rostogolite, altele normale,
pe unele nu le pot preveni
cu nicio formă de înţelegere ori de intuiţie.

E atât de complicat să-ţi găseşti calea
ce străbate labirintul acesta analogic
în care cauţi disperat soluţia simplă
fără să ai nevoie de zei pătimaşi,
ori de caii împiedicaţi ai destinului.

În memoria mea prinde rădăcina
ce scoate la suprafaţă ideea,
las-o să rodească,
ea poate fi steaua călăuzitoare

nu întunericul în care stai,
ci soarele din faţă îţi arată drumul.

 

SĂ ÎNFLORIM ÎN PALME VIAŢA

Rourez cuvintele cu parfum de femeie
până devin mătăsoase şi calde.

Mă îmbrac în lacrima lor gingaşe,
visez cu ochii deschişi,
le pun în urechea iubitorilor de frumos
să nască iubire.

În versul meu orizontul nu e rotund
capătă colţuri unde te aştept,
să despărţim în silabe anotimpurile
şi să mă primeşti în primăvara ta,
să înflorim în palme viaţa.

 

PÂNĂ ATUNCI NU E MULT

Ochii încă nu văd
calea pe care am gândit-o
printre minunile lumii
ce nu se mai termină-n moarte.

Nu-i ştiu întinderea şi perceptele,
simt doar adâncul închis în cuvinte
ca izvorul unui fluviu în munţi.
Timpul furat mi-a lăsat graba lăuntrică
prin care voi învinge necunoscutul.

Nu mă cauta în această masă amorfă
ce se zbate în propria umilinţă,
ţi-am lăsat poarta deschisă
pe dincolo de visul albastru

când o să vii toţi te vor asculta
din amvon cum predici nesfârşitul.

 

ÎNTRE PLĂCERE ŞI EXTAZ

Într-o seară sfătoasă de vară, trecea singură,
oraşul se înflăcăra rupt din verdele zilei,
cântecele îmbătrânite la ferestre, au plecat.
Izolată de curtea casei şura cu fân abia adus,
în podul ei am păcălit fata zglobie,
să odihnim în mirosul proaspăt şi copt
fără să lipsească prea mult de acasă.
Întunericul îi destrăma emoţia de pe sâni
şi săruturile sfârşeau între plăcere şi extaz,
în pomii din jur, în părul ei cu flori
aerul aluneca-n tăcerea târzie a gândurilor
cu gustul plăcerii închis în trup.
Străduţa aproape se ondula printre case
şi ne aştepta cu promisiuni şi destăinuiri,
E o boare celestă în calea noastră,
lunatice sclipiri înlocuiau lipsa de culoare
şi poate teama de neîmpliniri ne grăbea
până amurgul nu îmbracă haina nopţii
să ne pierdem în timp.

 

AR FI SPRE BINELE TUTUROR

Să rupem din aer aripile zmeului
şi să-l lăsăm să intre-n pământ
ca pe un învins în lupta dreaptă.

Să nu-i dăm apă nici când moare de sete,
prea mult am fost exploataţi de zmei
şi niciodată n-au fost darnici
mai mult ne-au forţat să nu ne iubim.

Nu ştiu cum şi-ar putea şterge păcatele
când nici nu le recunosc,
ştiu doar că există atâta neîncredere
încât nu pot ascunde ura care ne roade.

Ar fi spre binele tututor
voinţa de a face să se vindece treptat rănile
şi să creem un orizont pentru fiecare.

 

PLEC SPRE ALT ORIZONT

Am zăbovit în cuvintele nespuse de tine
cu dragostea adâncită-n sub gene.

Am simţit cum o parte din cerul tău
acoperă apele învolburate-ntre maluri
şi tu le chemi într-o mare de linişte
unde corăbii de vise pleacă în larg.

Odată cu tine mă despart de lume,
caut nebunia care zace-n umbra tăcerii,
să o învălui în amintiri rebele
ce vor îmbătrâni în aduceri aminte.

Nu voi încerca să rup lanţul
prin care se leagă sufletul de trup,
plec spre alt orizont îndepărtat
pe unde drumurile sunt încurcate
de punctele cardinale lăsate în urmă.

Braţele vor să-ţi cuprindă cu totul
mijlocul lăsat pradă voinţei
celui care-şi iese din minţi
fără să-şi stabilească limite.

Nerăbdarea-mi creşte peste umerii tăi
cu toare pânzele întinse,
nu am altceva de înfăptuit
mai degrabă decât întoarcerea-n credinţă.

Orice îmi pare posibil de înfăptuit
când deschisă-i calea spre ştiinţă
şi nu pot trece mai departe de iad
pe drumuri pavate cu promisiuni.

Sunetele nesupuse niciunei limbi
au o muzica inefabilă în necuvinte,
iar necuvintele sunt arma lăuntrică
în care mă absorb.

 

UN ECHILIBBRU ESTE O HIMERĂ GREU DE ATINS

Tăcerea îmbracă hainele singurătăţii,
n-are vorbe cu nimeni
se plictiseşre în braţele dorinţelor nelocuite.

Îşi adună speranţe pe care le aşează în vise,
chinuie gândurile să capete personalitate
apoi le insufla o schimbare de substanţă
prin acţiune şi prietenie
cu oricine vrrea să scape din chingile proprii.

Doreşte să scape de orice reţinere şi timiditate,
să rupă inimi prin bucurie şi improvizaţie
ca un actor care joacă orice rol.
Aşa că a ras tăcerea şi îndepărtat singurătatea
lăsându-se pradă liberă trăirilor imediate
fără nicio temere.

Acum nu mai are zile sau nopţi de meditaţie
ci numai treceri prin braţele plăcerii
ce obosesc sufletul până la epuizare.
Un echilibru este o himeră greu de atins
când te-a luat valul
şi marea e de nestăvilit.

 

NEFERICITUL FERICIT

srăbate fericirea pe jos
paşii îl aşteaptă din urmă
vine cu aerul înghesuit în buzunare
şi cântă cu bucuria uitată decuseară
în paharele pline.

nu ştie dacă are vreun merit
dar se simte în al noulea cer
când coboară pe pământ se întristează
are zilele bolnave de sărăcie
şi-i cad gândurile pe drum
pierdute în lipsa de speranţă

n-are anotimpurile toate
îşi caută simţurile-n amintiri
şi sărbătoreşte singur nunta promisă
într-o cârciumă din paradisul uitat

 

ŞI A ÎNVIAT

Vâslea prin gânduri spre un ţărm,
nu se vedea niciun oraş.

Vroia să vadă lumini, aripi de lumini,
dar nu se zărea nici măcar o pasătre,
pesemne în acea noapte se odihneau şi îngerii
şi-a strâns toate visele din memorie,
apoi a pornit prin pustiul aşteptării.

Nisip nu era, era adunat în clepsidre
rânduite să fie întoarse pe rând,
semne ciudate ce nu puteau fi descifrate
se conturau la orizont,
lumea părea din alt spaţiu pedepsit pentru indolenţă,
dar nicio teamă nu odihnea prin trup
doar dorinţa unui popas pentru somn.

A dormit în cochilia unei cetăţi uitate
undeva lângă un munte de speranţe
unde n-a simţit nicio mângâiere,
doar boarea caldă a unui vânt
chinuit de spasme şi îndoieli,
dar Dumnezeul său era cu sine
şi după miezul nopţii simţea că învie
aşa că niciun chin nu a fost deajuns
şi a înviat.

 

ÎNSEMNĂRI DE CIRCUMSTANŢĂ

Măsor universul cu puterea minţii,
adun în gânduri orizontul de care mă despart,
toate drumurile mă duc spre nefiinţă
şi nimeni nu are nicio explicaţie.

Însemnările mele de circumstanţă
mă lasă să zăbovesc în speculaţii logice,
dar nu mă pot arunca în marea cunoaştere.

Limba se pietrifică-n cuvinte,
vreua să ştiu ce-i dincolo de realitate
înainte de a nu mă mai întoarce
şi dacă facerea lumii nu-i o întâmplare fericită.

Cineva îmi spunea că totul e o minune a creaţei
şi Dumnezeu s-a speriat,
ne-a lăsat liberi să ne alegem calea
numai cu zece porunci.

 

NOAPTEA ERA O PĂDURE ÎNCREMENITĂ

Îşi socotea silabele pe degete şi-i scăpau printre
ca şi norocul pe carte-l aştepta demult,
inima ei se credea plină de dimineţi
şi ochi le schimbau între ele în funcţie de dragoste.

Din insatinct m-am furişat în sîngele ei
ce clocotea cu ferestrele deschise,
nimeni nu trecea pe strada ei îngustă,
cuvintele clopoţeau destăinuiri
adunate de sub aripile păsărilor plecate.

Noaptea era o pădure încremenită
în care nu mai era loc de ascunziş,
gândurile stăteau în genunchi pe lespezi,
se închinau unui Dumnezeu de piatră.

Lumina încă nu-şi adunase puterile depline,
aştepta o desţelenire de suflet,
cuvintele să îmbrace forme de lup
în care haita să câştige lupta.

Totul s-a petrecut ca într-un asfinţit
când coboară-n genunchi durerea
şi paşii par o aventură spre moarte
unde doar pământul freamătă în nefiinţă.

 

PE UN RAM  NODUROS DE SULET

Dimineaţa iese în cădere pe ferestrele nopţii,
într-un târziu se trezesc şi cântă cocoşii,
bat clopotele cu sunete sparte cu ciocanul,
spiritul zilei aşteaptă trecerea orelor de meditaţie.

Păcatele m-au adus până azi călare pe caii soarelui,
iertarea lor mă aşteaptă în cer,
nicio moarte nu ştie mai mult decât pămânul
unde rămân o vreme urmele omului
din care curg râurile sângelui.

Lumina m-a răsfăţat cu darul cuvântului,
pesemne sunetele le-am cules din zbor
şi s-au cuibărit într-o vioară
pe un ram noduros de suflet
să dea glas gândurilor.

În slava şi misterul care se naşte,
nimeni nu-şi îngăduie să caute
acolo unde ceasurile se opresc şi pornesc singure
cu acele pe cadranul inimii unei femei.

 

TU NU VII

Zi de duminică,
aşteptări înfrunzite…tu nu vii
şi-mi pui în zbaterea de ochi, semnul
unui gând neîmplinit, alunecoasă tristeţe.
Ochii tăi mai negri decât întunericul
în rugina orelor care vin,
îmi curge dezamăgirea pe buze şi vine ploaia,
mă caută tăcerile din cuvinte.
Sărbătoarea se stinge cu dinţii de lapte,
se porneşte vântul cu oasele rupte,
o rândunică aduce hrană în cioc,
tu nu vii, nu vii.

 

NE VOR ACOPERI CU PEŞTI

Ne vom scălda în apele râului
şi soarele ne va privi cu dăruire
ca pe nişte forme lucrate îndelung
de sculptorii sărutului oval şi generos.
În raze vom căpăta o strălucirea argintie,
ne vor acoperi cu peşti, valurile
sub pânze mătăsoase de lumină coaptă,
gura mea îţi va pândi mişcările leneşe
pentru a pune între buzele tale iubirea
şi-ţi va lăsa semne de apă pe sâni
ce se vor împlini cu totul ca nişte gutui
în aşteptarea culesului de toamnă.
Vom deveni limpezi şi alunecoşi de plăcere
dezbrăcaţi ca pietrele de nelinişti,
se vor mira sălciile cu ramurile cărunte
că-n fiecare gest punem câte o taină
rămasă să o descifrăm în zilele care vin.

 

FATA CU PIELEA DE HÂRTIE

Eu pun culorile sufletului pe inimă
și radiază în preajmă căldură
așteaptă să vii ca la o plajă
cu nisipuri albe și strălucitoare.
După-amiaza se dezbracă de hainele tale subțiri
și lasă o briză să-ți mângâie trupul
pe rotunjimile sculptate simetric.

Într-o zi când părăseai golful unui vis
vântul ți-a smuls poemul de fericire
și de atunci n-am întâlnit o fată
cu pielea de hârtie
pe care să scriu alt poem.

 

AICI NU ŞTIU CUM CURG ANOTIMPURILE

Nu ştiu de ce pescuiesc în apele din mările tale
şi nu ajung pe nicio insulă de respiro,
am putea cântări trecutul şi prezentul
cu inimi de singuratici călători.

Trăirile mele măcinate de aşteptări
şi cântecele pe care le repet în fiecare seară
ar putea să-ţi dea de gândit
de ce scriu afară pe mal
sub o lună ovală nebotezată de nimeni.

Aici nu ştiu cum curg anotimpurile,
pare a fi unul singur, al nostru
cu îmbrăţişări lăsate pradă în fiecare seară
patimilor moştenite.

Nicio noapte nu are locuri de joacă
doar o hârjoană bezmetică ne stăpâneşte,
dar încetăm ruşinaţi,
aici ne vede Dumnezeu de foarte aproape
şi nu se cade să-l superi.

Dimineaţa bem cafeaua fierbinte,
dar mă sfiesc să-ţi ghicesc în ea,
tu ai putea să înterpretezi altfel gestul
aşa că te las în apele tale
până vine vremea să plecăm fericiţi
la nunta din cătunul dintre dealuri
unde povestea e şi mai halucinantă.

 

INIMA-ŢI VA FI O LAMPĂ APRINSĂ

Să nu te dezmierzi seara,
tot ce doreşti n-o să se întâmple
apoi o dezamăgire îi va lua locul.
Noaptea o să-şi cearnă întunericul,
inima-ţi va fi o lampă aprinsă
pe care n-o va stinge nimeni.

Nu vei simţi niciodată impasul
până ce drumul se va termina
într-o fundătură
în care o să-ţi îngropi ruginit trupul,
sufletul va pleca pe un alt drum
povârnit printre stele.

 

NĂLUCA PE STRĂZI

Rup ritmul şi-i ascult efortul revenirii
până capăt echilibrul supunerii,
flori de cireş parfumate
mă transpun în gânduri de mirese.

O trăire lăuntrică atât de intensă
înrtârzie pe o aripă de suflet
şi zboară la sânul tău cald
atinsă de revelaţii.

Tu îmbraci nuanţe de vis,
somn şi noapte magnifice
în care se nasc virtuţi,
ceea ce prinde contur,
pare o nălucă pe străzi.

 

ÎNCERC ALTE GÂNDURI

În noaptea blestemată ai rostit numai interjecţii,
subiectele au rămas pentru zilele ce vor veni
motiv pentru care nu am ajuns la nicio înţelegere,
dar oglinda ţi-a păstrat imaginea în decor
unde se scurgeau ultimile clipe de frumuseţe întrupată,
oarecum speriată
ai protestat în patul acoperit de umbre difuze,
pentru toate nemulţumirile îndurate până acum.
Devenită de nerecunoscut
m-ai închis în temniţele tale fără zăvoare
mult mai bolnav de iubire decât am fost.

Ca un săţios îmi priveam în faţă bucuriile
care se plimbau dezinvolt în viitoarele nopţi
fără a simţi atâta dezlegare şi nevoie,
într-o perioadă când libertatea se rupea de patimi
mă dăruiam în locul tău
ca nebunul voios de atâta bine
ce-şi palpează fruntea şi pleacă nedumerit
ca o pasăre prin deşert.

Încerc alte gânduri sub un cer numai al meu,
am mâinile grele de atâta nepăsare
în care îmi pot pierde uşor minţile,
să caut mereu altceva mai nu ştiu cum
în care să plouă în cerul gurii
cu gusturi exotice.

Sunt într-o dilemă neprevăzută,
vreau să transform totul în prevenire
iar cel care nu crede dintre voi
poate încerca şi dispreţul, dar nu-l satisface.

 

ÎMBĂT CUVINTELE CU SUNETE

Cred că nu sunt omul de care-mi vorbeşti,
de mă priveşti cu suspiciune-n ochi,
îmbăt cuvintele cu sunete până la epuizare,
dar fără să se piardă în desfrâu,
le urmăresc
şi nu pot să-şi facă de cap,
să defileze la vedere,
să mă trădeze ca pe orice poetaş
care-şi înghite vorbele când vrea să vorbească
cu publicul în faţă.

Sunt un bolovănos printre ciopliţii cu barda
ce nu se lasă sedus
de propoziţiile care exced în superlative
şi se zvârcolesc în scaunul domnesc
cu auzul sfârtecat de atâtea laude
în faţa oglinzilor sparte.

Cioburile strânse cu făraşul spun totul,
un tot ce nu-l înghite nimeni.

 

CU ÎNSERĂRI  ÎNVĂLUITE DE CRINI

Bucăţi decupate din frumos
în figuri geometrice amestecate,
au şi ele trăiri în unghiuri ascuţite
de parcă nervii ar vrea să recompună ceva deosebit
şi sângele priveşte cu roşeaţă-n obraji,
dragostea pentru care a curs frenetic
cu o nelegiuită bucurie de viaţă.

Nici nu ştiu cum să-mi adorm bucuria
în cuvintele nepereche lăsate vraişte
din care nu ştiu ce să fac,
poeme ale luminii sau cântece de suflet
cu înserări învăluite de crini
în arome tari şi praf galben de petale
pe aripi de fluturi albaştri.

Tu aşteaptă-mă la porţile nopţii
unde inimile pereche sunt pe aceeaşi bătaie
ca şi clopotele cu ecoul lor.

 

CERUL ŞI PĂMÂNTUL DĂINUIE

Printre oameni
timpul trece neluat în seamă,
fără remuşcări nu ne spune nimic
ia cu el tot ce-i mai frumos
şi pleacă nepăsător din valea morţii
până se şterge totul din memorie.

Cerul şi pământul dăinuie ,
nu au prea multe aşteptări,
rămân sub picioarele altor muritori.

Privesc cum totul arde în foc
fără nicio părere de rău,
întâmplător drumurile se reiau,
caută vârful
unde nimeni nu agunge fără moarte
şi moartea se naşte odată cu viaţa.

Tu spune-mi când tac
de ce nu strig,
şi înţeleg ce nu-ide înţeles.

 

O FEMEIE CU OCHII DE POEZIE

Doar femeia în ochii mei
are o imagine mişcată de gesturi subtile
care se închide în gânduri.

O femeie cu ochii de poezie
îţi rupe somnul şi adună cuvintele
în faţa uşii de la intrare,
intră apoi cu surâsul abia schiţat,
cu o mimică salvatoare de la suferinţă
încât îţi caută prin trăsături
şi găseşte întotdeauna răspunsuri potrivite.

Înălţat ca un supraveţuitor,
fără scuze îţi rozi în dinţi teama
şi cauţi să-i scrii poezia pe sâni
cu buricile degetelor muiate în gură.

Dimineaţa constaţi că noaptea n-a fost noapte,
ci un poem cu prea multe vocale în silabe
şi sunetele din necuvinte
mângâiate pe faţă cu amintiri.

 

PROMISIUNI DEŞARTE

Ai ciupit din pâinea săracului în fiecare zi
fără să ai perioade cu odihnă
şi el nu s-a răzvrătit.

Ştiai că-i cuminte şi-şi caută de ale lui,
merge la biserică şi se rogă să ai gânduri bune,
dar tu nu crezi în ce crede el,
îl ei în derâdere.

Când se strânge prea multă obidă
de apare pericolul,
începi să dregi busuiocul cu mărinimie.
Toate acestea au sunetele întârziate ale unui ecou
în aşteptare să se piardă fulgerele norilor de ploaie.

Mişcările tale perfide cu deturnări de scop
sunt semnele unor vorbe aruncate-n vânt
care obosesc urechea.

 

ÎN DIMINEŢI CU FERESTRE PE OCHI

Din greşală am tăiat aerul care se respira din cer,
acum privesc răpus de întâmplare
şi nu mă regăsesc în centrul atenţiei,
păşesc târşindu-mi paşii spre puncul de înâlnire
cu simţurile care mă înalţă
şi mă închin ţie Doamne cu aer divin.

În dimineţile cu ferestre pe ochi
stau într-un gând şi scormonesc în adâncuri,
caut cu mâinile pacea ta dătătoare de viaţă,
visul va ieşi ca o pasăre din scorbura timpului
cu aripile desfăşurate peste inima mea
închisă într-un cuvânt.

Dar tu n-ai nevoie de cuvinte,
ai nevoie de crezul
prin care îţi mărturisesc cu sufletul
trecerea prin vămile iubirii din ziduri
unde îngerii sunt călăuze.