Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Eugen Oniscu: INIMĂ ZBUCIUMATĂ (1)

Eugen Oniscu: INIMĂ ZBUCIUMATĂ (1)

Disdedimineață Florea Ivașcu era în piață, unde își așeza frumos marfa pe tarabă, frecându-și bucuros mâinile în așteptarea clienților. El vindea fructe și legume în funcție de sezon. La cei șaizeci și doi de ani ai săi, nimic nu-l oprea să vină printre primii vânzători ambulanți în piață și să plece printre ultimii. Toată marfa pe care o vindea, o cumpăra de la oamenii de la țară ce veneau la oraș și doreau să-și vândă marfa angro, ca apoi să plece înapoi la treburile lor de la țară. Florea nu era ca acei fermieri ce își cultivau ei singuri pământul și apoi își vindeau produsele, el doar cumpăra cu un preț și apoi vindea la kilogram spre a câștiga și el ceva. Uneori când nu mai avea marfă pornea cu furgoneta prin sate pe la anumiți agricultori pentru a cumpăra marfă. Lumea în care își desfășura el viața era acolo în piață, la tarabă, legând conversații cu clienții săi și cu alți tarabagii. Acolo în piață în mijlocul tarabelor rămânea uneori pe gânduri observând oamenii și fiind interesat de preocupările lor. Așa se scurgea viața lui zi de zi și an de an, cu bucurii și tristeți ca a fiecărui om.

Viața lui Florea până la cei șaisezeci și doi de ani ai săi fusese încărcată de probleme. El nu avusese parte de ceea ce se numește o viață frumoasă. În tinerețe își făcuse de cap, petrecând în mijlocul unui anturaj destul de rău famat, și purtându-se dur cu prima sa soție ce era o femeie de treabă, stimată de toată lumea. Își tratase soția cu violență verbală și uneori fizică, ba mai mult de atât se comportase urât și cu cele două fete pe care le aveau. În vremea tinereții sale nimeni nu putuse să-i stea în față, făcuse doar ceea ce dorise. Pe când fetele sale aveau una doisprezece ani și cealaltă paisprezece ani, Florentina soția sa se îmbolnăvi de inimă rea cum zic oamenii din popor și muri. Surorile ei luară fetele pentru a le crește și a nu le lăsa pe mâna unui destrăbălat ca el, după cum se exprimaseră chiar ele. Așa că fetele lui fură crescute și educate în spirit protestant, pentrucă Florentina provenea dintr-o familie de protestanți.

Un timp după moartea soției sale el continuase cu viața sa de distracții. Apoi o aduse în apartamentul său pe Sorina cu care de fapt avea legături încă de când trăia soția lui. Sorina îi născu o fetiță, și odată cu nașterea fetiței sale pe care o numi Lucia, Florea începu să devină mai responsabil, mai ales că mai avea de întreținut și alți doi copii pe care Sorina îi avea dintr-o altă căsătorie a ei. Timpul trecea cu repeziciune și el după ce încercă diferite munci se dedică îndeletnicirii de tarabagiu, unde nu ieșeau bani mulți, însă cel puțin putea aduce cele necesare vieții. Fetele sale din prima căsătorie crescură mari și își întemeiară familii, cea mai mică plecă în America de nord cu soțul ei. Însă Ioana ceea mai mare rămase în același oraș ca și el îndeletnicindu-se cu croitoria. Ioana îi semăna foarte mult la chip, și era o femeie dintr-o bucată asemenea lui, însă își vedea de familia ei și nu îl respecta deloc pe tatăl ei, ba nici măcar nu îi vorbea, indignată fiind de faptul că își pierduse mama din cauza vieții lui de aventurier.

Într-o ocazie Florea încercase să se apropie de fica lui pentru ai vorbi, însă Ioana îl privi fulgerându-l necruțător cu privirea spunându-i:

– Nu îți este rușine de ceea ce ai făcut? Cu ce ți-a greșit mama de ai băgat-o în mormânt? Mai privat de mama mea când aveam cea mai mare nevoie, și acum umblii să te împaci cu mine, chiar nu îți este rușine!

Și plecă indignată din fața lui. Acele cuvinte îl loviră puternic în inimă, și începu să aibă unele procese de conștiință pe care le avea în adâncul lui fără a spune nimănui nimic. De altfel observă că oamenii din jurul său care îl cunoșteau îl priveau în aceași lumină ca și Ioana. Își dădu seama că orice ar fi făcut, oricum s-ar fi comportat, gura lumii tot la fel va vorbi despre el. Iar acel oraș era mic și oamenii se cunoșteau între ei. În ciuda acestui fapt, el nu dori să plece în alt oraș, acolo se născuse, acolo își putea câștiga existența, așa că se decise să lupte în acel loc fără să-i pese de gura lumii, deși îl durea faptul că pe el oamenii nu îl vor așeza în categoria oamenilor de treabă.

Odată cu trecerea timpului, Lucia crescu mare și Florea se atașă tot mai mult de fiica sa îi îndeplinea orice dorință, ea reprezenta pentru el motivația lui de a trăi și de a găsi un sens existenței sale. Pe când Lucia era în clasa XII ea avu o discuție cu Ioana cu care de altfel se mai întâlnise în trecut. Ioana îi destăinui totul despre tatăl lor și mai ales cât de josnic se purtase cu Florentina. Venind acasă Lucia îi mărturisi totul, cu lacrimi în ochi întrebându-l:

– Este adevărat tată chiar așa te-ai purtat?

Florea rămase surprins de faptul că păcatele sale din tinerețe îl urmăreau în viață, și erau pe cale să-i distrugă tot ce avea mai frumos și anume, relația sa de tată și fiică cu Lucia. Cumpănind puțin situația îi răspunse:

– Tu trebuie să înțelegi dragă Lucia, că eu am comis unele greșeli în tinerețe, dar nu sunt un monstru așa cum sora ta mă zugrăvește lumii. Adevărul este că fata asta a mea este foarte aprigă, nu se mai oprește mă vorbește peste tot, nu pierde o ocazie de a mă înegrii înaintea oamenilor. Până la urmă sunt tatăl ei, ar putea să tacă și să se mulțumească cu faptul că mi-a reproșat mi-e totul.

Apoi relația lor de tată și fiică continuă mai departe, însă observă că Lucia avea o reținere față de el, o nedumerire, pe care își dădu seama că niciodată oricât s-ar fi străduit nu va reuși să o îndepărteze din mintea ei. Pe de altă parte relația lui de concubinaj cu Sorina era departe de a fi ideală. Cu timpul înțelesese că ea îi stricase prima sa căsătorie, însă o tolera pentrucă era mama fetei lui mai mici și de aceea nu se comporta rău cu ea. „Modul cum m-am purtat cu Florentina a fost nedemn, este adevărat. Ar fi trebuit ca așa să mă port cu Sorina pentrucă ea merită un astfel de tratament, iar cu Florentina măcar de m-aș fi purtat ca acum, ce minunată ar fi fost viața mea”, așa gândea uneori Florea. Dar își dădea seama că nimeni nu îi va mai putea aduce înapoi anii de conviețuire cu prima sa soție, și că ocaziile ce le avuse în trecut, în viață pentru a face bine erau pierdute pentru totdeauna.
Va urma…