Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » DUMITRU ICHIM: DEMERS  PENTRU  „EVADAREA  DIN  FRIG” de VAL  RĂZEȘU

DUMITRU ICHIM: DEMERS  PENTRU  „EVADAREA  DIN  FRIG” de VAL  RĂZEȘU

   Byron zicea despre iubire, că darul cel mai generos pe care poate să ni-l aducă, sunt aripile. Gândul acesta, mă duce la încercarea de a descifra titlul acestor poeme, puțin cam criptic: ”Demers pentru evadarea din frig”. Evadare – cum, cu ce? Cu aripile. Prin zbor. Prin metaforă. ”Dar ninge, ninge,draga mea/ mai să înghețe îngerii de triști,/ În lacrima cu fluturii pe ea,/ dar vine primăvara și exiști…” (Dar vine primăvara) Dacă citești cu atenție poeziile lui Val Răzeșu observi că noetic ”frigul” și ”frica” au aceeași rădăcină, chiar dacă nu neapărat etimologică. Ele devin ispite, nostalgie și capcane ale neantului. Dacă măsura tuturor lucrurilor, la filosofii antici, era focul, adică iubirea aș zice eu, adversul lor este frigul care ”îngheață”, pietrifică, depersonalizează, ucide, un frig nu al termostatului, ci al iubirii. E frigul care devine, ca la Kierkegaard, ”frică și cutremur” iar opusul amândorura devenind bucuria dragostei de a te regăsi în celălalt. ”A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție.” ( Antoine de Saint Exupery) astfel că în locul cunoscutelor sintagme ” mi-e frig” și ”mi-e frică” Val Răzeșu crează una nouă ca îndrăznire lexicală ”mi-e a primăvară” : ”Rupe calendarul filelor de post, s-au făcut duminici clipele de-a rândul, ochii îți dau trupul, te cuprinde gândul mi-e a primăvară cum nu mi-a mai fost.”

Așa cum pentru Shakespeare ”toate zilele sunt nopți până te văd, iar nopțile strălucesc ca zilele când te visez” la fel, Val Răzeșu din iubire face un vector al transcendentului sau cum mai précis, spunea Ioan Alexandru, că un poet care nu ajunge la Înviere, nu e poet. Cel care face demersul pentru evadarea din frig ajunge prin iubirea scrisă cu minusculă la marea Iubire a Celui Înviat: ”Strigă cel ce pleacă: ”O să-ți pară rău, vei lăsa în urmă lacrimi de tăcere” – Mă auzi, iubito, sunt la Înviere, mi-e a Cântec dorul de surâsul tău.” Îmi amintesc din vremea studenției de o tabletă pe care o semna în ”Contemporanul” Geo Bogza. Pornind de la cunoscutul aforism al lui Dostoievsky că ”iadul este neputința de a iubi”, Bogza zicea, citez din memorie: ”Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor. Voi, care știți dragostea mea, aveți grijă să nu mă ucideți.” Aceste cuvinte le-aș putea considera cea mai substanțială prefață la aceată carte, pe care o consider un florilegiu și un triumf al iubirii.

În vremea noastră când poezia și-a pierdut fiorul frumosului și binelui, întreaga zare kolokagateică a ființei umane devenind frig de constructie, și nu primăvară de zidire sufletească, Val Răzeșu își face și la propriu și la figurat un titlu de cinste de a fi un virtuos al meșteșugului poetic. Rima e rimă, ritmul e ritm, iar structura poetică încântând deopotrivă inima și ochiul minții. Nu-i este frică de a scrie simplu, pentru că are ceva de spus, așa cum un elev care a învățat lecția răspunde simplu și la obiect, evitând bâlbăielile de om nebun ale poeziei postmoderniste. Îl numesc virtuos în toată plenitudinea cuvântului virtute, care a devenit ceva derizoriu, minciuna fiind istețime, prostia snobism, puritatea trupui și sufletului ceva pentru ”luzări”, locul viorii fiind cucerit de ”heavy metal”, iar omul real pierzându-se în nimicuri ieftine. Prin stihul său, Val Răzeșu devine un apologet al iubirii amintindu-mi de ceea ce un poet anonim scria că: ” Să iubești, sau a fi iubit, nu înseamnă să ocupi un loc în inima cuiva, ci să creezi acolo un loc pe care nu-l poate ocupa nimeni.” și, de ce nu? la meditațiile despre iubire ale lui Martin Heidegger: ” De ce este iubirea dincolo de măsura tuturor posibilităților umane așa de bogată și o greutate așa de dulce pentru cineva care a fost trăznit de ea? Pentru că atunci când iubim ne schimbăm în ceea ce iubim și totuși rămânem noi înșine. Atunci vrem să-i mulțumim persoanei ce o iubim, dar nu găsim nimic care ar putea să o facă într-un mod corect.” Astfel poeziile lui capătă transparența cântecului de leagăn adus celui drag, gingășie sensibilitate, când simți că ”te schimbi în celălalt” cum filosofa Profesorul zicând că ”dorul este agonia apropierii celui din depărtare” :

Știu bine că ai auzit chemarea,

se înoptează-a vară de fiori,

pe brațui stâng să te trezești în zori,

somn lin iubito… și visează Marea!”

       Nu pot încheia fără să mă împrumut de la Liviu Rebreanu pentru acest final care ”merge mănușă” la poezia lui Val Răzeșu: ” Iubirea nu e un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” La Val Răzeșu iubirea este o certitudine, iar pentru adeverirea ei ca mărturie ne stau minunatele lui versuri din această carte.

Dumitru Ichim


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.