Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » DAN NICOLAU: Bâzu și Bibi

DAN NICOLAU: Bâzu și Bibi

      Constantin (Bâzu) Cantacuzino și Constantin (Bibi) Costăchescu. Doi eroi. Unul al aerului, celălalt al Mării Negre. Cu care am fost mulți dintre noi contemporani, chiar dacă nu atât de contemporani încât să-i cunoaștem personal. Mi-au plăcut grozav supranumele lor familiare, calde prietenești și istoriile lor de asemeni, mai ales cele mai puțin știute, căci internetul contemporan poate oferi oricând ….6 rânduri despre o luptă aeriană sau despre luptele de la Sevastopol. Mi-ar plăcea să cred că avem și aveți nevoie de ceea ce însemnau acei oameni și nu de înșiruiri de cifre sau ani de marcare a nașterii sau…

                                                                 *

        Constantin Cantacuzino (1905-1958), a fost întotdeuna Bâzu, departe de a fi vreun „Costică”. Mama sa, Maria (Maruca) din familia Rosetti, prințesă moldavă, prin urmare, a devenit Cantacuzino prin căsătorie, iar mai târziu, după ce soțul a murit, a devenit soția lui George Enescu. Iar familia sa a continuat lista de nume notabile prin fiica sa Oana Orlea, cunoscută scriitoare, cândva (pe când avea 16 ani arestată pentru „activități subversive împotriva regimului” și condamnată la 2 ani de umilințe prin închisorile comuniste).

        Prima ispravă datează de prin 1930 când a parcurs cu automobilul, distanța București-Paris, în doar 44 de ore, performanță care a aruncat în aer presa vremii. Recomandat de talentul său deosebit, câștigător de concursuri aeriene prin 1939, Bâzu a fost numit pilot șef al companiei aeriene române care a precedat Tarom-ul, numită LARES (Liniile Aeriene Române Exploatate de Stat). A mai fost și pilotul personal al prințului George Valentin Bibescu, el însuși un as al aviației. Odată cu fatalitatea declanșării războiului, pilotul, locotenent în rezervă, deși atribuțiunile din cadrul firmei l-ar fi scutit de înrolare, cere să fie trimis în luptă. A devenit  luptător pilotând avioane de vânătoare în escadrila 53. Primul a fost un Hawkey Hurricane, avioane trimise de Marea Britanie (vreo 50). Poate cel mai bun pilot al vremii, de vreme ce a pilotat o diversitate foarte largă de tipuri de avioane, germane, românești chiar și MIG-ul 3 rusesc, capturat de la Armata Roșie, un avion foarte performant și totodată solicitant.

     A urmat o seamă de victorii în luptele aeriene cu bombardiere, avioane de vânătoare, cu escortele bombardierelor sovietice. Prin 1941 fost retrimis la LARES unde era indispensabil. A insistat să se întoarcă pe front. Până a reușit. În 1943. Până la 23 august, zeci de lupte aeriene, zeci de inamici doborâți, zboruri de zi și mai ales de noapte. Zeci de piloți americani au ratat aterizări distrugând avioane din pricina condițiilor nule de vizibilitate. Bâzu a insistat și a făcut 28 de aterizări impecabile pe aerodromuri luminate  doar de câteva butoaie cu păcură, până când americanii au interzis misiunile de noapte.

În 1943 o misiune cu totul aparte îl aduce pe Bâzu din nou pe primeșle pagini ale ziarelor. Cu un avion german Messerschmitt, atacat de antiaeriana americană, care nu știa cine este, extrem de riscant, aterizează spre stupoarea aliaților (aliatul lor, Bâzu!) la baza Aeriană de la Foggia (Italia) aducându-l pe lt. col. James Gunn cel mai înalt în rang ofițer, prizonier american în România, căruia i-au urmat aduși pe calea aerului, alți 1.200 de prizonieri. Iar Bâzu s-a-ntors să apere capitala de foștii aliați, germanii, care o bombardau!

   Cifre? 608 misiuni de luptă din care 210 lupte aeriene angajate și 68 de avioane doborâte. Până și asul aviației sovietice la acea vreme, Kojedub, n-a avut decât 62 de victorii.

   Urmează enumerări de decorații: Ordinul Mihai Viteazul, Ordinul Virtutea Aeronautică, Ordinul Crucea de Fier. Și după venirea rușilor, vânarea Cantacuzinului după regulile cunoscute de toți aceea care au luptat contra lor. Astfel hăituit, a ales să plece din țară.

      În memoriile sale, mama eroului, Maria Cantacuzino-Enescu spunea cu tristețe:    ”Atunci când, în 1947, Constantin Cantacuzino rătăcea prin Europa, fără bani, fără meserie, fără naționalitate, sub amenințarea permanentă a unui atentat comunist – fugise din București, alesese așa cum trebuie, libertatea – americanii au refuzat cu obstinație să-i dea viza pentru Statele Unite, luându-se după intrigi care țineau de invidie și ură personale; uitaseră fapta lui îndrăzneață de la Foggia? Așa sunt lucrurile din lumea aceasta și așa este cu recunoștința din partea celor mari. Ducă-se cu vântul, nu merită nici comentarii, nici ranchiună. „  

   Iar prin 1958, Bâzu s-a stins în Spania. Dar nu s-a stins în inimile noastre.

                                                                *

   Constantin Costăchescu (1909-1980) era  Bibi, departe și el,  de orice „Costică”. La vremea cind submarinele erau deja „vedete„ în conflictul din Alantic al Celui de-al Doilea Război, pentru Forțele Navale ale României se comanadaseră trei asemenea mașini de luptă, prin anii ’30 la șantierele din Fiume, Italia. Deși nu chiar cele mai performante realizări ale timpului, submarinele (Delfinul, Rechinul și Marsuinul) au intrat în serviciu, în Marea Neagră, Delfinul, fiind prin prisma misiunilor și a succeselor, vedeta incontestabilă, eroul submarinelor. Era comandat de căpitanul, șa vremea aceea, Constantin (Bibi) Costăchescu.

    În calitate de comandant a condus trei cruciere (acțiune de luptă pe timp îndelungat, la mare distanță, executată de echipaje ale marinei, de multe ori în dispozitivul inamic n.n.) din cele nouă pe care submarinul le-a efectuat în timpul războiului. Contraamiralul (rtg.) Petre Zamfir (92), la vremea aceea aspirant  la bordul submarinului, ne-a povestit, absolut cuceritor viața de la bord în vreme de război. Mucegai pe salopete, datorat aerului recirculat în exces în cadrul submersiilor prelungite, panica instalată de vânătoarele de submarine, liniștea sinistră la oprirea motoarelor, și figura fermă a comandantului Costăchescu venit la careul ofițerilor din fundul mării, cu pantofi de lac și cămașa scrobită impecabil, de adevărat Ofițer al Marinei Regale.

În cea de-a cincea crucieră (2-7 noiembrie 1941) Delfinul trebuia să taie comunicarea și aprovizionarea pe mare a Sevastopolului. Bibi a refuzat să lanseze torpile spre o navă care avea refugiați, femei și copii la bord, observați prin periscop. Care cu greu pute fi înălțat pentru observare din pricina cadavrelor plutind, ne-a mai spus dl. Zamfir.

        Condus cu dibăcie, submarinul a scufundat un cargo de 2000 t. După care a început vînarea sa: peste 20 de grenadări, 80-90 de explozii de grenade antisubmarin. Costăchescu a decis să guverneze nava la mare adâncime unde să aștepte. Ore. Interminabile, sufocante ore. Uleiul pierdut la o avarie s-a ridicat la suprafață inducând rușilor ideea distrugerii submarinului. Singura soluție era navigarea în siguranță spre sud, spre Turcia. Vreme în care rușii au declarat în presă submarinul distrus, știre propagată și în presa română, zdrobind inimile familiilor marinarilor. S-au făcut slujbe de înmormântare, „mama săraca, a dat chiar hainele mele ca pomană la nevoiași„ ne mai spune dl. Zamfir. Greu, foarte greu nava a ajuns la Constanța, comandantul și echipajul, fiind îndelung aclamați. Costăchescu a primit Ordinul Mihai Viteazul cl.a III-a. Au urmat alte misiuni și așteptatul sfârșit al războiului. Reușitele eroului au fost potrivnice URSS, deci nu i s-au aminti măcar meritele în România socialistă.

 În „anii puterii populare” Bibi Costăchescu a fost instructor pentru submarine și profesor de geometrie (unul deosebit de apreciat!). În cadrul Academiei Navale Mircea cel Bătrân din Constanța. S-a stins după un accident stupid în anii ’80, lăsând în urmă gloria unui comandant „ de dat pildă nepoților”.

                                                                  *

Cuvintele sunt puține și sărace. Spațiul nu îngăduie prea mult demersului jurnalistic. Dar, fie și atât de „pe scurt”, ne mândrimi cu Bâzu și Bibi!