Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Eugen Oniscu: INIMĂ ZBUCIUMATĂ (3)

Eugen Oniscu: INIMĂ ZBUCIUMATĂ (3)

Uneori în viață apar anumite momente foarte hotărâtoare, ce ne vor influența existența în bine sau rău. Unele din astfel de clipe le știm dinainte că vor veni în viitorul apropiat și încercăm pe cât posibil să ne pregătim. De exemplu o întâlnire cu o persoană, și poate că am așteptat acea întâlnire mult timp pregătindu-ne sufletește pentru acele clipe. De asemenea se întâmplă ca astfel de momente de încercare, de grea cumpănă, sau de mari victorii în viața noastră să vină deodată peste noi, atunci când ne așteptăm cel mai puțin. Și de cele mai multe ori de atitudinea pe care o avem în acele momente și de modul cum vom acționa în acele clipe depinde triumful sau eșecul nostru.

În viața lui Florea se ivi un astfel de moment, fu anunțat de sora lui că peste două săptămâni la ea în casă va veni Ioana cu familia ei. Sora lui îl chema și pe el spunându-i că îl va ajuta să se împace cu Ioana. Peste Florea acea veste căzu ca un trăsnet, chibzui mult dacă este bine să se ducă sau nu. Crezuse că totul se va rezolva odată cu scurgerea timpului, și deodată avea ocazia să o întâlnească pe Ioana în casa sorei sale ce se numea Lidia. Știa că va fi susținut de cumnatul său și de sora lui. Dar totuși avea o reținere, și se gândea: „Dar dacă totul se va solda cu un eșec? Oare nu ar fi fost mai bine să mai aștept? Oare nu este totul prea în pripă? Și poate că nici Ioana nu este pregătită și apoi va fi luată prin surprindere de apariția mea.”

În ziua stabilită pentru acea întâlnire porni spre casa sorei sale cu inima strânsă. Avea atidudinea omului ce pleacă să de-a o bătălie importantă în viața lui. Dar în același timp era conștient că puțini, chiar foarte puțini sorți de izbândă avea. Străbătu tot acel drum pe jos, prin zăpadă, printre puținii trecători de la acea oră a serii. Nu era atent la nimic, nici la oamenii pe care îi întâlnea în cale, nici la fulgii mari albi de zăpadă ce se așterneau lin de tot pe stratul de zăpadă. De câteva ori se gândi-se să se întoarcă, să renunțe convins fiind că totul se va solda cu un eșec. „Dar cine știe poate că o minune se va întâmpla în seara aceasta. Pentru că după cum o cunosc eu pe Ioana, doar o minune o mai poate face să mă privească cu alți ochi pe mine…”

Se opri din monologul său interior, în momentul când ajunse în fața casei sorei sale. Era o casă mare, frumoasă, cu mansardă, construită în stil modern. Florea deschise poarta și intră, apoi apăsă pe soneria de la intrare, simțea că inima îi bate cu putere, era foarte emoționat. Ușa se deschise și în prag apăru Lidia, ce îl salută, apoi luându-i haina îi făcu cu ochiul în semn de încurajare. Își făcu curaj și păși în sufragerie, acolo erau toți așezați la masă în afară de copiii ce se jucau într-o cameră alăturată.

– Bună seara…spuse el.

– Salut, bine ai venit la noi, te rog ia loc, îi spuse Nichifor cumnatul său, surâzând ca cel ce știa de tot planul pus la cale de Lidia.

Florea se așeză și îi privi pe cei de la masă, privirea lui și a ficei lui se întâlni și Ioana se schimbă la față, simțind cum o cuprinde indignarea, se întoarse spre soțul ei și spuse:

– Lucian, mă duc să pregătesc copiii plecăm…

– Stai puțin Ioana nu poți să procedezi mereu așa, este doar tatăl tău, nu puteți trăi mereu distanți unul de altul…interveni Lidia.

– Mătușă te rog nu te băga nimeni nu știe cât de multă suferință mi-a produs tatăl meu, nu îmi cereți imposibilul.

– Ioana eu sunt tatăl tău, știu că am avut un comportament nevrednic, dar acum regret totul, și doresc pe cât posibil să repar răul săvârșit, te rog dă-mi voie să fac acest lucru.

– Așa! Dorești să repari răul săvârșit, ce om minunat, ce fapte nobile e pe cale să săvârșească. Dar oare atunci când mama te ruga să faci acest lucru, de ce îi râdeai în față și continuai cu isprăvile tale pe care ți le știi prea bine, nu cred că ar fi cazul ca să ți le mai înșir eu aici, atunci de ce nu erai însuflețit de astfel de sentimente nobile. Mă mir mult, că acum după cum aud te porți altfel cu concubina ta și cu Lucia, cel puțin măcar atât ai putut să faci și tu în această nenorocită viață a ta.

– Ioana ai tot dreptul din lume să-mi vorbești așa cum mi-ai vorbit în aceste momente, dar tu trebuie să înțelegi că dacă vei rămâne cu atitudinea asta îți vei face rău și nu vei putea fi fericită pe deplin, în adâncul ființei tale voi fi eu și conflictul dintre noi. În schimb, dacă mă ierți te vei elibera de această povară a unui spirit neiertător, iar eu cu toate păcatele mele voi fi judecat de Dumnezeu. Nu doresc decât să mă apropii de tine ca un tată de fica sa și apoi să pot și eu să mă plimb cu nepoții mei bucurându-mă cu voi. Te rog nu mă opri lasă-mă să fiu lângă voi, eu sunt un om ce îmi regret toate nebuniile ce le-am făcut cândva în viață.

– Ioana eu cred că ar trebui să vă împăcați… spuse Lucian.

– Da Ioana, de ce să lași ca toată această povară să îți umbrească existența, acum este un moment prielnic pentru așa ceva, interveni Lidia.

– Destul, nu îmi mai vorbiți, amintirea suferințelor prin care mama mea și noi fetele am trecut, mă face să spun nu, încă nu pot trece peste tot ce am suferit. Dar pentrucă tatăl meu a spus că Dumnezeu îl va judeca și datorită faptului că vrea să se împace cu mine în virtutea unui sentiment creștin, și mai ales că doresc să-mi educ copii în spirit creștin, știu că atunci când vor crește mai mari, își vor da seama că eu trăiesc cu un spirit neiertător. De asemenea am avut discuții cu soțul meu pe această temă, și Lucian mereu mă îndeamnă să îl iert pe tatăl meu. Eu de moment tot ceea ce pot să spun este că nu pot, însă cer timp pentru a încerca să las în urmă tot răul ce i s-a făcut mamei mele și nouă fetelor, și vă spun că nu este ușor. Voi nu aveți cum să mă înțelegeți, pentrucă inima mea a fost rănită și nu a voastră, ceea ce eu am suferit de pe urma tatălui meu nu doresc nimănui. Nu am certitudinea că voi reuși să mă ridic atât de sus și să iert, dar cel puțin am să încerc, este ușor din partea celui ce a făcut rău să vină la un moment dat și să spună că își cere iertare. Dar pentru cel ce a fost o victimă a violenței sale, nu este deloc ușor. De aceea vă repet, nu vă grăbiți să mă judecați, pentrucă nu știți ce înseamnă să treci prin ceea ce eu am trecut. Iar acum doresc să plecăm acasă, apariția tatălui meu și toată această discuție m-a tulburat.

– Să te ajute bunul Dumnezeu Ioana să te împaci cu tatăl tău. Iar pe de altă parte îmi pare rău pentru tot ceea ce ți-a făcut. Eu i-am reproșat atunci că face o mare greșeală purtându-se rău cu mama ta și cu voi fetele, îi spuse Lidia.

– Ioana a făcut astăzi un pas mare, e tot ce de moment putea să facă. De asemenea are dreptate în ceea ce spune, a suferit mult de aceea în acest moment nu poate face mai mult. Dacă vei reuși să ierți sau nu, Ioana noi vom fi aceeași pentru tine și mereu te vom aprecia pentrucă ești o femeie deosebită, spuse Nichifor.

– Nu este nevoie să plecați voi Ioana, plec eu, și promit de astăzi înainte să nu te mai supăr. Voi aștepta Ioana și îți voi da timp cât de mult vrei tu ca să poți depăși tot ce eu purtându-mă cu nesocotință ți-am făcut.

După ce spuse ultimile cuvinte, Florea se ridică de la masă îi salută la plecare pe toți și plecă. Ajuns în stradă începu să meargă încet printre puținii trecători de la acea oră a serii. La un moment dat ridică ochii în sus și privii fulgii de zăpadă cum cădeau din înalturi, tot acel spectacol al iernii îi aduse cu putere în minte iernile copilăriei sale, geroase, cu multă zăpadă, se revăzu cu ochii minții cu frații săi alergând la săniuș. Își dădu seama că pierduse acea voioșie de atunci, pentrucă acum era un om zbuciumat. Toată acea impresie produsă de fulgii de zăpadă dură foarte puțin, crezu că starea sa sufletească se va schimba, dar nu, îi reveni cu putere în minte chipul fetei sale, povestind îndurerată cât de mult suferise din cauza lui. Se simțea istovit sufletește și fizic, toată acea întâlnire îl costase un mare efort și pe deasupra îi readuse cu putere în minte toate grozăviile ce le făcuse în trecut cu atâta nesăbuință.

„Dar mai rămâne Lucia, acum ea face școala de asistente medicale și curând se va căsătorii cu logodnicul ei. Cu siguranță vor avea copii, și cel puțin în casa lor voi intra ca un adevărat bunic, bucurându-mă de nepoți. O, dar poate că cer prea mult de la viață, eu un biet nenorocit, poate că nici nu am dreptul să visez la atâta fericire.” Mergând spre casă începu să privească puținii trecători de la acea oră a serii. „Poate că printre cei ce trec acum pe lângă mine sunt oameni cu drame mai mari ca ale mele ce suferă cumplit dar își păstrează aparențele, sau poate că sunt oameni ce asemenea lui Ticu trăiesc cu un optimism realist, înfruntând viața cu cele bune și rele ale ei. Ticu este un om deosebit, altfel cum s-ar putea explica faptul că în acea seară când m-a vizitat pentru a-mi propune acea afacere, după ce eu m-am destăinuit înaintea lui și a înțeles ce mare ticălos am fost cândva, ba mai mult de atât el știa povestea vieții mele de la Ioana, m-a tratat cu sentimente creștine, și a căutat să mă încurajeze, compătimindu-mă. O, cred că numai Dumnezeu i-a dat o inimă plină de îndurare față de un mare păcătos ca mine. Pentrucă ceea ce eu merit din partea tuturor și mai ales din partea ficei mele, nu este altceva decât disprețul. Oare de ce nu am văzut viața în anii tinereții, acei ani ai nesăbuinței, cu ochii omului matur de astăzi? De câte rele m-aș fi ferit și nu aș mai fi adus suferință în viața altora. Minunat este faptul că nu sunt tratat totuși după cum merit…cu toate că Ioana până acum mi-a aplicat un tratament destul de dur, dar îi dau perfectă dreptate, m-am purtat îngrozitor. O, dar în tot acest tablou întunecos al vieții mele mai am un punct luminos, o voi vedea pe Lucia și acest lucru este minunat. De asemenea și speranța că poate Ioana își va schimba atitudinea fața de mine.”

Acea iarnă trecu și făcu loc primăverii, ce aduse renașterea întregii naturi la viață. Oamenii erau însuflețiți de mireasma primăverii spre a trăi cu mai multă voioșie. De ceva timp Ioana avea mari lupte interioare, avea momente când era decisă să-l ierte pe tatăl ei, și să-l caute în piață pentru al invita la ea acasă, și avea și momente când era furioasă pe ea pentrucă avea astfel de sentimente față de tatăl ei. Și poate că până la urmă s-ar fi învins pe ea și l-ar fi invitat pe tatăl ei la ea acasă. Dar numai fu cu putință tatăl ei muri în acea primăvară fără a fi bolnav, sau a se plânge de ceva, ci pur și simplu muri în somn, făcând infarct. Viața lui Florea se stinse asemenea unei făclii ce arsese un timp fără noimă.

Sfârșit