Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » MARTURISITORI » Ioan POPOIU: Valeriu Gafencu sau vocaţia sfinţeniei

Ioan POPOIU: Valeriu Gafencu sau vocaţia sfinţeniei

În istoria unui neam există destine care aparent nu au nimic excepţional, nu acaparează scena istoriei, nu săvârşesc fapte spectaculoase, nu au nimic eroic. Cu toate acestea, prin viaţa lor exemplară, prin ţinuta morală, prin asumarea suferinţelor, ei strălucesc mai mult decât ceilalţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenillor, lasă o urmă mai adâncă.

Un acemenea destin neobişnuit, în istoria neamului românesc, este Valeriu Gafencu.

Pr. Constantin Voicescu nota : ,,undeva, într-o închisoare comunistă, a trăit şi a pătimit un om…, un tânăr cu suflet de crin, e vorba de Valeriu Gafencu”. Să vedem cine era el.

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, la marginea de răsărit a ţării, în Basarabia, în satul Sângerei, în apropiere de Bălţi. Părinţii săi, Vasile şi Elena, erau oameni cu stare, buni români şi creştini, tatăl său, învăţător, a făcut parte din Sfatul Ţării, care, la 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România. Valeriu mărturiseşte că mama sa era ,,o fată simplă, cu şcoala primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului”. În familia Gafencu s-au născut patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta.

Valeriu a făcut şcoala primară la Sângerei, apoi a urmat Liceul ,,Ion Creangă” din Bălţi, remarcându-se încă de atunci prin pregătirea sa serioasă, fiind iubit de colegi şi apreciat de profesori. Era exigent cu el însuşi şi sever, ca frate mai mare, cu educaţia surorilor sale, le îndruma prieteniile, lecturile etc. Valeriu, ca tânăr, era un suflet sensibil, pasionat de literatură şi este autorul unor încercări literare, publicate în revista liceului.

După absolvirea liceului, în iunie 1940, el s-a înscris imediat la Facultatea de Drept din Iaşi, iar graba sa avea ceva premonitoriu. Într-adevăr, timpul n-a mai avut răbdare cu vremurile fericite ale României Mari: la 28 iunie 1940, trupele bolşevice au trecut Nistrul şi au cotropit Basarabia, pământul ei fiind sfârtecat şi pângărit. Familia Gafencu a reuşit să treacă Prutul şi s-a refugiat la Iaşi. Dar tatăl său, Vasile, după ce şi-a pus familia în siguranţă, încredinţând-o grijii fiului său Valeriu, s-a întors în Basarabia, unde în scurt timp este arestat de bolşevici şi deportat dincolo de Cercul polar, murind după un an.

În septembrie 1940, Valeriu Gafencu se număra printre studenţii de la drept din Iaşi, era preţuit de profesori, admirat şi rspectat de colegi şi prieteni, fiind perceput de toţi ca un model de viaţă curată, trăită în modestie şi evlavie. După numai un an, în toamna lui 1941, Valeriu Gafencu era arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare. Avea numai 20 de ani. O nouă sincopă în viaţa sa, după năvălirea bolşevică. Ca să înţelegem ce s-a întâmplat, trebuie să facem o incursiune în viaţa sa lăuntrică, pentru a afla care-i erau credinţele şi idealurile.

Ca mulţi tinerii din epocă, Valeriu Gafencu a pătruns în Frăţiile de Cruce, tutelate de Mişcarea Legionară (suntem la sfârşitul anilor 30), atraşi de dimensiunea spirituală a acesteia. Dar apropierea de legionarism a unor tineri de 18-19 ani (minori deci, majoratul era acordat la 21 de ani) a fost mai curând un fenomen spontan, o stare de spirit, un răspuns la căutările lor lăuntrice, iar nu aderarea la o doctrină sau un program. Tinerii selectaţi şi primiţi în aceste frăţii (FDC) erau desemnaţi dintre cei mai buni, ca pregătire (învăţătură), credinţă, ţinută morală, caracter ş.a., iubitori de neam şi biserică, fiind educaţi   într-un spirit elitist. Tinerii grupaţi în FDC alcătuiau o veritabilă familie, în sens spiritual, fiind învăţaţi să se iubească şi să se ajute, să practice dragostea şi sinceritatea. Tânărul intrat în aceste nuclee elitiste urma să devină teptat un fel de cavaler, fără teamă şi prihană, cu simţul onoarei foarte dezvoltat, apărător al celor năpăstuiţi, luptător împotriva nedreptăţilor, un justiţiar incoruptibil, ,,un haiduc cu suflet de sfânt”!

Natură entuziastă şi idealistă, Valeriu Gafencu s-a regăsit pe deplin în universul valoric al frăţiilor de cruce, pe care le-a cunoscut pe când era elev la liceul din Bălţi, în 1937, la numai 16 ani, participă la întrunirile lor, face propagandă cu tot entuziasmul tinereţii, fiind reţnut de jandarmi. În toamna lui 1940, aflat la Iaşi, ca student, pe când Mişcarea Legionară se afla la conducerea statului, Valeriu devine îndrumătorul unui grup de frăţii de cruce de la liceele din marele oraş moldav. În ianuarie 1941, după ce Legiunea este înlăturată de la conducerea României prin forţă, Gafencu, în plină revoltă faţă de noile autorităţi, organizează o grevă a elevilor de la liceele din Iaşi, în semn de protest faţă de regimul generalului Antonescu. În urma acestei acţiuni, el este arestat şi condamnat la trei luni de închisoare. În noile condiţii, Frăţiile de Cruce (FDC) sunt scoase în afara legii, iar activitatea lor este interzisă, dar Valeriu, ataşat de valorile lor şi ca unul ce îşi pusese tot sufletul în educarea liceenilor în acest spirit, nu înţelege să renunţe. Era foarte iubit de elevi, cu care reuşise să închege o adevărată comuniune sufletească. În cele din urmă, inevitabilul se produce: în toamna anului 1941, în timpul unei întruniri cu fraţii de cruce de la liceul militar din Iaşi, este arestat. La proces, profesorul de drept civil Angelescu spunea în apărarea sa: ,,Este păcat ca un astfel de element să ia drumul închisorilor. Este unul din cei mai buni studenţi…”. În ciuda acestei pledoarii, Valeriu Gafencu a fost condamnat, ,,pentru propagandă legionară”, la 25 de ani de închisoare. După proces, în ianuarie 1942, el a fost internat în închisoarea de la Aiud. Începea o nouă etapă, decisivă, în viaţa sa.

Valeriu Gafencu a stat la Aiud, între 1942-1948, alăturându-se unui grup de deţinuţi, numiţi ,,Misticii”, ceea ce a dus la cristalizarea sa sufletească, la limpezirea concepţiilor sale. Grupul era alcătuit din tineri, elevi şi studenţi, condamnaţi pentru activitate legionară, după ianuarie 1941, aflaţi sub călăuzirea lui Traian Trifan, veteran legionar. Pentru aceleaşi motive, au fost condamnaţi sute, poate mii de tineri în toată ţara. Printre ei, amintim pe Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Marin Naidim. Pr. Justin Pârvu mărturisea că, în mod paradoxal, din punct de vedere spiritual, ,,închisoarea a fost un noroc pentru noi”, prin trăirile spirituale intense ale celor închişi. Şi pr. Gh. Calciu afirma că, în libertate, avea ,,nostalgia închisorii, deoarece aici am avut cea mai spirituală viaţă, am avut bucuria şi iluminarea…”. Virgil Ioanid îşi amintea că Valeriu Gafencu, între două închisori, cu ochii arşi de febră, vorbea de ,,fericirea de a suferi pentru Hristos şi de a rezista ca primii martiri prigoanei duşmanilor credinţei’”. El mărturiseşte că, în iunie 1943, a avut o stare de iluminare: ,,după mult zbucium, când paharul suferinţelor se umpluse, a venit o zi sfântă, când am căzut cu faţa la pământ, cu inima zdrobită, am izbucnit într-un hohot de plâns. Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumina. Şi deodată, o, Doamne, mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate…Şi o pace adâncă, un val de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă. Apoi le-am mărturisit celorlalţi: ,,sunt cel mai păcătos om, dar sunt fericit”. Dar toţi au rămas înmărmuriţi.

Acest moment de iluminare, din iunie 1943, va fi pentru Valeriu o adevărată naştere din nou, păşirea pe drumul ce duce la sfinţenie. Înţelege că suferinţa are un rost profund, acela de a purifica sufletul, dornic de mântuire. El aprecia ulterior că atunci a trăit ,,prima zguduire sufletească”. Această nouă înţelegere a lucrurilor îl îndepărtează chiar de cei condamnaţi ca şi el, iar interiorizarea sa se amplifică în anii următori. În scrisorile către familie, el scria aceste rânduri: ,,În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Simt dragostea lui Dumnezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija lui pentru mine. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine…, ci să contribui la fericirea tuturor”. Ioan Ianolide, care l-a cunoscut bine, nota: ,,Valeriu a fost omul în care am văzut sălăşluind pe Hristos”. Despre Gafencu, după iluminare, scrie şi Virgil Maxim, în termenii următori: ,,Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă.Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări”.

De la Aiud, în 1948, Gafencu a fost adus, împreună cu alţi deţinuţi legionari, la Piteşti, dar nu a trecut prin ,,reeducare” (exterminare, ar trebui să spunem), dar a suportat faza premegătoare începerii torturilor. Împreună cu un grup de 40 de deţinuţi suspecţi de TBC, el va fi transferat la Văcăreşti. Cei care l-au cunoscut acolo scriau (Traian Popescu): ,,Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare…părea coborât dintr-o pictură medievală…Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice”. De la Văcăreşti, grupul lui Gafencu a fost adus, în februarie 1950, la închisoarea-sanatoriu din Târgu-Ocna, unde era un regim mai blând pentru deţinuţi. Deşi era foarte bolnav, prin dragostea şi seninătatea ce o degaja, Valeriu Gafencu era sufletul atmosferei duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el: ,,era cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, nimic nu-l nemulţumea”. În noaptea ultimului Crăciun trăit de el (1951), Gafencu îi mărturisea prietenului său Ianolide: ,,În noaptea asta am privegheat. Eram treaz, lucid şi senin, când, doedată, la capul patului meu, am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Maica Domnului era aievea lângă mne. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit”. Trăirile sale mistice erau tot mai frecvente şi mai profunde.

Gestul creştinesc cel mai impresionant din cele făcute de Valeriu a fost salvarea vieţii pastorului protestant iudeu Richard Wurmbrand; el a primit medicamentul salvator, streptomicina, dar a preferat să-l cedeze pastorului, care a fost astfel salvat, cu preţul vieţii lui Gafencu. El a trecut la cele veşnice, la 18 februarie 1952, la 2 februarie el mărturisea unui deţinut, Nicolae Itul, că i-a fost dezvăluită ziua plecării din această lume: 18 februarie. În dimineaţa acestei zile, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, complet împăcat, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Prietenul său apropiat, I. Ianolide, mărturisea despre starea de har a celui plecat: ,,Hristos era prezent în Valeriu”. Toţi şi-au luat rămas bun de la el, întărindui pe fiecare, spunându-le la sfârşit: ,,Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa”! A mai adăugat pentru fratele său de suferinţă Ianolide: ,,Sunt fericit să mor pentru Hristos. Totul este o minune. Să duceţi duhul mai departe”. Apoi, a ridicat ochii albaştri spre cer, în timp ce afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi. După stingerea lui din viaţă, în tot sanatoriul s-a lăsat o linişte desăvârşită.

Virgil Maxim, care l-a cunoscut, şi toţi ceilalţi, au spus despre el: ,,A fost un sfânt. Este un sfânt”. Valeriu Gafencu ne-a lăsat drept moştenire viaţa sa pilduitoare, trăită exemplar, în condiţii foarte grele, la o mare înălţime spirituală.

———————————

Ioan POPOIU

18 februarie ziua pomenirii lui Gafencu.