Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME

Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME

Livezile satului meu

Livezile satului meu părăsite şi azi mă iubesc,
cărările ştiute abia se mai disting
le-au năpădit ierburile şi singurătatea,
oamenii locului tot mai puţini
poartă timpul pe umeri şi-i atât de greu
că nu se mai îndepărtează de casă.

Mă scutur de toate nostalgiile copilăriei,
împart cu grije cuvintele din gânduri
şi mă las purtat de amintiri,
dragostea mă poartă de mână şi merg mai departe
pe măguri şi prin pădurile de vis,
păsările mă cheamă-n cântec
prin viile cu strugurii copţi
ce s-au pierdut în veşnicie.

Când simt că sătenii rămaşi mă recunosc,
mă încarc de bucurie şi prind aripi
ce fac piruete prin aerul tăcerii,
numai cu sufletul şi ochii din cuvintele strânse
privesc stelele aflate în acelaşi loc
în care le-am lăsat pe acoperişul veacului trecut.

 

lumea-şi ridică ochii

 

capitonez toate uşile şi le închid
dar totuşi transpiră cuvintele
dacă gândurile nu se văd în oglinzi paralele
ele trec de praguri şi merg mai departe

nimeni nu se acoperă cu plăceri fictive
prin care sentimentele trec nestingherite
zilele capătă o aură de sticlă şi pleacă
spre alte lumi ce promit cunoaşterea
până atunci totul respiră prin frunzele viitorului
cu anotimpuri ce stau la pândă
fără să le trădeze

nu mă oblig să scufund vasul
pe care marea îl ţine la suprafaţă
să navigheze spre marile oraşe îndepărtate

cerul adoră ploia ce spală praful
depus pe drumurile fără întoarcere
lumea-şi ridică ochii şi priveşte în zare
dimineţile ce deschid orizonturi noi

 

mă-ntorc în cuvinte

am înotat prin apele timpului până la mările spaţiului
nimeni nu m-a oprit să caut răspunsuri
la care nu s-a gândit
originile pământului rupte din soare
au pietre care povestesc
lumina ajunsă la noi
ne face să-i îmbrăţişem căldura.

cerurile se mişcă
odată cu necunoscutul
şi aşteaptă

prind gândurile într-un mănunchi
şi le ofer creatorului
lumea nu-şi recunoaşte limitele
şi face paşi repezi pentru depăşirea lor

mă-ntorc în cuvinte
şi caut sensurile cele mai adânci
care izvorăsc din fântânile universului
în microcosmosul minţii umane.

 

în orele cu clipe înalte

doar zvâcniri dintr-un impuls sălbatic
îmi pun sângele în mişcare
o întindere cât o câmpie între maluri necunoscute
e traversată de ploile de dor
care nu ştiu să aştepte
nici dacă întâlnesc stavile
şi le rup

lucrurile uneori se precipită
de nu ştii ce o să se întâmple
şi aceasta e starea în care păşeşti
pe nisipuri de vânt.

în orele cu clipe înalte
când mă învăluie teama de întuneric
căldura trupului tău
alunecă spre mine o vulpe şireată

 

mă răzbun cu ochii

am notat să nu uit ziua întâlnirii
deşi nu-s convins cum s-a petrecut totul
şi cum zboară păsările împreună
cred că este ceva la mijloc
de-mi împart sufletul cu tine
şi tu mi-l pui pe rană şi aştepţi vindecarea.

orice împlinire se umple cu tine
de nu mai ştiu să respir
trenul trece prin gara pustie
şi lasă un vagon

mă rup de obişnuinţe şi încerc ceva nou
în care te înscriu în cercul înalt
ce se rostogoleşte prin timp
şi tu vrei să-l opreşti
cu două degete subţiri şi flămânde.

nu-mi mai încap cuvintele în vorbe
mă răzbun cu ochii
pe trupul tău ca un crin îmbobocit

 

cu viteza rece a luminii

las urmele să vorbească
caut alte forme de viaţă
în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute
unde gravitaţia are alte legi.

nu-mi rupe posibilitatea
ea există
convingerea nu se lasă înşelată
ea urcă-n spirală prin timp
lumina mi-a întărit toate demersurile
care se cer îndeplinite-n fapt

tu caută-mă-n viitorul care se apropie
cu viteza rece a luminii
să-l primim fără teamă acasă

 

desculţă prin ierburi

cu degetele catifelate şi moi
îmi mângâie cerul dorinţelor
înstelat în fiecare noapte

gândul strânge în ochi imaginea
ascunsă de doruri de vis
lumina nu mă lasă să dorm
în veacul acesta fără acoperiş
când ploaia se lasă purtată
despletită peste păduri şi câmpii

mă îmbăt cu privirea la pândă
să rănesc orizontul c-o lacrimă
prinsă sub arcul curcubeului de apă
de unde un plâns de frunze
se aude în fiecare dimineaţă
cum suspină pe cărările timpului

tu umbli descultă prin ierburi
şi mă chemi să îndrăgesc apusul
după care se perindă nopţile
prin dragoste în vârful picioarelor

 

prezentul rupt

ai plecat cu inima mea-n palme
nu te-ai mai uitat înapoi
cum o fac şi păsările în fiecare toamnă
dar nu este ultimul drum să-l plâng
munţii ştiu şi visează-n tăcere
la lumina rămasă deasupra de nori.

rana mea de întuneric se termină-n cer
unde se vindecă dintr-o suflare.

zilele trec în vârful picioarelor
prin suferinţele şi bucuriile oamenilor
gândurile îmbracă haine de lucru
şi nu mai aşteaptă startul

la fiecare atingere totul se mişcă
capătă înălţime zborul
flămânzii n-au timp de aşteptare
ei dau semne să rupă prezentul

 

miroase a busuioc uscat

sting focul şi mă culc pe o pagină albă
lasă-mă să visez tot ce voi scrie
nu mai am nicio muză ursită
şi nici patimi

noaptea îmi va pune sub cap foşnet de ierburi.
mătasea are ochii mari şi trece vântul
cândva mă învelea în iubiri vinovate
azi numai rătăciri
în care nu mă mai cauţi
ai ruginit.

uită-mă
împarte toate trăirile frumoase
şi lasă-mă să odihnesc în amintire
ca o perlă în cochilia de scoică.

 

Eu le ascult cântecul

M-am tăiat şi prea mult sânge n-a curs
mai mare temerea
faţă de durerea provocată.

Când sutura s-a terminat normal şi frumos,
am simţit fiorul mândriei în corp
ca o pâine aburindă sub prosop.

Răscolit din fire ca un şarpe călcat pe coadă
am păstrat linia ondulată agresivă
şi de atunci ascult orice foşnet
care poate să-mi trezească pădurea
în care sunt numai ochi şi urechi
la pândă,
până şi frunzele vibrează
cu nervurile întinse la soare,
eu le ascult cântecul.

 

Caut alte forme de exprimare

Mi-am pus numele în faţa cuvintelor
apoi am ales verbele care mă iubesc,
pe file albe gândurile îşi refuză tăcerea
dar rămân nescrise.

De când m-am înrolat în muritorii de rând
în casa sufletului am avut linişte,
nicio apă nu şi-a făcut de cap deşi malurile sunt surpate
şi sălciile adoptă păsări de noapte,
străzile urcă spre oraşul vechi.
inima mea tânără a rămas pe o bancă de lemn
care nu mai este,
a rămas doar amintirea fluidă ca o miere
ce curge prin timp.

Lumea s-a schimbat, a căpătat altă mască,
dar s-a îndepărtat de sine.
Caut alte forme de exprimare
prin care să mă împlinesc în ceea ce cred.
Îmi pare rău pentru nepăsarea în care locuim
izolaţi în aerul plin de temere
în care rămânem goi în singurătate,
fără dragostea pusă la dospit
în lăuntricul mort de viu.
Nimeni nu ne iartă de lipsa de curaj
de a trăi clipa fulminant
ca pe o comoară ce se pierde,
avem fiecare şi minte şi braţe
care pot fi folosite când se impune.

Demult în mine creşteau munţii
azi tac şi alunecă
pe văile celeste.

 

Se schimbă actorii

În gânduri mi-au crescut aripi de păsări
şi păduri de salcâm înflorit
cu zumzet de albine.

Împătimit de iubirea târzie
trec fără să gust mierea,
chemarea la rampă
nu mă lasă.

Timpul deschide şi închide cortina,
nu mă dau în spectacol,
dar iubesc jocul
prin care viaţa se grăbeşte,
se schimbă actorii
în ultimul act.

Ei rar mor pe scenă,
dar scena moare odată cu ei
şi totul trebuie reluat altfel.

 

privesc în ochii umbrei

Întâmplările nasc marile învăţăminte
ce aşteaptă la porţile cuvintelor,
să pornească declanşarea în fapt
a libertăţii de convingere
manifestată simplu fără nicio temere.

Îmbrăţişez adâncul din lucruri scos la suprafaţă
cu puterea îndepărtării întunericului,
privesc în ochii umbrei,
să văd luminile vii ale oraşului
ca nişte raze ale împlinirii.

În memorie sedimentez idei
ce se pun în mişcare
prin fiecare pas către viitor.

 

Caut împlinirea fericirii

Mulţi naivi cred în prezicătorii la modă
şi nimic nu s-a adeverit,
doresc să nu-mi aduc viitorul în prezent
ci să fac din el o prelungire de gând,
ce mai găseşte puterea să fructifice vise.

Sigur lucrurile sunt încărcate de semnificaţie,
dar respiră acelaşi aer al incertitudinii
ce nu se poate descifra.
Timpul interior are o altă curgere
şi este finit.

Este o creştere şi descreştere până la moarte,
pământul mi-a înghiţit toţi înaintaşii
şi continuă să se hrănească,
nu ştiu dacă nu în el este iadul
din care nimeni nu mai iese.

Oricum ştiu că nimic din ceea ce ştiu
nu-mi este de-ajuns şi caut mai departe
împlinirea fericirii.

 

Sub un copac înflorit

S-a făcut atât de târziu în uitare
n-am timp să pun gândurile-n cuvinte,
se lasă noaptea ameţită de tăceri
şi femeia are acum somnul uşor,
învelit în frunzele tinereţii ce le visează,
le cheamă la ea să-i foşnească-n iubire,
dar rămân pe malul unei ape fugărite de vânt
ca într-o raclă acoperită de giulgiul toamnei.

Râul n-are astâmpăr şi roade din maluri
iar femeia cu darul vorbirii îmi stoarce mirarea,
în venele nopţii întunericul se retrage-n unghere,
lumina rămâne aprinsă în ochi de stele
şi tot ce se mişcă capătă umbră de arătare,
trece mai departe ca o nevăzută fantomă
ce trezeşte mai multă teamă decât închipuirea
în care cu toţii ne pierdem.

Pânze de ceaţă se ţes peste văile adânci
şi se ridică străpunse de razele soarelui,
sub un copac înflorit,
păsările-mi cântă cu vioara unui poem
în cuvinte ce luminează chipuil angelic al femeii
aşezată dezinvolt în iarbă.

 

O pedepsesc în dragoste

S-a uitat la mine cu coada ochiului
poate chiar în silă,
după ce s-a gândit mai profund
m-a chemat lângă ea să mă sufoce.

Mi-a sechestrat gândurile într-o ambiţie
n-o iert şi o ţin strâns de umeri,
îi fur surâsul şi ochii obraznici,
o pedepsesc în dragoste.

Nu se supără şi se crede învingătoare
are sâni cu miros proaspăt de pâine
care nu-mi lipsesc din priviri,
se coc într-o vară de iubire.

Se deschide într-o floare dimineaţa pe rouă,
în părul ei locuiesc fluturii albi
şi atunci îi număr cuvintele roşii
în petalele trandafirilor îmbobociţi.

Exod în efuziune

E o lume neştiută sau o părere de popor,
o viaţă noduroasă pe care încerci s-o trăieşti
cu timpul femeilor care urcă prin vârstă şi se grăbesc
să numere nopţile cu deschidere la sublim.
Le simt respiraţia de frunză care aşteaptă toamna,
se închid în alte trăiri, alte presimţiri
cu aşteptări stropite de brume reci, ofilire.
Hambarele sunt pline, fânurile coapte strânse acasă,
simt aromă de sâni, trecerea în caleşti domneşti
la ceasuri de seară sărite de pe fix
când vine pe neaşteptate noaptea şi somnul
ca o apă ce-mi fură liniştea şi pleacă
cu căldura lemnului ars în sobele uitării.
E un duh convalescent în patul tău umbros
ce-şi caută sănătatea în gesturi şi necuvinte,
e o formă de viaţă, o flacără vie sau înălţare
care mă cheamă să vâslesc prin eter
şi eu trec peste râuri pe poduri de piatră
spre oraşe cu turnurile înclinate spre apus.
Zilele îşi declină speranţele şi mor pe rând
lăsându-mă cu aceleaşi gânduri arse de secetă
prin praful câmpiilor cu năluci de pustă.
Semne încrustate pe faţa obosită
mă chinuie mereu cu o aură de înţelepciune,
de nu ştiu de-i aparentă ori reală.

 

Insomnii de lumină

Trec păsările spre ţinuturile gândului cald,
aştept zilele iernii cu frig în cuvinte,
nopţile tăcerii unde abia mai locuiesc.
Înot printre lucruri, le ascult patimile,
mersu-ţi uşor străbate prin amintiri
unde nimeni nu-l simte.
Surâsul răsare ca o umbră de culoare
într-un colţ de odaie lângă oglindă,
mă uit cum se petrece pe fereastră.
Las la o parte ramurile care-mi bat în geam
şi dau vântului presimţirea că vei veni,
să-mi pui scrisul în insomnii de lumină
în care dragostea respiră-n silabe.
Se face tot mai târziu în aşteptare
de nu mai ştiu să disting semnele
şi cine-mi acoperă inima cu palma
în care-ţi citeam destinul.

 

Un drumeţ răvăşit
Nu cred să fi fost eu cel născut
în ziua hărăzită tăierii porcului,
dar oricum noroc n-am avut,
nici nu m-am plâns
femeilor cu sentimente subțiri
n-au nevoie de înduioșări periculoase.
Am rămas fidel ochilor mei
care văd cum se-ngroapă adevărul
și rămâne afară minciuna.

Am împrumutat cât am putut lumină
și m-am lăsat condus de fenomene
care nu mă chemau la ordine.
Am respirat fiecare păcat cu tristețe
pășind peste întâmplări ca peste o apă
în care se scaldă norocul amiezii
până scăpăta soarele după dealuri.

Nimeni nu m-a chemat la cină,
dar am nimerit la tine acasă
un drumeț răvășit
de o iubire sălbatică.

 

Sub o cupolă depărtată de vis

Oamenii trec, se ascund printre cuvinte
păşesc odată cu timpul lor
călători nepăsători.

Pe drum se lovesc de întâmplări
cu bucurii ori tristeți
pe care le ating cu sufletul
şi le lasă libere.

Orizontul apare de fiecare dată
sub o cupolă depărtată de vis,
cerul se deschide mărinimos,
privesc şi se roagă,
să se mântuie
odată cu pământul.

Am rămas cu gândul acolo

S-au săturat de singurătate pietrele lunii
fiecare stea pare imună
te privesc dimineaţa cu ochii de rouă.

Am trecut prin noapte ca prin sticlă
afumată pentru eclipsă,
am dorit să plec din oglinzi,
dar tu te-ai opus.

Am rămas cu gândul acolo
unde trenurile trec în mare viteză
şi nu vezi nicio gară.
Am vrut să uit ce încet se duce timpul
odată cu tine pe la noi.

De când trăiesc fără aspiraţii,
închis în cercul veşniciei închipuite
zilele se pierd într-un gol de serviciu
pentru care nu se bate nimeni,
aşteaptă clipa spartă de întâmplare.

Visul tău nu vrea nicio întâmplare.

 

Unde-s pădurile de altădată

Am un drum care trece prin cuvinte,
se hrănește cu vorbe aruncate de trecători,
de multe ori se pierde-n uitare
apoi iese la suprafață cu pietre colțuroase.

N-are nici măcar pomi pe margini,
să-și lase umbra pradă odihnei
îmi trag sufletul ca un cal bătrân
nevoit să ducă soarele în șa.

Doamne îmi zic, unde-s pădurile de altădată
în care mi-am lăsat copilăria
și am plecat la oraș?
Toți ridică din umeri și sorb din cafea
trăindu-și clipa vulgar.

Nici eu nu mai sunt, nici drumul,
doar timpul și locul schimbate.

 

În sângele înmiresmat

M-am împământenit sub moștenirile timpului,
încerc să-mi echilibrez pofta de căutare
ce nu mă lasă să odihnesc.
Tu îmi aduci la masă necuvintele,
să mă irosesc în iubire ca pietrele-n ape
când vin furtunile turbate.

Poate-i ceva ascuns
în sângele înmiresmat
pe care cerul nu-l înțelege.

Întorc drumurile spre alt orizont
pe unde am intrat liber în lume,
păsările se miră și cântă-n același ritm
dinainte de a mă fi născut.

Nimeni nu mă oprește să cultiv
semințele care m-au adus pe lume.

 

Suntem învingători de ocazie

Nu pot să cred că m-am născut atât de frumos
într-o dimineața anostă din decembrie
ce-mi înghițise solstițiul de iarnă.

Așa am auzit povestind femeile la gura sobei
cu flăcări pe fețele smochinite de iubiri
ori de trădări vechi. Spun toate astea
cum aș alunga vântul din grădini. Știu
în ce parte se îndoaie o femeie fără să-l
prigonească pe bărbat.

Ne-nchidem în tăceri să nu scoată fum
și apoi ne dăm peste cap de așteptare,
suntem învingători de ocazie,
pe cele mai multe le pierdem.

Sufletul ni se spală de amintiri,
dar nu rămâne niciodată imaculat.

 

N-am niciun orizont numai al meu

Acolo întotdeauna se împart apele vieții,
a mea face meandre și nu-i bună de băut,
a ta sare peste stânci și-și face loc printre noi
celelalte se duc și se pierd în pustiu.

De multe ori nu-s în apele mele
le sec pe ale tale și le mut cursul
trăiesc într-o permanentă sete de izvoare.

Tara în care mă desfășor are tot felul de stavile
care te așteaptă după fiecare colț,
tot ce se întâmplă e ca într-o moară
de măcinat gânduri.

Trec pe sub poduri, trăiesc sub ele,
n-am niciun orizont numai al meu,
de la lume niciun sprijin
de la mine speranța mereu mutilată
de la tine o dragoste păcătoasă.