Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » JURNAL » Eugen Oniscu: AMINTIRI DIN NOAPTEA VIEȚII

Eugen Oniscu: AMINTIRI DIN NOAPTEA VIEȚII

Era noapte. Mă întorceam acasă puțin obosit, trist, mergeam meditând la situația de acasă (mama era recăsătorită și avea mari probleme) la filmul pe care îl vizionasem, la prietenii mei, la viață, de fapt nu mă puteam opri într-un punct, gândurile îmi zburau peste tot și de fapt nu se opreau nicăieri cu exactitate. Deodată luminile de pe stradă și din cartier s-au stins, și s-a făcut o beznă adâncă, atunci am ridicat capul în sus și am privit stelele, întreaga boltă cerească, și ceva straniu mi s-a întâmplat, m-am umplut de o uriașă putere la nivelul minții și inimii mele. Aveam impresia că acea putere venea de sus de dincolo de imensa priveliște stelară. În locul acelei goliciuni sfâșietoare de mai înainte simțeam o pace și un sentiment nobil, înălțător ce mă stăpânea. După ceva timp luminile sau aprins și am privit casele observând un contrast între unele case mari confortabile cu garduri bune, și case mici cu garduri prăpădite. Aveam impresia că văd un tablou al luptei pentru existență încununată cu eșec sau triumf.

Apoi gândurile mi s-au întors de la acel sentiment măreț și nobil spre marea bătălie a vieții, această dramatică luptă pentru un loc de muncă și mai ales pentru a realiza ceva în viață. Au început să-mi revină în minte cuvintele unui prieten care credea că poți face multe lucruri rele ca să câștigi bani și să ieși din anonimat. Filozofia lui de viață care mă atrăgea și pe mine pe atunci suna cam așa: ,,Cine sunt, un tânăr pierdut în marea masă anonimă a oamenilor ce nu au realizat nimic care să-i facă celebrii, și lucru ciudat ei se simt bine așa neaplaudați la scenă deschisă de marea masă anonimă, trebuie să ne dăm silințele să ajungem departe în orice dimensiune a vieții zdrobind tot ce ne stă în cale.” Un mod de gândire mai distructiv cred că nici nu se putea găsi pe atunci.

Am ajuns acasă, mama stătea pe un scaun plângând iar pe fotoliu era Ștefan bărbatul cu care ea se recăsătorise. Gesticulând, strigând prin fumul de țigară și mirosul greu de rachiu se auzea vocea lui: ,,De nimic nu ești în stare femeie nenorocită … ” Urmă apoi un întreg șir de blesteme, înjurături adresate când mamei mele când mie, auzeam răcnetele lui iar în pauze oftatul mamei. Nu era corpolent ca bărbat aș zice, chiar slab de statură mijlocie, era totuși un om ager, iute în mișcări. Dar ceea ce impresiona era fața lui, părul castaniu cu câteva fire argintii, fruntea încruntată, ochii verzi din care izvora o lumina crudă sălbatică, cred că alcoolul era de vină, obrajii palizi cu gura mereu deschisă țipând. Expresia feței lui în acele momente avea ceva grotesc, aveai impresia că o hidoșenie morală se distingea pe fața lui. Deși nu era urât ca bărbat, însă cealaltă față interioară a diformității morale ce i se oglindea pe chip îl făcea urât, de asemenea era și schimonosit la față din cauza băuturii. Am simțit o mânie interioară, o dorință de al lovi, de al termina, de al ucide, mă gândeam că până la urmă fac un bine omenirii omorând un astfel de specimen. După un întreg discurs în limbajul lui și al lumii din care făcea parte s-a întins pe pat și a adormit. Era un caz fericit de obicei o lovea pe mama, pe mine când eram mai mic, dar de când trecusem de optăsprezece ani devenea foarte rar violent, urla gesticula, dar am văzut că avea o teamă în priviri. Cineva care ar citi aceste rânduri ar putea crede că acest om era un fel de fiară, de demon. Nu era așa, era isteț, talentat într-o meserie, de multe ori cu un comportament exemplar în societate. Dar punctul său slab era alcoolul și modul cum se manifesta după consumarea băuturilor alcoolice. Avea momente când puteai discuta cu el și din tot ce mi-a povestit despre trecutul său am înțeles că datorită mediului în care s-a născut și a trăit avea acele hibe groaznice în ființa lui. Uneori lupta cu mediul se aseamănă cu un om care urcă pe niște trepte de pe care coboară mai mulți oameni, în astfel de situații dacă nu ești decis în a urca poți fi luat de valul multimii și poți începe a coborâ.

După ce am stat puțin de vorbă cu mama, am lăsat-o și am ieșit afară în curte. În fața casei era un zarzăr mare, înalt, l-am privit, apoi am privit cartierul și casele, atât de multe se vedeau, iar la orizont blocuri, totul era cufundat în noapte. O noapte rece de noiembrie, nu știu ce oare răceala de afară, aerul nopții cel simțeam în obraji, sau răceala din casa de unde lipsea clasicul foc sacru și cald al familiei unite, sau pur și simplu mânia și răceala mea interioară, mă făceau să văd o realitate cruntă a vieții, adică sfărmarea și diformitatea unor vieți care ar fi putut să fie frumoase.(De exemplu viața mamei mele care a pornit atât de minunat în dimineața vieții sale, începând școala de asistente medicale însă datorită unor circumstante nefavorabile a trebuit să o întrerupă, apoi mai mult de douăzeci și cinci de ani a lucrat la restaurant, mai precis în comerț și anturajul de acolo, influența mediului au modelat-o încetul cu încetul. Nu doresc să afirm că omul nu are libera alegere de a se opune influențelor rele, însă uneori lupta este foarte grea.) Întreaga mea ființă o simțeam ca niciodată atât de plină de răceală, de gheață otrăvitoare din punct de vedere moral. M-am întors mi-am luat haina și am pornit din nou pe stradă în noapte, erau puțini trecători și mă gândeam că toți care trec pe lângă mine au poate noaptea lor de negură și gheață din care se zbat spre ieșire și nu reușesc, nu se face lumină nu vine izbăvirea niciodată și mâine va fi la fel. Am ridicat ochii în sus, nu mai era nici o steluță, doar nori negrii ce acopereau stelele. Dar undeva sus de tot norii s-au desfăcut puțin și a apărut o steluță plină de lumină, apoi o altă despicătură între nori și o altă steluță, minunea se repetă de câteva ori apoi norii se închiseseră iar cerul deveni atât de întunecat. Mă simțeam atât de singur înfășurat în întuneric și răceală, m-am hotărât să mă întorc spre casă, așa abătut și nemângâiat cu gândul că mâine va fi la fel, dar undeva în lăuntrul ființei mele duceam aș zice acea lucire a stelelor ce străluciseră printre nori, ceva parcă îmi lăsaseră în suflet.

Dar îmi aduc aminte acum de o altă noapte când la fel mă întorceam acasă, la ce mă gândeam atunci îmi aduc aminte atât de bine aveam cu mine o Carte, și ce bine îmi aduc aminte de acea Carte. Trecuseră doi ani, eram liberat din armată de câteva luni, mă gândeam la cât de bogat sunt din punct de vedere spiritual și asta mă făcea fericit. Oamenii îi vedeam așa cum ar fi putut deveni prin har, și credeam cu tot clocotul tinereții mele, dacă eu am putut să fiu transformat de Evanghelie atunci toți puteau bineînțeles, dacă ar fi dorit. Aveam o vie dorință de a propovădui Evanghelia, descoperisem viața din belșug aici, iar pentru viitor făgăduința vieții veșnice. Așa este când îl cunoști pe Hristos de la douăzeci de ani. Atâta fericire interioară a lăsat Bunul Dumnezeu ca omul cel păcătos să aibă atunci când se pleacă în față măreției Celui Răstignit pentru păcatele noastre.

Dar să revin atunci și acolo, înaintam cu pași vioi, eram tânăr, puternic, plin de viață, îmi antrenasem corpul pentru al pedepsi pe Ștefan, dar Hristos a schimbat totul absolut totul. Am intrat în casă și acolo era aceași scenă pe care am descris-o în prima noapte, m-am apropiat de Ștefan și i-am vorbit despre Evanghelie. Iar în momentul când îi vorbeam valuri de putere caldă, iubitoare, născută din har în ființa mea, porneau spre el atingându-l, iluminându-i conștiința ce începea să-l mustre. Am observat că avea totuși teamă de mine, probabil se gândea că poate joc teatru și vreau de fapt să-l bat, însă până la urmă a înțeles că totul era foarte real. Dragostea lui Hristos îl uimea, dar nu se decidea să aibă izbăvire din noaptea lui de gheață, se zbătea, însă rămânea în aceași stare, deși vedea calea cea bună pe care ar fi trebuit să meargă.

După ce totul s-a liniștit am ieșit afară să fac o plimbare. Era o noapte de vară, simțeam în mine flacăra vieții, a tinereții, arzând cu putere, acel clocot al tinereții unit cu puterea și plinătatea lui Hristos. Gândeam în felul următor: ,,Ce a fost în trecutul meu rău, El a iertat totul și a șters totul. Ce va fi în viitor? Nu știu, dar de un lucru sunt sigur, dacă astăzi umblu cu Hristos și trăiesc pentru semeni pot cunoaște adevărata măreție a vieții. Iar viitorul nu mă îngrijorează pentrucă am un loc în providența Sa minunată, iar cu ajutorul puterii Sale este ușor să trec prin marile bătălii ale vieții, răspândind pretutindeni o mireasmă de viață spre viață.

La sfârșitul acestor însemnări mă văd obligat să dau câteva explicații, în primul rând nimeni nu trebuie să rămână într-un loc unde este victimă a violenței verbale sau fizice. Niciodată însă, ura și răzbunarea nu vor aduce rezolvarea problemelor de violență, întotdeauna trebuie căutat principiul Evangheliei de a răsplatii răul cu binele, însă acest comportament creștin, nu exclude și posibilitatea ca un creștin să ceară ocrotire legală în situații de violență, însă cel mai important este să încercăm să ajungem la cel mai înalt ideal creștin, iubirea dușmanilor. Această întâmplare pe care am descris-o a fost ca un preludiu pentru ceea ce a urmat în viața mea, mereu am fost probat la acest capitol, fie între oameni religioși sau nereligioși, însă testul a fost mereu același să nu mă răzbun, să înțeleg că răzbunarea este a lui Dumnezeu iar partea mea este să tolerez, să iert, și să spun adevărul cu iubire. Am fost influențat de gândirea și învățăturile despre viață a unor oameni ca: Abraham Lincon, Tolstoi, Gandhi, Martin Luther King. Citeam într-o carte că după ce Abraham Lincon a ajuns președinte, prietenii săi i-au spus că este timpul să-și distrugă dușmanii, la care el a răspuns: ,,Dar dacă eu îi iubesc și le răsplătesc răul cu bine, nu credeți că așa îi voi distruge pentrucă nu vor mai fi dușmanii mei?” Nu este ușor să fii mereu la înălțime în fața acestei cerințe a Evangheliei știu din experiență, însă se poate privind la Iisus.

Dar eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștrii, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc. (Evanghelia după Matei 5:44 )

Eugen Oniscu