Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Elena BUICĂ: GÂNDURI LA 85 DE ANI

Elena BUICĂ: GÂNDURI LA 85 DE ANI

Rostind în gând numărul anilor rotunjiți la 85, am pornit pe calea timpului înapoi, încercând să înțeleg de ce nu se mai potrivește ceea ce știam despre senectute cu ceea ce simt și trăiesc acum. Unele tipare ale bătrâneții, în care se  încadrează  acum generația din care fac parte, n-au fost cunoscute de părinții noștri și nu aveau cum să ni le transmită. În ultimele decenii, când au apărut semnificative schimbări, deși capabile să modifice viitorul omenirii, s-a scris puțin, iar studiile și cercetările în acest domeniu sunt firave. Vor apărea ele, după ce timpul va așeza totul în tiparele cuvenite, dar, până atunci, încerc singură să fac săpături și să mă ajut și de ceea ce circulă pe internet și pe facebook, impresii personale cu aspecte surprinse de cei aflați în vârstă înaintată.

Ce a făcut posibilă apariția acestor schimbări? Răspunsul e clar. Ele se datorează majorării speranței de viață. Astfel, bătrânețea, instalându-se mai târziu, e firesc că apar schimbări semnificative.

Eu mi-am făcut debutul literar la 70 de ani, și multe persoane credeau că e o virtute ca la acești ani să mai pornești la un nou drum de viață. La rândul meu, eu mă miram  de mirarea lor. Trăind o prelungire a  deplinei maturități, simțeam neschimbată forța vitală și mă întrebam, cine se păcălește în această situație?  Cele 15 volume apărute până la cei 85 de ani, sunt o dovadă a  vitalității, așadar păcăleala era doar a celor care vedeau evoluția omenirii, precum în urmă cu câteva decenii.  Acum, când aceștia au ajuns la vârsta de 70 ani, sunt departe de a crede că sunt bătrâni, că resursele vitale s-au epuizat. Noi am moștenit credința că bătrânețea se instalează la vârsta de 50 de ani. Pe vremea părinților mei, puțini atingeau vârstă de 70  de ani, iar despre cel care a trăit până la 80 de ani se spunea: “…unul care a trăit mult, uitat de Dumnezeu…!”. Dacă pentru generația părinților noștri, 50 de ani era vârsta când oficial se începea bătrânețea, pentru fiica mea, bătrânețea va începe chiar dincolo de  85 de ani.

Din cele câteva studii făcute pe această temă, rezultatele sună astfel: ” Apogeul activităţii intelectuale a omului are loc în jurul vârstei de 70 de ani, când capacitatea intelectuală creşte de 30 de ori. Începând cu vârsta de 60 de ani, omul începe să utilizeze concomitent ambele emisfere cerebrale.”

Eu m-am pensionat „de bătrânețe” la 55 de ani, și anul acesta împlinesc 30 de ani de muncă în deplinătatea puterilor. Pănă acum, carul zilelor mele a fost încărcat cu zile bune și cu împliniri. Continuu și acum să fac eforturi pentru a  nu mă supune tiraniei timpului.

Aduc mulțumire Proniei Cereșți că am primit cadou 25-30 de ani de viață trăită cu realizari pe care, odinioară, nici nu le puteam întrezări. Și mai este ceva pentru care trebuie să aduc mulțumiri. Seminția din care mă trag, este una de linie lungă, iar, pe de altă parte, nu am de ce să mă plâng de bătrânețe, pentru că multora li s-a refuzat acest privilegiu, în timp ce eu  am trăit frumos și cu împliniri această perioadă calitativ îmbunătățită.

Spre deosebire de trecut, capacitățile intelectuale și fizice au fost mai bune decât toate experiențele din tinerețea furtunoasă, plină de greșeli, sau maturitatea plină de obligații. În această perioadă totul este posibil: bucurii, călătorii, o carieră nouă… Acum reușim să ne cunoaștem și să ne împăcăm cu sinele nostru și cu cei din preajma noastră, să ne găsim calea în viață, calea de care am avut atâta nevoie și pe care am căutat-o de-a lungul anilor. Acum  și-au dat mâna într-o interesantă combinație, sănătatea, puterea și experiența. Acum au alte înțelesuri problemele vieții. Nu mă mai revolt împotriva nedreptăților, suferințelor și poverilor ieșite în cale, impasul acesta l-am depășit. Acum știu că izbânda, spiritul viu, inteligența și alte valori morale se dezvoltă numai în confruntarea cu dificultățile vieții. Acum înțeleg altfel rănduiala și înțelepciunea lumii, dar și nebunia ei și gust din plin frumusețea și carisma acesteit lumi în care încă vieţuiesc.

Eu pot depune mărturie că au dreptate statisticile, care concluzionează că cea mai fericită perioadă a vieții este această etapă și care consideră că bătrânețea e vârsta de aur. Pe tema aceasta, am scris adeseori, și, revăzând acum, rămân consecventă acelorași păreri:

„Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşți, cu seninul cerului, şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieții sensul cel mai profund.”

 

„Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce spre nevinovăţia din timpul prunciei.”

 

„Freamătul vieții are alt ecou, mult mai profund și cu alte înțelesuri. Aerul pe care îl respir acum e mai pur, mai luminous. Supraveghez cu înțelegere și blândețe substanța vieții, conflictele inevitabile și  meandrele ei. Acum văd viața ca pe o tablă de șah, urmărind cu luciditate și calm fiecare mișcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca și în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul și puterea de a privi obiectiv realitatea.”

Așa se explică pasul îndrăzneț de a mă dedica scrisului la vârsta de 70 de ani. Sunt convinsă că deschiderea spre nou, acceptarea diversității, a plenitudinii vieții și a schimbării, aduce ființa omenească pe noi trepte. Încremenirea în tipare fixe sunt borne de netrecut, pe care ni le punem singuri în calea vieții.

Abia acum, la 85 de ani,  am simțit că trec în cea de a treia etapă de viață, desigur, semnele au început treptat de câtva ani, dar mi-am păstrat zâmbetul care mi-a susținut elanul. Abia acum privesc spre toiagul bătrâneţilor fizice, dar nu și pe cel al trăirilor interioare. Pentru acesta, toiagul este scrisul. Scrisul este singura mea forță care mi-a mai rămas la fel, înainte de a face pasul în neant, căci  nimeni nu poate ocoli trecerea în alte dimensiuni ale existenței, acolo unde timpul și spațiu nu există. Scrierile   mă scot din starea de sine și mă transpun într-o altă lume, mă  feresc de îndoieli, îmi dau forța fremătătoare a vieții,  mă  ajută să las liberă calea de a vibra în voie.

—————–

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada 

3 ianuarie 2018