Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » ZODIILE UNUI SUFLET ÎNVEȘMÂNTAT ÎN TRISTEȚE

ZODIILE UNUI SUFLET ÎNVEȘMÂNTAT ÎN TRISTEȚE

          Poet și publicist de o rară delicatețe, și ca om, și ca autor liric mereu inspirat de talentul său indeniabil, premiant, încă de la debutul editorial (1979), al Editurii „Cartea Românească”, FLOREA BURTAN, un „neotradiționalist” (Florea Miu), dublat de „neoromantice deschideri elegiace incantatorii” (Ștefan Vida Marinescu) și de „un romantic care cunoaște rigorile clasicului și care a experimentat structurile liricii moderne” (Ana Dobre), ne oferă un regal de versuri grupate în volumul „TREN PRINTRE ZODII. Poeme de odinioară”, publicat la ospitaliera (pentru mulți scriitori teleormăneni) Editură „Neuma” din Cluj-Napoca (2017), volum care contribuie, cu supra de măsură, la consolidarea edificiului său literar, a cărui temelie era turnată cu aproape cinci decenii în urmă, când a debutat publicistic la prestigioasa revistă „Contemporanul”. O notă bună, ca de obicei, pentru Gelu Iordache, inspiratul autor al coperților cu reprezentarea figurativă a constelațiilor de la care și-au luat numele zodiile oamenilor, deci și cele ale poetului printre care aleargă un „tren” de neoprit, viața, cu bune și rele, dulce și amară, veselă și tristă deopotrivă.

         Vocația creatoare, manifestată încă din timpul școlarității la Turnu-Măgurele, când frecventa cenaclul literar condus de profesorul Florian Crețeanu (poet și publicist de mare valoare, căruia mulți îi datorăm întreaga noastră gratitudine, fie ca elevi, fie ca învățăcei în tainele versificației), la care se adaugă o sensibilitate ieșită din comun, talentul probat prin numeroasele sale volume lirice, o dragoste perpetuă și profundă pentru oamenii și locurile  satului unde a văzut lumina zilei, însoțită de melancolia și nostalgia cu care îl evocă, toposul care i-a marcat copilăria și adolescența cu miturile, legendele și fabulosul lui, sunt trăsături ale unui poet reprezentativ al liricii românești contemporane, calitate validată, atât de cititori, cât și de criticii săi, ca să nu mai vorbim de faptul că este membru al USR, Filiala București – Poezie. Cultivă, cu obstinație, estetica romantismului și pe cea a tradiționalismului, curente literare departe de a deveni desuete și fiind, prin Florea Burtan, prelungite în plin secol XXI, cu pricepere, cu talent, cu noi valențe artistice și cu noi modalități expresive.

          Lirica, prin excelență erotică, din acest volum mă îndreptățește să afirm că poetul, ca și Lucian Blaga, pune la baza cunoașterii, lumina. Ca simbol creștin, lumina reprezintă iubirea, prin intermediul ei omul putând lua contact cu tot ceea ce îl înconjoară, acest lucru însemnând că erosul devine calea mirabilă de comunicare a poetului cu Universul, cu lumea, cu viața și, totodată, calea de a găsi absolutul. Eul liric, purtat de dorul pentru „chipul tău frumos”, pentru „pletele, ochii și sânii dulci” ale iubitei, a „străbătut lungi drumuri”, călăuzit de „o creangă de lumină”, în timp ce „doi îngeri”, simboluri ale aceluiași laitmotiv al luminii, vor veghea dragostea lor („Dă-mi trupul tot și lasă-te prădată”). Iubita este cea care intermediază cunoașterea și comunicarea eului liric cu tot ceea ce îl înconjoară. Ea îl înfioară cu „trupul ei de vioară, fierbinte și gol”, iar „pletele lungi, răvășite pe pat/cu sânii și umerii dalbi”, îi dă aripi și îl face „să-și iasă din minți”, simțindu-se ca un hoț de inimi bântuit „de un gând păcătos” („Ca un tâlhar mă strecor…”). Amintirile, stăruitoare și dureroase, nu-i dau pace și, dintr-un colț al memoriei renaște  chipul preafrumos al iubitei de cândva, îndrăgit pentru tot ce a însemnat ea, căci „avea trup subțirel, veșminte străvezii și ușoare”, acel „trup cântător” ca al sirenei mitologice, completat de „obrajii – mere domnești/umerii dalbi, sânii tari și fierbinți,/coapsele line, genunchii, răbdători de cuminți”, dar care a dispărut ca o boare în negura timpului, „pe-o cărare așternută între răsărit și apus” („Dragostea, despre care-mi vorbești”).

          Iarna, reprezentată în mitologia europeană de un bătrân îmbrăcat gros, stând lângă un foc, apare ca un al doilea laitmotiv în poezia lui Florea Burtan, acesta închipuindu-se ajuns la  vârsta senectuții și rememorându-și iubirile de altădată, cu regretul că unele nu s-au împlinit. Se pare, totuși, că iarna a fost un anotimp fast pentru poet, din moment ce a fost vremea când, venind „în sănii de-argint”, aduce cu ea „pace în lucruri și timp de poveste”, dându-i prilejul să rememoreze ziua când este „pregătit să îți jefuiesc gura, pletele lungi,/să te-nvăț să plutești și, deopotrivă, să plângi!”, rugându-și iubita să-i dea „un potop de miresme furate din rai” (E atât de plăcut, aici, lângă tine…). Aceeași iarnă favorabilă dragostei este anotimpul când, mânat de dor, iubitul se reîntoarce „în caleașca veche trasă de doi cai” la frumoasa „gata de păcat”, petrecând împreună „o iarnă, ca odinioară,/cu zăpezi bogate scânteind pe văi” (Ești departe, poate, prea departe). Cândva, în momentul despărțirii, iubita îi reamintește că a fost pavăza iubirii lor, mai ales „în plină iarnă” când fugea la el „pe cărări viscolite, prin ger și nămeți”, izgonindu-i „lunga iarnă din ușă”, altfel spus tristețea singurătății (Ce ai să faci?…). De remarcat este faptul că aria lexico-semantică a iernii este extrem de bogată (zăpada, viscolul, frigul, înghețul, sania, vântul, fulgii de zăpadă, ninge, îngheață, viscolește) și creează o atmosferă fabuloasă pentru împlinirea iubirii înflăcărate, pe de o parte, dar sugerează și nostalgia iubirii pierdute și a singurătății potențate de stihiile naturii hibernale când „ninge păgân” și „din cătun, iarna n-a mai plecat niciodată,/își rupe veșmintele în arborii goi” (Adună-mă de pe drumuri…).

          În reveria sa, poetul romantic își așteaptă iubita „într-o odaie mirosind a mere coapte”, dorindu-și „să fie iarnă și să ningă-ntruna”, chiar dacă pe drumuri trec „sănii viscolite”, căci, în căldura răspândită de „focul blând și tânăr” al iubirii, se vor îmbrățișa sub oblăduirea „îngerilor” și a „sfinților” a căror lumină îi va ocroti (Să fie iarnă și să ningă-ntruna…). Dar visul rămâne neîmplinit, singurătatea fiind singurul său tovarăș de când „iubita, și ea și-a luat tinerețea și a plecat”, iar „frigul” din inima îndurerată a eului liric „stă ghemuit lângă frigul din vatră”, poetul însuși, simțindu-se străin de sinele său, „răscolește prin pod, dă întunericul jos”, căutând vechile deprinderi romantice („partea mea de târziu”), chiar și acum când „singurătatea și-a pus o cămașă curată”, împletindu-le, deci, cu cele ale modernismului pe care nu le respinge (Aș cerși îndurare, nu am la cine).

          Poetul își amintește dragostea trăită plenar („Muream lângă tine și înviam de o mie de ori”) alături de iubita sa chiar și atunci când „năprasnic ningea”, retrăind, cu emoție și cu regretul că s-au pierdut, clipele fericite când „ne beam lacrima, geruiți de înaltă lumină”, dorind aprig ca cele două suflete să rămână veșnic îngemănate „ca o boare de fluturi, răbdător și stăpân,/și așa aș fi vrut ca o mie de vieți să rămână!…” (Erai atât de frumoasă!…).

          În majoritate, poemele acestui volum sunt expresia confesiunii elegiace ale unui poet care își etalează cele mai intime gânduri, sentimente, trăiri sufletești, dându-le glas prin Cuvânt, prin cuvântul poetic capabil să exprime dragostea de viață, dorul de iubirea petrecută odinioară („nesfârșită lumină”) ca niște „tineri și neastâmpărați” trăind „în lungi răzvrătiri, fericiți”, nepăsători față de „clipele reci ale stingerii” („Am crezut că lumea începe cu noi”). Dar poetul are conștiința efemerității omului, adăugând, la speranța juvenilă a veșniciei, deznădejdea celui ce trăiește în mod acut ideea că va fi uitat de posteritate „aproape orb și nebăgat în seamă”. De aceea, împletind speranța și deznădejdea, lumina și întunericul, frumosul și urâtul, conștient că, deși „din cel ce-am fost cândva, a mai rămas/o umbră străvezie și străină”, va reuși, totuși, să-și continue opera până la sfârșit („Adun arginții, ultimi, pentru vamă,/ Să nu rămân la margine de rând”), convins de menirea sa de poet, aceea de a împăca aceste antinomii, a căror interferență asigură, de când există lumea, echilibrul și stabilitatea acesteia, implicit pe cele ale sentimentelor sale, în noi creații lirice, căci „retras în neodihnă, dau ocol/tristeții primenite de paradă/și duc povara ochiului meu gol/acolo unde-i va fi dat să vadă” („Nu mai am hotar”).

           Gândul morții îi dă târcoale și poetul trăiește înfiorat de conștientizarea trecerii ireversibile a timpului, o stare de neliniște la apariția celei cu pletele triste, gura amară”, nimeni alta decât moartea pe care o văzuse „o singură dată, în vis”. Nu este nicicum tentat de dărnicia „femeii cu coasa” refuzând „apa”, „merindele”, „lungile și albele veșminte” și o roagă să nu-l ia cu „o căruță cu cai, lăsată în drum”, căci este „încă tânăr”, iar „lumea e frumoasă” („O văzusem o singură dată, în vis”). Totuși, așa cum moartea era „mândra crăiasă” cu care ciobanul mioritic își va împleti veșnicia, și pentru poet ea este „a lumii mireasă”, căci ea îi mijlocește comuniunea cu strămoșii plecați spre cele sfinte care își continuă viața prin urmași. Pentru el, moartea nu este înfricoșătoare, din moment ce „poartă rochie de mireasă” și, odată venită, îi asigură o altă viață, la fel cu cea trăită. Moartea „e tânără-tânără și ispititor de frumoasă”, arată ca „un duh auriu” cu „gura[…]de mere răstignită pe flori”, astfel că „lângă ea niciodată nu e prea târziu”, căci îi va asigura o eternitate în care își va putea rememora amintirile.

           Copilăria, adolescența și tinerețea sunt zodiile în care poetul s-a bucurat de viață, VIAȚA fiind un „tren printre zodii” care aleargă și „nu mai știe să se oprească”, întrucât timpul „fuge” neîncetat „către infinit”, deși este „bolnav de drumuri”, în întreaga sa existență cunoscând bucurii și tristeți, lumină și întuneric, victorii și înfrângeri, dragoste și nepăsare, în lupta cu imprevizibilul („Trenul de noapte”).

           Speranța veșniciei, dorința de a opri timpul din scurgerea sa inexorabilă pe care o simte acut, trăirea plenară a iubirii dătătoare de viață și cale de cunoaștere și de comunicare, împăcarea cu moartea care îi va asigura viață de după viață și va eterniza visurile sunt temele esențiale ale poemelor, potențate de motivele literare romantice (lumina, iarna, amintirea, nostalgia, singurătatea, dorul, tristețea), într-un volum care dă măsura (a câta oară?) unui poet care cultivă, cu talent și măiestrie artistică, estetica tradiționalistă îmbinată cu ecouri moderniste în stil blagian sau bacovian.

               NICOLAE DINA

ALEXANDRIA – TELEORMAN