Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » LIVIA CIUPERCĂ: Un om, o viaţă, o operă, un destin… ELENA FARAGO

LIVIA CIUPERCĂ: Un om, o viaţă, o operă, un destin… ELENA FARAGO

La sfârşitul fiecărui martie, când natura îmbracă văl primăvăratic, s-ar cuveni să ne-amintim de poeta ELENA FARAGO (Bârlad, 29.03.1878 – 4.01.1954, Craiova), murmurând împreună cu mugurii care nasc înspre lumină: „Iubeşte-mi mâinile şi ochii / Şi iartă-le dac’au fost clipe / În care n’au ştiut să-ţi spună, / În care n’au putut să-ţi dea / Atâta cât poate doru-ţi le cerea…”

Prin naştere, este moldoveancă (s-a născut la Bârlad, la 29.03.1878), dar prin generozitatea şi frumuseţea caracterului ei, Elena Farago aparţine, deopotrivă, fiecărui colţişor din acest spaţiu românesc. A fost timp de trei decenii director al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” (astăzi, Casa memorială „Elena Farago”), precum şi inspector la Azilul de copii, din localitate, fiii Olteniei cinstindu-i memoria.
Inima tresaltă, amintindu-ne (dacă vrem a ne aminti, dacă vrem să scotocim prin colecţii şi arhive) de fraze elogioase, demne prin verticalitatea lor, încrustate de-a lungul şi de-a latul anilor de Ieri!
Şi-un demn omagiator fost-a, fără exagerate, confratele Geo Bogza, în binecunoscutul colţişor, săptămânal, al „Contemporanului”. Iată ce scria domnia-sa, la 1 martie 1974:
„Acolo, în capitala Olteniei, continua o bănie, datorită unei femei a cărei casă, cu uşa mereu deschisă, devenise o instituţie: oricine îi trecea pragul, pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea”. „Fie-mi îngăduit ca, din vuietul lumii contemporane, să întorc capul o clipă şi să salut, printre atâtea umbre, nobila umbră a Elenei Farago”.
Iar despre această „instituţie” vor scrie multe minţi luminate, printre care unul, serios şi demn, Radu Gyr!
Era demult, în primăvara anului 1943, la vremea când poeta înflorea la tâmple, deja, 65 de primăveri.
O Doamnă distinsă, mamă a unei Cocuţe, deja celebre, poeta Coca Farago!
Aşadar, prin condeiul lui Radu Gyr, ni se relevă un portret conturat în două ipostaze memorabile. Unul static, care are ca punct de reper contemplarea unei fotografii, prin ochii copilului-elev în clasa întâi, – iar celălalt, al concretului, din perspectiva adolescentului care va avea şansa dialogului cu îndrăgita poetă.
Fotografia incriminată, deţine autograful poetei (talisman nepreţuit!), fiind datat „Craiova, aprilie 1913”.
Un chip senin şi calm, care (ne) priveşte de peste un veac.
Şi iată-l pe Radu Gyr reconstituind un timp de poveste, prin ochii copilului de clasa I: „un chip de femeie, de o frumuseţe gravă, cu totul deosebită, cu linia profilului uşor melancolică, cu frunte înaltă şi privire adâncă, meditativă…”
Şi chiar dacă n-am privi niciodată acea fotografie, şi tot am avea putinţa de a ne-o imagina, şoptind, în ritmicităţii mozartiene:
„Şi iar mi-i sufletul la tine / Atât de întreg, / Atât de tot, / Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare / Că cere, / Mângâie, / Şi doare / De parcă tu ai plâns’o’n mine / De parcă ţi-am venit de tot… // Aşa!… dă-mi mâinile amândouă, / Şi ochii amândoi mi-i dă / Deschişi adânc / Şi mult / Şi-aproape / Pân’vom închide-o subt pleoape / Aceeaşi stea topită’n două / De mult ce ia / De mult ce dă.. // Şi calea gândului se’nchide / Doar lacrămile vad îşi cer… / Şi nu mai am nici ochi, / Nici gură… / Pe valul mării ce mă fură / Privirile nu-şi pot deschide / De cât fereastra dinspre cer…” (Şi iar mi-i sufletul la tine).

Cel de-al doilea <portret> este unul al concretului, fizionomie conturată (de această dată), prin ochii adolescentului, al liceanului Radu Gyr.
Iată-l îndrăznind a se-nfăţişa distinsei poete, prestigios director al Muzeului Aman, din Craiova, pentru a-l iniţia! (Aşa-s toţi tinerii. Se vor ocrotiţi şi miruiţi de-o dalbă stea!)
Elena Farago îi apare „solemnă, prea solemnă chiar”, „cap mare, de o stranie distincţie”, „frunte înaltă, luminoasă, ochi ciudaţi, adânc pătrunzători, capabili de-a sfredeli inima şi a intimida”, un „aer grav şi impunător” Acest „chip de preoteasă antică şi frunte George Sand”.
Câtă sensibilitate în această notaţie: Avea „aer grav şi impunător”.
Şi totuşi, nimic despre suferinţa fiinţei (reale). Doamna Elena Farago era marcată de o suferinţă profundă. Însă Radu Gyr are grijă ca acea intimitate să rămână protejată, cu preaplecată discreţie!

Câtă dreptate în aprecierea criticului Eugen Lovinescu: „La Elena Farago nu vom găsi bucuria vieţii sau exaltarea naturii, ci aprigul cântec al unui sentiment tiranic şi fără bucurie, în care numai uneori plăcerea iubirii devine lâncezeală şi blândeţe, fără să cunoască frenezia”.
În viziunea poetei, durerea e reprezentată sub forma unui parc înconjurat de un gard negru, păzit de spini: „În parcul ce l-am privit prin spinii, / Înşiruiţi de pază pe gardu-ţi negru, / Ieri, / Erau aşa de firavi în iarba verde / Crinii!…”
Elena Farago nu-şi va ascunde, nicicum, încorsetările vieţii, dar sub arcuişul tainic a verbului şoptit. Sunt binecuvântări divine, de care nu avem dreptul a ne plânge:
„Trei frunze ruginite mai străjuiesc fereastra, / Din creanga despuiată ce stă să-mi bată’n geam, – / Atâta văd afară din coţu’n care mi-am / Făcut culcuş durerii şi pentru iarna asta… // Tu-mi scrii şi drag mă mustri de ce nu-ţi spun ce fac; / O, dac’ai şti ce multe îţi spune doru’n minte / Nu le-ai mai cere mânii săracele cuvinte / Cu atâta trudă scrise din patu’n care zac… // Ce fac?… Îmi răbd durerea, mai plâng, mă mai agăţ / De-o rază, ori de-o umbră, când îmi privesc fereastra, / Ori de vreo frunză moartă ca’n dimineaţa asta, / Şi-apoi privesc în mine adânc şi mult, – şi’nvăţ // Din cartea’n care’s scrise aducerile-aminte, / Mereu acelaşi cântec, deşi’l ştiu pe de rost, / Şi-l cânt ca să-i dau vieţii, din tot ce drag mi-a fost, / Răbdarea şi puterea de-a lâncezi’nainte… // Mi-l cânt în gând şi atâta de calde’n stânga lor / Curg lăcrămile bune ce-mi dau putere minţii, / Că plâng de mila celor ce’n prada suferinţii / N’au nici măcar ce plânge când se gândesc că mor…” (Scrisoare).
La împlinirea frumoase vârste de 65 de ani, Radu Gyr îi dedică omului şi poetului Elena Farago, distinsei amfitrioane care „prezida jupiterian, colocvii nocturne şi gălăgioase de zei şi zeiţe”, în salonaşul ei, situat în spatele muzeului, un dar nepreţuit. Un text omagiu – care o eternizează pe sărbătorită.
Ce e drept, autorul amplului articol (publicat în revista „Universul literar”, din 20 aprilie 1943), nu ezită să sublinieze calităţile care înnobilează acest suflet generos: „inteligenţă, pătrunzătoare, dominatoare şi pururea febrilă în entuziasm şi iniţiative, prietenă leală”. Dar nu ezită să sublinieze şi anumite particularităţi, inevitabile, în fond, pentru mulţi dintre noi. Aşadar, Radu Gyr descoperă prolificei poete anumite zvâcniri de orgoliu.
Dar, pentru a îmblânzi, cumva, tonalităţile vocii sale, ţine să adauge, bineînţeles, – „ca la toţi poeţii lucizi şi înalţi în mândria stigmatului de aur pe care-l poartă”.
Dar ceea ce este de admirat, portretul-omagial, pe care-l conturează, în atâtea culori, şi cu atâtea detalii, se vrea adresat şi în numele prietenilor săi, ucenici ai sărbătoritei.
Aşadar, în numele lui N. Milcu (1903-1933), Ştefan (Ionescu) Bălceşti (1896-1975), fraţii Paul Constant (1895-1981) şi Eugen Constant (1890-1975), Radu Gyr se simte îndreptăţit să afirme că în toată adolescenţa lor, ei „au ucenicit la nicovala poeziei, sub zâmbetul, sub sfatul, sau sub dojana meşterei…”
Ce poate fi un mai nobil omagiu adresat mentorului ELENA FARAGO decât aceste nestemate rostiri?! Nouă, celor de astăzi, în primăvara anului 2018, în Anul CENTENAR, la o distanţă de 140 de ani de la naşterea sa, să şoptim Un bun rămas:
„Şi vei pleca
Tu, ce n-ai luat din viaţa mea
Decât un azi, un singur azi
Fără de ieri şi făr’de mâine…”

Livia Ciupercă