Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » Cristina MIHAI BALAJ: ÎNTÂLNIRE CU MIRACOLUL NATURII – INTERVIU CU MILENA MUNTEANU

Cristina MIHAI BALAJ: ÎNTÂLNIRE CU MIRACOLUL NATURII – INTERVIU CU MILENA MUNTEANU

Niciodată nu este prea târziu să dai frâu liber imaginaţiei şi prea-plinului sufletesc. Milena Munteanu te atrage atât prin scrisul frumos, cald, plin de introspecţie psihologică şi bună ordonare, cât şi prin ancora Interioară prin care nu se îndepărtează de limba română şi de rădăcinile pe care le poartă cu eleganţă şi gingăşie în lumea canadiană. A publicat două cărţi: „Departe de ţara cu dor” şi „Amintiri din Ţara Soarelui Răsare”, pe lângă numeroase colaborări la diferite reviste din Canada (Observatorul, Candela de Montréal), dar şi la Confluenţe Literare, Prolitera, Starpress, Vatra Veche şi altele.

***
Cristina MIHAI BALAJ: Amintiri din Ţara Soarelui Răsare este, de fapt, o călătorie captivantă prin Japonia, văzută de turişti, de ochiul nord-american şi european, dar şi, puţin, prin înţelepciunea lor. Cum s-a născut această carte?

Milena MUNTEANU: Cartea s-a născut în urma unor călătorii în Japonia, când am fost fascinată şi de înţelepciunea lor, cum aţi observat, dar şi de diferenţa enormă dintre culturile noastre. Soţul meu a fost invitat de mai multe ori să conferenţieze în Japonia, așa că m-am bucurat şi eu de mai multe şanse de a-i descoperi cultura, obiceiurile, arta, şi de a-i înţelege istoria. Cartea „Din Ţara Soarelui Răsare” a fost scrisă în doar câteva saptamâni. De aceea, multă lume spune că a fost scrisă „la cald”, cu entuziasmul descoperirii, dar şi cu dinamismul şi căldura primelor contacte de la faţa locului.

Cristina MIHAI BALAJ: Fiecare capitol are drept motto un proverb japonez. Este impresionant cum le-aţi găsit. În ce-a constat pregătirea dinaintea plecării, dinaintea scrierii şi, mai apoi, şlefuirea cuvintelor?

Milena MUNTEANU: Pregătirea înaintea plecării a fost minimă, ştiam puţin sau deloc despre Japonia, aşa că, înainte de plecare, mă întrebam chiar care ar fi obiectivele majore de interes. Oare, dintre atâtea minunăţii nipone, de care să te apropii mai întâi? Japonia a avut de-a lungul istoriei mai multe capitale, diferite shogunate şi-au ales alte capitale. Kyoto a fost capitala ţării pentru aproximativ 11 secole, dar, în afara de Tokyo şi Kyoto, am vizitat şi alte foste capitale, cum ar fi Nikko, Kamakura şi Nara. Descoperirea la faţa locului a fost una caldă, entuziastă, ţin minte că dormeam puţin, poate din cauza diferenţei masive de fus orar, dar şi din cauza efervescenţei date de descoperirea unei lumi atât de fascinante, care ni se releva pe masură ce o cutreieram… Eu citisem înainte cărti semnate de scriitori japonezi, unele care câștigaseră chiar premii Nobel, dar nimic nu poate substitui întâlnirea cu oamenii ei. A fost o întâlnire emoţionantă cu lumea, cultura, valorile, trecutul şi speranţele unei ţări tumultoase, care parcă clocoteşte, precum izvoarele termale ce ţâşnesc din pământul vulcanic. Întâlnirea cu lumea niponă m-a impresionat profund, iar cartea a izvorât cu aceeași forţă şi determinare pe care o are firul de apă care iese la suprafaţă. Scrierea acestei cărţi a fost una însoţită de bucuria descoperirii, fără însă să fie chinuită de durerile facerii… A izvorât firesc, influenţată de miracolul japonez: volumul este scris în mai multe tablouri, mici puncte de vedere care captează farmecul nipon, mici crâmpeie de frumuseţe surprinse la faţa locului. Cartea este scrisă succint, alert, poate influenţată de concizia şi simbolistica lumii nipone. Este dezbărată de zorzoane inutile, în plus este scrisă cu ȋnflăcărare, mirare şi bucurie. După aceasta a urmat o revizuire repetată şi o şlefuire a textului, a imagisticii şi simbolisticii, în spiritul miniaturizării şi simplificarii, caracteristice mediului ce a inspirat scrierea de la capul locului. Întrebaţi despre provebele japoneze. Cele mai multe sunt găsite în alte limbi şi traduse de mine în română, din limbile în care le-am aflat. Mai apoi am găsit câteva proverbe japoneze în limba română, dar tot traducerile mele îmi plac mai mult.

Cristina MIHAI BALAJ: Volumul acesta, cu eseuri foarte bine scrise, în care, pe lângă descrierea locurilor şi a istoriei din spatele imaginilor, apare şi introspecţia psihologică, a avut parte de recenzii foarte bune. Este uşor, este greu să intri în graţiile unor scriitori cunoscuţi, ale unor critici literari, mai ales când eşti la început de drum artistic?

Milena MUNTEANU: M-am bucurat să văd cât de calde au fost recenziile la carte. Cumva, ea m-a conectat şi cu grupul cititorilor şi cu cel al criticilor. Mici selecţii de miniaturi din carte au luat premiul I la concursul internaţional Memoria slovelor şi mi s-a spus că toţi cei din juriu au fost plăcut impresionaţi. Cred că asta vine şi dintr-o foame de frumos, o curiozitate despre alte lumi, despre legea lor morală, iar felul ȋn care a fost scris acest volum, fără să dea lecţii, prezintă totuşi câteva dimensiuni legate de etica, determinarea, curăţenia, disciplina, rafinamentul artistic care i-a impus în locuri de frunte în ierarhiile mondiale din multe domenii. Aş spune că acest lucru este adevărat şi pentru locul pe care ei îl deţin în inimile oamenilor. Aveţi dreptate, am fost răsfăţată cu multe cuvinte critice extrem de favorabile, am fost încântată de recenziile primite la carte.

Cristina MIHAI BALAJ: Totuşi, nu aceasta a fost prima realizare scriitoricească, ci volumul  „Departe de ţara cu dor”. Cum este România privită de pe malul de vest al Atlanticului?

Milena MUNTEANU: Ţara noastră se vede cu aceeaşi căldură pe care o păstrăm în suflet pentru locul unde ne-am născut şi ne-am format. Cu nostalgia amintirilor de acasă şi cu multă dragoste.

Cristina MIHAI BALAJ: Când ne-am întâlnit la sesiunea Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români, am vorbit puţin despre origini şi aşa am aflat că de fapt rădăcinile vă sunt din Sibiu. La ce nu poate renunţa o sibiancă, oriunde ar fi în lume?

Milena MUNTEANU: Mărginimea Sibiului va rămâne întotdeauna în inima mea. Cred că acolo am învăţat verticalitatea, frumuseţea legii morale, dragostea de oameni, valoarea tradiţiei, acolo am descoperit frumuseţea din noi, dar şi speranţa că vom putea din nou să ne găsim balanţa interioară. Frumuseţea dinăuntru se exprima prin folclor, prin cântările din fluieră, prin haţegane şi învârtite, dar şi cu acul, prin arta costumului Săliştenesc, cusut în alb şi negru, care are o cuminţenie, o decenţă, o eleganţă, o frumuseţe, așa cum rar se întâlneşte în lume. Noi am avut şi avem în Mărginimea Sibiului un focar extraordinar de bogăţie sufletească ce izvorăşte dintr-o mare adâncime de simţire şi de lege morală, ce ne-ar putea inspira pe mai departe.

Cristina MIHAI BALAJ: Soţul dumneavoastră, un distins profesor universitar (o să vă rog să ne daţi şi nouă «cartea dânsului de vizită», adică unde lucrează, ce predă) este oltean. Şi duneavoastră aţi crescut, cel puţin o parte din viaţă, la Craiova. Care sunt cele mai frumoase amintiri din Bănie şi cele cu olteni?

Milena MUNTEANU: Da, soţul meu este profesor la York University în Toronto. El a dobândit un doctorat de la Universitatea din Bucuresti şi unul în Canada. E expert în Computer Engineering şi are contribuţii diverse la invenţii, patente, comunicări ştiinţifice, fiind preşedintele mai multor organizaţii canadiene şi internaţionale în domeniu. Noi am fost colegi de facultate, la Craiova, şi aşa m-am altoit eu cu un oltean. Cine ne ştie pe amândoi spune că el este calm ca ardelenii şi eu sunt mai iute, ca oltenii… Pe măsură ce m-am îndepărtat în spaţiu şi timp de Oltenia, am câştigat şi o nouă apreciere a ei. Am ajuns să o înţeleg cu sufletul, să îi văd farmecul, ba chiar şi magia… Am scris recent câteva amintiri din Bănie, unele puse pe hârtie direct în engleză, care sper sa vadă lumina tiparului aici.

Am amintiri dragi legate de plimbările prin Parcul Poporului (Parcul Romanescu), într-o zi de toamnă însorită, când ploua cu frunze ruginii, iar noi eram foarte tineri. O amintire splendidă este nunta noastră la restaurantul Doljana, în inima Olteniei, cu neamurile mele venite de la Sibiu. Mama mare, mama mamei, venise îmbrăcată în costum naţional alb şi negru şi mi-a făcut cadou, la nuntă, un strai, un ţol ţesut de dânsa. Ţin minte că la nunta mea s-a oprit circulaţia din apropierea casei Băniei când au trecut neamurile mele, ciobanii, cu clopurile şi veselia lor debordantă. La nunta noastră s-a jucat şi olteneşte şi ardeleneşte. Acum, că stau să mă gândesc, cred că întâlnirea aceasta dintre lumi a fost improbabilă, dar uite că, printr-o minune, s-a implinit.

Cristina MIHAI BALAJ: Ah, şi să nu uit, cum este cucerită o ardeleancă de un oltean? Ha, ha, ha.

Milena MUNTEANU: Cu farmec personal. Cu un zâmbet. Cu promisiunea unei aventuri frumos trăite împreună. Cu acurateţea unei viziuni, dar şi cu execuţia ei impecabilă. Suntem căsătoriţi de peste trei decenii şi încă ne zâmbim unul altuia.

Cristina MIHAI BALAJ: După ani buni trăiţi în Canada, orice nou-venit se simte şi canadian şi parte din ţara de origine. Este această simţire o rupere în două sau, dimpotrivă, o lărgire a inimii şi a minţii?

Milena MUNTEANU: Cred că pentru mine au fost amândouă. Când sunt în Canada mă gândesc acasă, când sunt în ţară, mă gândesc la Canada. Este şi o lărgire a inimii şi a minţii, așa cum aţi spus-o atât de frumos. Am învăţat multe, mai ales despre ce înseamnă omenirea, fundamentalul uman din noi toţi. În Canada am fost expusă la atâtea alte perspective, la alte culturi şi obiceiuri, am întâlnit exponenţi/reprezentanţi ai omenirii largi, aici, în Toronto. Asta mi-a dat şansa să reflectez asupra noastră şi să mă întreb despre noi, românii, şi locul nostru în lume, în mozaicul cultural universal. Am dorit să înţeleg ce am fost, ce suntem şi ce am putea deveni. Acum mă gândesc la ţara noastră cu o nouă înţelegere şi o dragoste sporită, căci o văd din perspectiva istoriei care nu ne-a fost favorabilă de multe ori. Continui să învăţ din determinarea înaintaşilor care au pus, mai presus de orice interesele comune, ale obştei, pentru ca noi să vorbim azi româneşte.

Cristina MIHAI BALAJ: Cum vede fiul dvs România şi civilizaţia ei?

Milena MUNTEANU: Alexandru e născut în ţară şi revine cu plăcere acasă. La un moment dat făcuse un site intitulat «România optimistă», care ajuta comunitatea să identifice probleme comune, ce erau supuse spre rezolvare şi monitorizare online. El a făcut asta în urma unei vizite în ţară, când pe de-o parte a fost uimit de frumuseţea ei, pe de alta a fost mirat că multă lume aruncă hârtii pe jos, aşa că s-a gândit să facă ceva. Alexandru a participat şi la grupul/clubul studenţilor români de la Universitatea Yale şi University of Toronto, pe care le-a absolvit.

Cristina MIHAI BALAJ: Când veniţi în ţară, ce le povestiţi prietenilor despre Canada şi canadieni?

Milena MUNTEANU: Ce să le spun, oare, decât că sunt şi ei, canadienii, tot oameni. Dar că sunt toleranţi şi acceptă mai uşor diferenţele dintre noi. Că oamenii par inspiraţi de grandoarea şi generozitatea Canadei, a peisajului, a geografiei pe care de multe ori o percepem ca nelimitată…

Cristina MIHAI BALAJ: Este scrisul o formă de a nu te desprinde de limba natală sau modul de-a « striga în gura mare» gândurile, trăirile şi, mai mult, dorinţa de-a schimba lumea?

Milena MUNTEANU: Cred că, cel puţin în cazul meu, plecatul din ţară a fost un catalizator în ceea ce priveste scrisul. Poate că altfel nici n-aş fi scris, nu ştiu. Mai întâi scriam impresii acasă, sub formă epistolară, aveam atâtea de povestit, dar era şi dorul de casă, care se cerea mărturisit pe hârtie. Apoi a fost trecerea tatei, primul din neam care s-a ȋmpământenit în afara ţării, tot restul din neam fiind înmormântaţi în România, inclusiv tatăl lui, care trăise vreo 10 ani în America, dar care s-a întors la origini. Tatăl meu, însă, este simbolul plecării definitive. Asta mi-a schimbat perspectiva despre implicaţiile părăsirii vetrei strămoşeşti. De aceea am şi vorbit în interviurile date domnilor Nicolae Băciuţ şi Ion Cristofor, despre importanţa într-ajutorării reciproce, indiferent unde trăim. Având în vedere volumul emigraţiei recente, acest lucru devine absolut necesar, dacă dorim să ne continuăm limba şi tradiţiile, indiferent unde vieţuim.

Cristina MIHAI BALAJ: Cum vă este perceput scrisul de către familie, dar de către colegii canadieni şi de românii din Ţara Arţarului? À propos, unde lucraţi în viaţa de zi cu zi?

Milena MUNTEANU: Scrisul meu a început ca un hobby, dar devine tot mai serios, tot mai bine articulat şi în limba română şi în engleză. Nu aţi întrebat, dar pentru mine are o legatură directă cu rostul meu în viaţă, cu urma pe care o las în trecerea prin lume, cu obligaţiile pe care le am faţă de ai noştri. Scrisul îmi ia timp de lângă familie şi de la alte îndatoriri pe care le am. Sper însă ca puţinul pe care îl fac prin participările mele regulate la revistele românilor din Canada, USA, Australia şi România, să ajute la canalizarea unor energii în direcţiile dorite, spre binele comunităţii, al nostru al tuturor.

Ce lucrez eu? Am lucrat mai întâi ca ingineră până când am fost promovată într-un rol de arhitectă de sisteme. Apoi am făcut un MBA (Master în Administrarea Afacerilor, n.r.) la Universitatea din Toronto, iar acum sunt directoare la una dintre cele mai mari companii din Canada (dacă nu chiar cea mai mare). Continui să evoluez, să mă adaptez, să învăţ, să mă redefinesc pe măsură ce mi se prezintă alte oportunităţi. Viaţa este o călătorie fascinantă. Mai importantă decât staţia finală, este călătoria spre destinaţie care, dacă este trăită cu fervoare şi curiozitate, ajunge să fie captivantă prin ea însăşi. Cred că am fost norocoasă să traversez viaţa cu ochii deschişi. Trăiesc cu bucurie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bune şi rele, căci toate m-au învăţat câte ceva.

Cristina MIHAI BALAJ: Când şi cum s-a cuibărit ȋn dvs. aplecarea spre literatură? Ar fi frumos să ne aminitm de profesorii de română şi felul ȋn care ne-au ȋndrumat paşii spre frumuseţile limbii noastre materne.

Milena MUNTEANU: Cred că m-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație științifică era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră tehnică de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/filozofică așa cum rar am întâlnit. Era un filozof înnăscut, cu un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii fiind laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce. Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții şi a sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii, fie că îl auzeam fredonând/fluierând muzică clasică.

Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliștea Sibiului, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea Săliștenească ce mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea mea Departe de Țara cu Dor vorbeam despre  drumurile învățate în munții Cibinului, dar și despre drumurile culturale începute acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo, mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora care, deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.

În şcoală am avut profesori excepţionali de română, franceză şi germană, care m-au inspirat şi mi-au stârnit curiozitatea. Îmi aduc aminte că îmi făceam timp să merg la seratele literare de la Muzeul de Artă, la lansări de carte, ţineam urechea ciulită pentru astfel de mici evenimente culturale. Apoi m-au bucurat discuţiile filozofice/filologice, aveam o mătuşă care era redactor la Editura Academiei şi, prin dânsa, auzeam despre ce se mai scrie, ce se mai citeşte, iar eu îmi aşteptam cuminte rândul la lectura ultimelor cărți apărute.

După emigrarea în Canada, am fost încurajată de un prieten scriitor din țară, a cărui influență a contat foarte mult. Păstrez şi acum părerile şi imboldurile lui, care au fost decisive în drumul meu scriitoricesc. Apoi, am fost inspirată de discuțiile permanente cu scriitorii veterani de pe lângă „Observatorul” (revista românilor din Toronto, condusă de către admirabilul Dumitru Popescu, n.r.). Doamna Elena Buică a scris nişte recenzii foarte calde şi bine articulate la prima mea carte și m-a împins să scriu mult, des şi bine, să scot scrisul din sertar, să public. Deosebit de importante au fost şi conexiunile literare pe care tot dânsa mi le-a pus la dispoziţie. Apoi, am fost încurajată de câteva distincţii câştigate la diverse concursuri internaţionale şi alte recunoaşteri, care mi-au dat curaj.

Cristina MIHAI BALAJ: Literatura depărtării, aşa aş numi fenomenul scriitorilor care şi-au găsit vocaţia în urma emigrării, este una dintre oglinzile sufletului românesc. Cum vedeţi acest suflet? Care-i este menirea în lume?

Milena MUNTEANU: Frumos spus. Sufletul românesc e un subiect larg, despre care s-au scris multe cărţi. Eu cred că există ceva, poate greu de definit, care ne caracterizează. Avem o încăpăţânare, o stăruinţă, o determinare, care sper să fie pusă la lucru ȋn sensul bun. Sufletul românesc a fost clădit pe baza unei înţelepciuni populare care a fost cernută, rafinată de-a lungul timpului. Transferul acesta de înţelepciune din tată în fiu ne-a consolidat nişte caracteristici comune. Din păcate, aceste valori au fost alterate, aşa că mă tem că acum avem o mare confuzie de valori.

Cred că menirea sufletului românesc depinde de ceea ce vom face noi mai departe, de determinarea noastră de a-i continua devenirea. Tradiţiile, în toată frumuseţea şi bogăţia incredibilă a moştenirii primite din bătrâni, ne-au fost transmise nouă, să le dăm mai departe. Vom fi oare în stare să le transmitem aşa cum le-am primit? Probabil că doar faptele de fiecare zi vor putea răspunde la această întrebare.
—————————–
A consemnat,

Cristina MIHAI BALAJ
Canada, aprilie 2018