Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Elena ARMENESCU: COPACUL (POMUL) SACRU – CONFIDENTUL ȘI TĂMĂDUITORUL OAMENILOR

Elena ARMENESCU: COPACUL (POMUL) SACRU – CONFIDENTUL ȘI TĂMĂDUITORUL OAMENILOR

Înainte de a vorbi despre romanul scris de Ioana Stuparu, intitulat „Cireşul spovedaniei” consider necesară readucerea aminte a unor credinţe arhaice. Din timpuri străvechi există credinţa că există copaci sacri cu puteri magice vindecătoare. Ei se găsesc aproape în fiecare cultură şi perioadă istorică. Sunt văzuţi ca un dar sacru făcut de către mama Pământ pentru ca oamenii să se poată însănătoşi atunci când cred în puterea copacilor, aşa cum cred şi în puterea de vindecare a plantelor a naturii în general. Astfel, de pildă în Europa (lăsând la o parte India, Africa unde copacul considerat a fi sacru este copacul căsătoriei şi al fertilităţii) se regăsesc credinţe conform cărora copacii ar avea puteri vindecătoare. Marii înţelepţi ai celţilor – preoţii druizi – ca de altfel şi călugării creştini – trăiau în adâncul pădurii, nu pentru a se îndepărta de societate, ci pentru că trăind în mijlocul naturii, puteau să o exploreze în profunzime. Ei au observat cum mistreţii scurmă pământul în căutarea ghindei, fructul stejarului, fructul înţelepciunii, după simbolistica celtică şi dădeau exemplu că tot astfel şi ei, driuzii răscolesc natura pe toate cele 3 planuri: fizic, sufletesc şi spiritual, ca să-i înţeleagă Legile.

Plinius asocia cuvântul „druid”, cu cuvântul „drus”, care înseamnă „stejar” în greaca veche. Analogia este foarte plauzibilă având în vedere respectul pe care-l purtau celţii acestui copac, simbol al înţelepciunii şi puterii, calităţi de care orice druid trebuia să beneficieze. Stejarul pare să fi fost considerat arbore sacru în multe tradiţii culturale, reprezentând calităţile Divinităţii Supreme. Tot el este simbolul longevităţii şi înălţimii în plan fizic, al eternităţii şi măreţiei în plan spiritual, şi prin excelenţă simbolul Axis Mundi, atât la celţi cât şi la greci.

Înafara stejarului mai sunt şi alţi arbori consideraţi sacri, dar mă voi opri asupra cireşului – ales de Ioana, a nucului – pomul sub care am copilărit eu, la care adaug mesteacănul pe care-l iubesc pentru coaja lui albă care sugerează puritate aşa cum sunt ei caracterizaţi în literatura esoterică.

Mesteacănul – este şi el unul magic, iar spiritul său ne poate conecta la tărâmurile elementarilor. Spiritul său este foarte vechi şi este uneori cunoscut sub numele de „doamna pădurilor”.

Nucul – Spiritul acestui copac deţine cunoaşterea valurilor schimbării. El ne poate învăţa cum să le recunoaştem şi cum să le folosim pe acestea, poate să ne deschidă noi perspective asupra vieţii. Spiritul nucului are de asemenea înţelepciunea asupra misterelor morţii şi renaşterii şi ne poate învăţa cum să le aplicăm în modul specific al fiecăruia. Este o poartă către tărâmul zânelor ce poate produce schimbări şi iniţia procesul de renaştere a fiinţei.

Cireşul – La fel cum mărul este casa unicornului, acest pom găzduieşte dedesubtul său o altă creatură mitologică – pasărea phoenix. Spiritul acestui copac apare adesea ca fiind teribil, poate pentru că are puterea să aducă omul în pragul unei noi treziri spirituale.

Aşadar, privind personajele romanului „Cireşul spovedaniei” pentru cine cunoaşte cele relatate mai sus – ştie că ele se bucură de o anumită cunoaştere, chiar de o evoluţie spirituală. Oare este adevărat?

La o lectură superficială, povestea pe care o aflăm în acest roman, pare comună: două foste colege de liceu Eva şi Mura – acum căsătorite fiecare – se reîntâlnesc peste treizeci de ani la o nuntă, unde joacă printre altele „Alunelul”. Urmează evocarea amintirilor cu prilejul unor întâlniri ulterioare fixate de comun acord – amintiri pline de farmec dar şi de dramatism culminând cu cea despre Firu, tatăl Murei care se întoarce tardiv de pe frontul celui de al Doilea Război Mondial, din Rusia.

Fructul dragostei dintre Firu şi Zina (Zâna) – Mura – a fost născută după plecarea lui Firu pe front.      Înainte de naşterea fetiţei, tinerii gospodari, proaspăt căsătoriţi în casă nouă, aveau în livadă printre alţi pomi un tânăr cireş pe care – într-un moment de extaz tineresc – şi-au scrijelit numele. Peste 15-16 ani, pe acelaşi cireş căruia îi încredinţau secretele, cele două prietene îşi vor scrie şi ele numele: Mura şi Eva, prin urmare erau acum patru nume încrustate pe scoarţa sa: trei formate din patru litere şi unul din trei – Eva – simbolul primei femei de pe pământ.

Interesant ca personaj, este şi cel al cărui nume adevărat este Pantelimon – poreclit Streche, după crizele de agitaţie nervoasă manifestate încă din copilărie – motiv pentru care nu a făcut armata, rămânându-i Zinei şi totodată sprijin, până la moarte. El avea trăiri şi visuri curioase. De pildă, credea că dacă ar rosti o singură rugă la Dumnezeu, i-ar creşte aripi şi ar zbura. Povesteşte cum vulturii preiau veştile din cer şi îi atenţionează pe oameni. Demnă de reţinut întrebarea Zinei: De unde ştii tu, Streche ce e în gândul vulturilor? De la mine răspunde Streche, cel care mai trăise parcă alte vieţi şi venea cu toată cunoaşterea.

Demn de analiză parapsihologică rămâne Firu, întors acasă mult îmbătrânit, cu barbă lungă şi păr alb, găsit în şanţ, în faţa casei, recunoscut doar de soţia lui, Zâna – dar fără grai, fără să poată povesti nimic din viaţa lui de la plecare până acum. Încet-încet amintirile îi revin şi Streche îl găseşte într-o zi îngenuncheat lângă cireş dovadă că trăia vechile amintiri. În cele din urmă înainte de a muri i se dezleagă limba şi tot lui Streche îi povesteşte cum el a văzut focul vrăjit, umblător. Prima oară în acel foc i s-a arătat Zâna, apoi pe front când a venit un câine mare alb – întruchipând lupul dacic – care l-a salvat de la moartea prin îngheţ pe o câmpie albă, nesfârşită. Firu moare acoperit de pământ, de un mal surpat. „Măcar a murit în pământul lui” a zis Zâna care l-a îngropat cu tot ritualul creştin.

Nu pot încheia referirea în paginile romanului, fără trimiterea la descrierea  trăirilor din timpul jocului „Alunelul” făcută de Samuel: „Cu trupul ţineam legătura cu pământul, iar cu sufletul zburam la cer. Trăiam toate sentimentele deodată: zbor, cântec, eliberare prin chiuituri, joc, cerc, roată în mişcare, verigă între oameni, înălţarea mâinilor la cer, vârtej, chemare”. Restul rămâne să descoperiţi dumneavoastră când veţi citi romanul…

Autoarea, cunoscătoare a psihologiei umane, subliniază în mai multe scrieri ale sale că tinerii sunt cei mai entuziaşti. Ei cu felul lor de a se crede cei mai puternici, acţionează fără să se gândească la consecinţe! Şi cum s-ar fi gândit, atâta timp cât le lipsea experienţa vieţii, când în ei sălăşluia tinereţea, dorinţa de cunoaştere, de aventură! Este cazul în primul rând a lui Samuel, soţul Murei, dar şi a celorlalţi.

Ioana Stuparu are iscusinţă în construirea dialogurilor şi a monologurilor interioare, prin care sondează sufletul omenesc până în adâncurile lui cele mai ascunse, analizează reacţiile, trăirile interioare, gândurile personajelor, ceea ce stârneşte curiozitatea cititorului care devine brusc interesat de finalitatea povestirii.

Cu alte prilejuri, la lansările volumelor anterioare am remarcat faptul că proza Ioanei Stuparu se bucură de calitatea de oralitate asemănătoare celei prozatorilor clasici români, făcând-o plăcută, interesantă şi uşor accesibilă. Autoarea – prin cele narate, dă impresia de „zicere” a întâmplărilor în faţa unui auditoriu prietenos, cu o cultură medie, adică vorbeşte pe limba celor mulţi, prin intermediul căreia se adresează cititorilor, asta fără să însemne că nu are mesaje în stare să emoţioneze, se redea viaţa cu adevărat trăită pe viu, cu întâmplări în care mulţi se recunosc.

În încheiere vreau să subliniez câteva învăţături cu privire la simbolurile pe care ni le transmit copacii, mai ales că ne afăm în anul centenarului Reîntregirii.

1.Este foarte important să avem rădăcini – să nu ne pierdem identitatea.

2.Acceptă Legile naturii, creşti şi te dezvoltă unde ai fost (sădit) născut.

3.Înfloreşte acolo unde eşti sădit!

4.Oferă-ţi fructele!

5.Pe măsură ce te apropii de toamna vieţii tale, arată-ţi adevăratele culori (calităţi) ca pe o ofrandă a frumuseţii care a fost programată să se manifeste şi să cânte în tine, în tainica simfonie a vieţii.

—————————-

Elena ARMENESCU

București, 25 aprilie 2018