Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Valentina TECLICI: Taina scrisului – Fascinantul joc al cuvintelor

Valentina TECLICI: Taina scrisului – Fascinantul joc al cuvintelor

Dacă există o „taină a scrisului”, sigur este ascunsă în celulele sângelui meu. Când scriu, uit de trecut, de viitor, mă detaşez complet de tot ceea ce mă-nconjoară. Sunt parcă în transă, concentrată pe ideile care vin ca un izvor din vârful unui munte divin curgând sprinten în valea sufletului meu, primenindu-l, învigorându-mi mintea, binecuvântând inspiraţia.

Călătorind în timp, pe firul memoriei, pot mărturisi că am simtit taina scrisului, ca un fascinant joc al cuvintelor, de când eram copil, înainte de-a merge la şcoală. Găseam rime la orice cuvânt cât ai bate din palme şi mă exprimam metaforic, ceea ce pe mama mea, Domnul s-o odihnească, nu prea o încânta, fiindcă îmi spunea că „băteam câmpii”. În familie circulau nişte poveşti că unele rude din partea tatălui erau talentate la rime şi puteau compune poezii pe loc, pornind de la orice cuvânt. De fapt, tatăl meu, care a fost învăţător când eram mică, dar care şi-a schimbat mai târziu profesia, intra în jocul meu de-a rimele şi-l simţeam într-un fel complicele care mă încuraja să continui să mă joc în acest fel.

Într-un interviu acordat în urmă cu vreo zece ani prietenei mele de-o viată, Vasilica Grigoraş, mărturiseam că primele două poezii pe care le-am scris la începutul clasei a doua, le-am lăsat intenţionat într-un caiet pe care l-a luat învăţătoarea mea, d-na Liuba Matei, acasă, să verifice o temă. Învăţătoarea m-a întrebat a doua zi dacă am copiat poeziile dintr-o carte ori dacă m-a ajutat cineva şi din întrebările ei am înţeles că poeziile mele aveau un oarecare merit, dacă ea nu putea crede că mintea mea le concepuse. Probabil că atunci când am devenit conştientă că poeziile mele aveau valoare, am intuit că aveam talent la scris, o „taină” care mă oprea din joaca cu ceilalţi copii şi mă îndemna să iau tocul în mână, să înmoi peniţa în cearneala înspiraţiei şi să scriu.

În timpul adolescenţei, misterul scrisului meu a început să fie sesizat de profesorii care m-au luat sub aripa lor, călăuzindu-mă în arta scrisului cu dragoste, blândeţe şi profesionalism, devenind mentorii cărora le sunt recunoscătoare şi pe care-i elogiez ori de câte ori am ocazia. Tudor Opriş, care din păcate nu mai este printre noi, a fost una dintre figurile emblematice ale carierei mele de scriitor. Tudor mi-a devenit mentor în primul meu an de liceu. Am fost mereu uimită de puterea lui de creaţie, de ingeniozitatea şi diversitatea creaţiei sale. Uşa casei lui a fost mereu deschisă celor care aveau nevoie de încurajarea şi îndrumarea lui. M-am simţit binecuvântată să fiu unul dintre discipoli, prietena lui şi a familiei lui, timp de 50 de ani.

Tudor este socotit primul istoriograf al revistelor şcolare şi al debutului şcolar al scriitorilor români, pe o perioadă de aproape 200 de ani. Sunt onorată că am fost inclusă în cartea lui „500  debuturi literare: Istoria debutului şcolar al scriitorilor români: (1820-1980)”, pe care am şi editat-o în 1991 când lucram la Editura Porto Franco din Galaţi.

Poetul şi profesorul huşean, Ion Alexandru Angheluş care s-a stins din viaţă în urmă cu 31 de ani, înfiinţase şi conducea la Casa de Cultură din Huşi un cenaclu literar cu şedinţe săptămânale, a avut de asemenea un rol însemnat în afirmarea talentului meu literar, în perioada adolescenţei. Îmi amintesc că în fiecare lună erau întâlniri cu membri ai cenaclurilor din Bârlad şi Vaslui; de asemenea, destul de frecvent erau învitaţi poeţi şi scriitori consacraţi din Iaşi. Alt mentor, de asemenea plecat dintre noi, care şi-a pus amprenta pe activitatea mea viitoare de redactor a fost Mihai Cărăuşu, profesorul meu de limba română din liceu, care m-a inclus în colectivul de redacţie al revistei Năzuinţe şi care, timp de trei ani, mi-a dat cu încredere teancuri de creaţii ale altor colegi liceeni să le citesc şi să selectez pentru revistă. În acei ani adolescentini, asta însemna o mare responsabilitate pentru mine, ceea ce mi-a ascuţit spiritul critic şi de analiză a textului scris.

În 1968, am debutat cu poezii în revista Zorile a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, unde am învăţat în primul an de liceu. Tot în perioada liceului am avut publicate poezii în antologiile „Treptele luminii” (Iaşi, 1970), „Confesiuni” (Vaslui, 1970), „Zboruri” (Iaşi, 1971), în ziarele locale şi în revista Amfiteatru din Bucuresti, unul dintre redactori ei, fiind poeta Ana Blandiana.

Doresc din toata inima să o menţionez pe Passionaria Stoicescu, redactorul de carte al primelor mele cărţi de versuri pentru copii „De la noi din gradiniţă”, carte care a obţinut în 1987, un premiu naţional şi „Mama mea e cea mai bună” pe care le-am publicat la Editura Ion Creangă în 1986, respectiv 1988. Am avut întotdeauna o adâncă admiraţie pentru talentul, usurinţa de-a lucra cu autorii, cu mine inclusiv, generozitatea cu care îşi împărţea ideile, sfaturile şi timpul lucrând cu fiecare pe text şi îmbunătăţind calitatea scriiturii. Mă consider binecuvântată să fiu prietena acestei profunde poete, scriitoare şi traducatoare, care a publicat până în prezent peste 60 de cărţi. Îmi amintesc că ne aflam la mănăstirea Cocoş din judeţul Tulcea, cred că în 1987, şi discutând într-o seară despre familie, i-am spus că aveam un frate care a emigrat când era student şi locuia în Franţa. Îmi aduc aminte reacţia ei, îngrijorarea din ochi şi din voce, când mi-a spus: „Să nu spui asta niciodată lui Viniciu Gafiţa (care era atunci redactorul editurii), că nu mai vezi nici o carte publicată”. Apoi mi-a relatat povestea lui Mircea Sântimbreanu (pe care am avut onoarea să-l cunosc mai târziu, personal) care era ameninţat să-şi piardă poziţia de director al Editurii Albatros, deoarece soţia şi fiica lui plecaseră într-o vizită în străinătate şi tot amânau să se întoarcă în România.

M-am considerat norocoasă că n-am fost guralivă şi n-am divulgat în vizitele făcute la Editura Ion Creangă sau în discuţiile cu alţi scriitori „secrete de familie”, care nu erau pe placul celor care trebuiau să urmeze indicaţiile unicului partid la putere din „epoca de aur”. Aşa că, deşi am avut un frate ”trădător de ţară” am reuşit să „trişez” şi să public înainte de revoluţie două cărţi pentru copii şi să am povestiri şi piese de teatru publicate în câteva antologii.

Dintre cele 16 cărţi publicate până în prezent, 9 sunt de poezie şi povestiri pentru copii, scrise în limbile română şi engleză, una tradusă în franceză şi alta în maoră, M-am simţit binecuvântată să am uşurinta să scriu cărţi pentru copii. Am simţit că întineream după fiecare carte scrisă, pentru că în procesul de creaţie imaginaţia mea n-avea limite, mă copilăream, trăiam acut tot ceea ce scriam, mă simţeam împrospătată şi invadată de bucuria darurilor pe care le făceam micilor cititori şi educatorilor lor.

Într-un interviu acordat în august 2014, cineastului şi jurnalistului Ben Todică, un neobosit ambasador al culturii româneşti, la întrebarea lui „Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?” i-am răspuns „Emit zilnic gânduri pozitive şi de recunoştinţă şi mă rog.” Cred că Cineva, sus, mi-a ascultat rugile şi mi-a dat ideea şi energia să finalizez în 2016, antologia de poezie bilingvă „Poetical Bridges – Poduri lirice”, care a inclus 12 poeţi de origine română şi 12 poeţi kiwi. Sunt profund recunoscătoare scriitorului şi omului de cultură George Roca, un autentic şi pasionat ambasador al culturii şi spiritualităţii româneşti, pentru publicarea întregii antologii în revista Confluenţe, prietenilor mei Vasilica Grigoraş, Mariana Gurza, Ben Todică, scriitorului Ştefan Doru Dăncuş pentru publicarea ei pe blogurile personale, celor care au prezentat volumul în emisiuni radiofonice ori au scris cronici şi prezentări. A doua antologie cu acelaşi titlu se află în lucru şi, cu ajutorul Domnului şi-al colaboratorilor, va vedea lumina tiparului în câteva luni.

Misterul scrisului. Frământare? Nelinişte? Ambiţie? Orgoliu? Dorinţa genuină de-a lăsa în urma noastră un nume, o urmă, o amprentă pe care s-o descifreze copiii copiilor copiilor noştri? O umilă moştenire argheziană „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”. Cred cu convingere că taina scrisului, dezvăluită mie şi altora de timpuriu, este parte din identitatea mea, un fascinant joc al cuvintelor şi un act de dăruire necondiţionată pentru Tine, Măria Ta, Cititorule!

————————-

Valentina TECLICI

Napier, Noua Zeelandă

29 aprilie 2018