Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Pași spre muza senectuții

Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Pași spre muza senectuții

O călătorie în timp, cu bucuria re-descoperirii, re-găsirii şi înţelegerii rădăcinii şi filonului scrisului meu. Un exerciţiu de memorie agreabil, plin de emoţie, pigmentat cu dragoste. Nu neaparat un „inventar” al urmelor presărate pe un drum de decenii ci, mai degrabă, o re-constituire a paşilor nevediţi cu răbdare şi timiditate pe minunata cale a creaţiei literare.

Pana scrisului mi-a fost întru început, un firav fulg, care s-a alcătuit pe sine treptat, sub binecuvântarea graţiei divine. Indiferent de stadiul creşterii sale, am păstrat-o permanent şi am ospătat-o în cămăruţa de curat a sufletului, sub oblăduirea gândului bun. Astfel, cu ea la purtător, trecutau ani după ani, travaliul scrisului meu durând mult timp, cu frâne şi opriri voite şi nevoite, autoimpuse ori libere de vrerea mea, astfel parcursul literar a fost în salturi, viaţa socială, educaţia, profesia, familia, toate, fiind pe primul plan. Şi astfel, m-am strecurat prin năvalnica apă curgătoare a timpului, adevărat duş scoţian până la senectute, de fapt, până la începutul „Actului trei” al vieţii, după cu se exprimă actriţa Jane Fonda.

Din primii ani ai şcolii din comuna natală, îmi aduc aminte de dibăcia cu care găseam rime unor versuri, însăilându-le cu naivitatea vârstei în şiragul neted, alteori dezlânat al poeziei. Iar, acolo unde rimele şugubeţe nu prea se dădeau găsite, mă mulţumeam cu compuneri apreciate de învăţătoare şi profesoara de limba română.  Mult mai târziu, în anii studenţiei, mergeam uneori la întâlnirile unor cenacluri literare din Iaşi, împreună cu colega şi buna mea prietenă de-o viaţă, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici, care debutase cu poezie, pentru mine, magistru strălucit în arta scrisului şi, nu numai. Îmi plăcea atmosfera în care scriitorii, poeţii citeau din creaţia lor şi eram doar ochi şi urechi. Mă fascinau dicuţiile, comentariile, argumentarea cali-tăţii unor poezii şi texte în proză.

Un episod frumos îmi stă viu în minte. Profesoară de filosofie la liceu, am mers la o Sesiune naţională de comunicări cu elevul meu care obţinuse locul întâi pe judeţ. Elevi, profesori, filosofi din toată ţara.

După discuţiile aferente întâlnirii, un antren general ne-a cuprins pe toţi. Cineva a rostit prima epigramă, apoi au urmat altele. Erau deosebit de savuroase, am simţit totul ca o provocare, o nadă viu colorată care m-a atras şi, momită fiind astfel, am simţit declicul inspiraţiei prin care au curs pe hârtie câteva epigrame. O colegă a văzut ceea ce am scris şi a anunţat auditoriul că doresc să citesc. A fost prima oară când am citit în public propria-mi creaţie.

După o scurtă carieră în învăţământ, m-am angajat la biblioteca judeţeană, unde am avut ca prieteni de nădejde, cărţile. O perioadă de acumulări, lecturi esenţiale au contribuit la temelia instruirii şi formării. Miracolul unei biblioteci, nu se poate descrie în cuvinte. O bibliotecă enciclopedică, echivalează cu istoria civilizaţiei umane şi a întregului univers, de la creaţie până în prezent. În cele şase zile lucrătoare ale săptămânii, mă îmbăiam în izvorul lin curgător al literaturii, artei, culturii, istoriei, ştiinţei…

Am început să scriu medalioane ale unor personalităţi locale şi naţionale, proză scurtă, impresii de călătorie, cronici literare, eseuri, şi interviuri publicate în revista instituţiei şi alte publicaţiile periodice.

Mărturisesc faptul, fără teama de a greşi că toate acestea făceau parte din hrana cea de toate zilele. Hrană plină de aromă binefăcătoare, îndulcită de lirismul poeziei, a cărei sorginte limpede, cristalină se află în doină, baladă, cântec bătrânesc… şi condimentată cu umorul specific românilor, asigură şi nutreşte de veacuri curăţenia sufletească, credinţa, înţelepciunea, curajul, vitejia şi alte virtuţi ale neamului românesc.

Sigur că, uneori am simţit şi un gust amar, mult prea amar pentru papilele gustative ale doritorilor de literatură bună şi cultură autentică, atunci când primeam circulare prin care eram înştiinţaţi să scoatem din circuitul lecturii cărţile unor autori valoroşi, intraţi în dizgraţia regimului.

Marele nostru avantaj (al lucătorilor din instituţie) era faptul că aveam acces la depozitul în care erau aceste cărţi, înfruptându-ne copios din bogăţia conţinutului lor. Minunata profesie de bibliotecar mi s-a potrivit ca o mănuşă din cea mai fină dantelă pentru mintea care iscodea sursele de documentare, pentru inima care simţea imboldul şi fiorul creaţiei şi pentru mâna care mi-a purtat pana.

Şi în această perioadă am avut un înger păzitor, far deschizător de drumuri, pe renumitul profesor doctor în filosofie, Petrea Iosub, cu care am colaborat până a fost chemat la Domnul. Dacă ar fi să-i zugrăvesc un portret acestui filosof instruit, înţelept şi combativ, în aceeaşi măsură, mare şi adevărat dascăl pentru multe generaţii, prieten de nădejde, OM de o calitate şi probitate morală desăvârşite, ar fi prea puţine însuşiri menţionate aici.

Dragostea, întotdeauna este creatoare. La împlini-rea a şase ani a primei mele nepoate, am simţit impulsul de a o surprinde cât mai plăcut. De mică o luam la bibliotecă şi era impresionată de multitu-dinea şi varietarea cărţilor, de tot ceea ce îi citeam.  Cunoscând-o foarte bine, ştiind ce-i place, dar şi ce nu-i place, am început a sclipui încet, cu răbdare poezie cu poezie, povestire după povestire, asezo-nate cu imagini şi fotografii pentru două cărţi, consilier editorial fiind Valentina Teclici, un autor cu mai multe volume publicate, un poet cu premii naţionale.

O poartă larg deschisă spre lumină în creaţia mea, a fost întâlnirea cu poemele de inspiraţie niponă (haiku, senryu, tanka, haibun). M-a uimit structura atât de restrictivă (versuri, silabe şi multe alte reguli…), dar am înţeles că „esenţele tari se ţin în sticle mici”. Doar strop de enunţ, poate cuprinde universuri întregi. Am perceput aceste poeme ca fiind ceva miraculos, bijuterii lirice, perle nestemate. Am simţit că mi se potriveşte acest stil, parcă făceau parte din fiinţa mea şi am început să scriu.

Participarea la mai multe concursuri naţionale, mi-a fost răsplătită cu mai multe premii. De această dată, am fost binecuvântată de prezenţa unor corifei ai poemului de sorginte japoneză: Ana Urma, Corneliu Traian Atanasiu, Florin Ciobîcă, Dan Norea, Petru Ioan Gârda…, care prin comentariile poemelor mele, sugestiile şi criticile pertinente ale domniilor lor m-au ajutat să învăţ alfabetul construcţiei, să sesizez şi să înţeleg tâlcul imaginii, să exersez umorul subtil şi descrierea feerică…

Am prins şi mai mult curaj şi apetitul pentru scris s-a îndreptat, într-un mod neaşteptat, imprevizibil chiar şi pentru mine, într-o altă direcţie, spre poezia în vers alb. Simţeam că eram doldora de simţiri, trăiri, idei, imagini… ţinute doar pentru mine, ceea ce mi s-a părut a fi o atitudine egoistă.

Conştientizam tot mai mult că mai am multe de spus, de scris, şi-n nopţi târzii, împreună cu sinele meu, ne-am promis sinceritate deplină şi am purces la un proces de construcţie lirică, pe care am vrut-o a fi o punte între trecut şi viitor, pentru a trăi clipa.

Cu certitudine, pot afirma că prin scris am întâlnit în ceas de taină, la timp potrivit, corabia de care aveam atâta nevoie. Această corabie lirică m-a purtat cu graţie pe orice vreme, fie însorită şi blândă, fie plină de un noian de valuri, de intensităţi şi mărimi diferite.

Scriind, am înţeles că poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel. Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte, încătuşare şi libertate. Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină.

Onor, muzei, pe care am aşteptat-o cu multă răbdare şi m-am bucurat ori de câte ori îşi arăta chipu-i angelic, ţinându-mi companie şi împletind împreună canavaua unui poem sau a unei proze. Şi din acest motiv cred că nimic nu este întâmplător, muza m-a îmbrăţişat mai tandru la senectute şi sub auspiciile ei binevoitoare mă simt încă verde pe ogorul vieţii, oglindă a sufletului.

În întreaga creaţie l-am simţit mereu aproape pe bunul Dumnezeu, şi-I mulţumesc în fiece clipă. Mulţumesc îngerilor cu chip de om, personaliţăti ale literaturii, culturii şi spiritualităţii române şi, alături de cei menţionaţi mai sus, adaug cu toată preţuirea pe scriitoarea, poeta şi editoarea Mariana Gurza (poeta cu suflet de înger), scriitorul, cineastul şi jurnalistul Ben Todică (ambasador onorific al românismului în lume), scriitorul şi poetul Nicolae Muşat (bariton şi apostol al ortodoxiei), poeta Ana Anton, scriitorul şi dramaturgul Dan Plăeşu, ilustrator de carte pentru copii Elena Ciubotaru, critic literar Georgeta Petre, care mi-au dat suflul pentru a-mi stimula curajul,  dorinţa să zbor pe aripi de vers şi să navighez pe piste netede de proză.

De la „Fragmente de spiritualitate românească”, cu un popas pentru dialog amical cu „Petrea Iosub – Un destin exemplar” şi, împreună prezentând cititorilor pe academicianul, economistul român de talie mondială „Anghel Rugină – Omul şi savantul”, mi-a venit ideea să mă copilăresc şi să trimit câteva „Raze de soare pentru Sara” (versuri pentru copii); de ce? pentru că „Aşa vreau eu”(povestiri pentru copii), după care am simţit imperios nevoia unor „Reflecţii filosofice”, aducând „Odă prieteniei” (Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă) şi căutând cu bucurie  „Izvoare nesecate” (Însemnări despre oameni şi cărţi) pentru că „Doar cu pana inimi”(tanka), putem înţelege „Starea vremii azi” (senryu) şi să ne bucurăm atunci când „Ninge pe-oglinda lunii” (haiku), stând la taifas „Ochi în ochi cu luna” (tanka şi pentastihuri) pentru a descoperi „O corabie la timp potrivit” (poezii).

Prin publicarea scrierilor mele în volume de autor ori antologii, în  reviste de prestigiu pe suport hârtie şi în mediul virtual, din ţară şi din străinătate, feedback-ul primit a fost mai mult decât încurajator, chiar onorant.

Cu adevărat, a scrie este un miracol, o taină divină. O poveste frumoasă,  adevărată pe tărâmul verde binefăcător al ierbii, primăvara, al florilor curcubeu cu miros de fân cosit estival, al frunzelor multicolore, care umile simt că a sosit timpul să se desprindă de braţele calde ale copacilor, dând prilejul nisipului din clepsidră cernut prin vechea sită a cerului să plutească graţios, aşternând covorul alb, imaculat al iernii.

Asemenea naturii, trecem şi noi prin anotimpuri spre viaţa fără anotimp şi cât nu este prea târziu să ne bucurăm de întreaga creaţie a Domnului şi să în-mulţim talantul dăruit nouă, spre bucuria semenilor.

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui, România

aprilie 2018