Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » GEORGETA GHENEA: POEME

GEORGETA GHENEA: POEME

Cântecul

Doar murmur agnostic în jur
îmi pare că tresare
cu fiecare cuvânt pe care vântul
îl izbește de podiș.

Pe platou, terase poartă-n
trepte un vuiet fantastic
și-o vorbă șoptită
mă trage de mânecă pe când
nu eram în firesc.

Mă găseam purtată de graminee noduroase
și din fiecare nod auzeam cum
strigă
strigă
străbunii-
își cântau istoria
printr-o inimă deluroasă de patimi
în tempo lent
dezgolindu-se de agnostic…

Piciorul,
ca un arheolog zălud
caută să bătătorească cu pasul
versul glăsuit
dar
se-mpiedică de granit-
din tibie țâșnește-amestec de
sânge și rocă…

Mă șterg cu colțul palmei de-un petic de pământ…

O, când- tu, lume- te vei cățăra în vârf
și vei trage înspre poale- munții joși, tociți
de cânt? Oare când?

Răsuflarea Ta

Deseori îmi pare aerul
înmiresmat cu untedelemn divin.
Deasupra unor cărbuni aprinși
se mistuie încet tămâia-
rugăciunea o inspir
și viață nouă expir.
Eu tac
așa cum inima m-a învățat:
ce este nepământesc- rămâne deasupra tainei,
ce este din lume-se scutură prin sita cu zimți adânci și grei…
Apoi piere
cum firișoare de nisip se
desprind anevoie din clepsidră
și-atârnă-n vid
fără scâncet, fără durere…
Tu mă cunoști din fragedă pruncie.
Ah, de Te-aș fi cunoscut și eu de-atunci-
poate mi se pare,
dar
sufletul Te recunoaște
după Semnul ce L-ai zidit dintâi:
Crucea, într-o inimă ce bătea,
la doar câteva săptămâni.
Aș vrea să Te povestesc mai mult…
Totuși-
mi-e teamă să nu greșesc.
Ești atât de măreț
încât ființa mea se face mică, mică…
Dar eu
continuu să Te privesc.

Pelicanul
Simplitatea ca și adierea lină
a surâsului și candoarea
se-mpletesc în jurubițe de lumină.

De-i croșetezi pânza aurie,
niciun veac-nicio taină nu
vor nărui urzeala vie.

Cata lung la soare pelicanul
și spre zări de rouă unse,
și sedus de înălțime
apoi spre culmi roase de rugină.

Zburător în vise-și destramă
gândul într-o mare-adâncă-
tace răpus de-o înțelepciune frântă…

Ce ne spune ciocu-i galben
cu punga plină de zglăvoace?
Eu sunt o fărâmă din nevinovăție
și sunt
ca plânsul unor nopți târzii-
din adâncuri mă scutur de lacrimi
și mă usuc pe Cerul senin.
Chemarea cailor
Cu sclipiri de rouă
și cu bezna unui hău
depărtat de fire,
cu pași întortocheați de nisip
ce ți le-absoarbe soarele
într-o clipită
de jind
în vechi prundișuri
uitate de timp,
eu strig:
ieșiti, voi, la lumină,
căluți-de-mare,
ieșiți-în tropot să nechezați
spre Orizontul translucid…

Rotiți-vă în ape mișcătoare
și în vâltoarea norilor vă aruncați
închiși sub trainica privire a mării-
nevăzută de ochiul profan.

Iar tu
scoate-mă din mărginire
prin calul lui Ahile-
prinde-i de șa în amurg
o aripă spre veșnicie.
Și-apoi din pieptu-ți găurit de dor,
tu strigă:
ieșiți,
voi,
la lumină,
căluți-de-mare,
în larmă de chimvale
și adormiți în gândul meu…