Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » MIHAI MERTICARU: SONETE

MIHAI MERTICARU: SONETE

SONETUL UNUI STRĂIN

 

Adoră poemele lui Robert Frost,

Poetul ce-i transformă clipele-n ani,

Nu aleargă după glorie sau bani

Sonetele, mi le știe pe de rost.

 

Îi place să se plimbe pe sub platani,

În lume, peste tot, cu gândul, a fost,

Detestă tot ce-i prefăcut și anost,

Adevărului, e unu dintre fani.

 

Scrutează orizonturi mai senine,

Poezia-i călăuzitoare stea,
Marea bucurie ce-n viață-l ține,

 

Dăruind tuturor,uitând de sine.

Citind și visând, el are tot ce vrea.

(Cine-i străinul ascuns sub pielea mea?)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SONETUL SOȚIEI IUBITE

 

 

Mi-aduci apa vie din tainic izvor,

Lumina speranței ce arde-n zare,

Iarba de leac de mare căutare,

Aurora cerului multicolor,

 

Ploaia de vară binefăcătoare,

Tinerețea cu parfum amețitor,

Roua visurilor, sămânța de dor,

Zâmbetu-ți cum soarele ce răsare.

 

Repere-mi sunt privirile-ți senine,

candoare, ale tale picanterii.

Tu știi să îmi scrii viața cu aldine,

 

C-ai fost prezentă da capo al fine.

Vestea ți s-a dus cu-atâtea grozăvii,

Iubito, tu mă omori, tu mă învii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 SONETUL UNUI FOC STRĂVECHI

 

Mă alin c-un cântec de dor de demult,

Când m-amenință oceanul de zgură

Și timpul, amintirile, îmi fură,

Învârtejindu-mă în cumplit tumult

 

Și spadă, jefuindu-mi, și armură,

Că nu mai pot, ca altcândva, să exult

Ca la dezlegarea unui joc ocult

Când m-a străfulgerat prima arsură.

 

Pe drumul de mistere și himere,

Un foc străvechi, atemporală rană,

Mereu se-ntețește, nicicând nu piere,

 

Mângâiere și unică avere.

Mă las– știind că nu-i plăcere vană–

Călăuzit de-o singură icoană.

 

 

SONETUL COPILĂRIEI

 

C-un braț de soare și culori îmi vine

Copilăria-mi pe aripi de zefir,

Rămâne în preajma mea cât s-o admir,

Durerea-mi , necazul, le ia cu sine,

 

Lăsându-mi un scurt răgaz să mai respir.

Revăd aievea da capo al fine

Cum  știe nostalgia să se îmbine

Cu bucuria trăită fir cu fir.

 

Aud chiote, larmă-n bătătură,

Urlete, jocuri, țipete, balamuc,

Iepuri, păsăret și alergătură,

 

Evanescență, simfonie pură.

O umbră, văd cum zboară dintr-un sătuc,

Nu mai știu bine dacă vin sau mă duc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SONETUL UNEI ZÂNE

 

Cu irizări de tainice topaze,

Comoară, în ochii ei, se ascunde

Cum alta-n lume nu găsești oriunde,

Întreagă, e un zâmbet printre raze,

 

O oază pură a lumii imunde,

Livadă încărcată cu naramze,

O zână în diverse ipostaze,

Splendoarea sortită să ne inunde.

 

Născută a fost să ne fie regină,

Câmp înflorit, făptură de zăpadă,

Ca pe-o părere, durerea alină,

 

Pătată, dacă e, moare hermină.

Se scaldă-n ape curgând în cascadă,

E un mister, o nimfă, o naiadă.

 

 

 

 

SONETUL UNUI TANDEM

 

Tu, chip smerit al dorințelor mele,

Eu, bolnavul de visuri și mângâieri.

De peste mări, venit-ai să mi le-oferi,

Ca să-mi sufle mereu vântul în vele

 

Și cel dintâi să fiu printre năieri,

Ocolit de năpastă și-alte rele

Asemenea unui cuib de rândunele,

Imun la lăcomie și la averi,

 

Fericit doar cu un plus de culoare,

Un pic mai miresmată să văd lumea,

Mai calmă și mai binevoitoare.

 

Vino cu mine să fim o dogoare,

Din licoarea veșniciei, ia și bea,

Înstăpânește-te în inima mea!

 

 

 

 

 

 

 

 

  SONETUL MUZEI AMBIȚIOASE

 

Iubita-mi înalță culmi  spre glorie,

Să-ncalec Pegasul,tot ea mă ajută,

Mă-nvață să evit calea bătută,

Mă vrea neapărat în istorie.

 

Deloc, ambiția-i nu-i reținută,

E tot mai sigură de victorie,

Uitând că slava e iluzorie

Și recunoașterea , statuie mută.

 

Nu contenește-un pic să mă provoace.

Ca să-și atingă suprema-i dorință,

De la o vreme e tot mai locvace,

 

Un spin în inimă mereu îmi coace,

A auzit, scumpetea de ființă,

Că arta se naște din suferință.

 

 

 

 

 

 

 

SONETUL SATULUI NATAL

 

Văd casa natală stând într-o rână,

Ograda, o bălărie fără gard,

Candelele sub icoane nu mai ard,

Ruina și pustiirea se-ngână,

 

Un singur par în picioare, drept stindard.

În sat mai trăiește doar o bătrână

Fără biserică, fără fântână,

Sătenii-s, azi, orășeni pe bulevard,

 

Câinii, și ei au devenit maidanezi.

Să sape grădina, nu are cine,

Picior de fermier pe-aici nu mai vezi,

 

Toate fructele putrezesc prin livezi.

Într-un târziu, un paradox survine,

Apare tata mai tânăr decât mine.