Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Duhul Sfânt, omul şi lupta duhovnicească…

Duhul Sfânt, omul şi lupta duhovnicească…

Duhul Sfânt, omul şi lupta duhovnicească…

Din punct de vedere teologic, Biserica numește Cincizecimea sau Rusaliile ca fiind Pogorârea Duhului Sfânt. Atenţie, nu coborârea!
În pofida faptului că în relatarea scripturistică (biblică) a acestui moment istoric se spune că peste Sfinţii Apostoli “au șezut“ limbi de foc (simbolizate de frunzele de nuc sau tei binecuvântate la slujba de Rusalii), nu este vorba de o simplă coborâre din cer a Duhului, manifestată sub arătarea focului (element primordial ce simbolizează energia, lucrarea, crearea lumii).
Cu toate că termenul “pogorâre“ are și sensul de coborâre, nu este doar atât.
Din perspectivă teologică, “pogorârea” este mai bine înțeleasă dacă ne referim la un termen înrudit: pogorământul. Adică renunțarea la o anumită regulă, cu scop de apropiere, de suprimare a unei distanțe, dată de o etichetă sau o ierarhie.
Astfel, Rusaliile sunt momentul în care Dumnezeu își împlinește promisiunea de a fi pururi cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa.
Tocmai de aceea preoții, ca unii ce sunt slujitori și purtători de Duh Sfânt, sunt chemați să se pogoare permanent, cu dragoste, peste comunitatea credincioșilor, trecând peste considerentele lumești ale etichetei.
Din punct de vedere practic este vorba de unirea Duhului Sfânt cu firea umană, rod al Întrupării lui Iisus Hristos, care, Dumnezeu fiind, unește firea divină cu cea umană.
Prin aceasta, omenitatea sau umanitatea se face părtașă dumnezeirii, iar pogorârea la om a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este o desăvârșire a creației omului.
De aceea, este mai mult decât necesar să cunoaștem cine este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, numită așa chiar de către Iisus Hristos, care spune că va veni la ucenicii săi prin Duhul Sfânt.
Cea mai frumoasă, rotundă și completă formă de prezentare a Duhului Sfânt se găsește nu în tratate teologice complexe, ci într-o scurtă și profundă rugăciune, ce îi este direct adresată, numită rugăciunea “Împărate ceresc” și cu care începe aproape orice slujbă, rostindu-se aproape tot timpul anului bisericesc, de la Rusalii și până la următorul Paște. Adică, o rugăciune tot atât de importantă ca și “Tatăl nostru”.
“Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților si Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin.”

Aici regăsim toate însușirile importante ale Duhului Sfânt.

1. Împărat ceresc. Desemnează divinitatea Duhului Sfânt, ce-a de-a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu Tatăl și Fiul. De altfel, pentru a preciza foarte clar firea divină a Duhului, al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) va dedica articolul 8 din Simbolul (Mărturisirea) Credinţei faptului că noi credem în Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu “Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.”
2. Mângâietor. Însuși Iisus Hristos arată că Duhul Sfânt va mângâia lumea, cum și Iisus a făcut-o. El promite ucenicilor (întristați la auzul veștii că Iisus Hristos se va sui la Tatăl) că nu îi va lăsa orfani, ci va veni la ei, dar sub altă lucrare, veșnică: “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi” (Ioan 14, 16).
3. Duhul Adevărului. Tot Iisus Hristos spune că Duhul Sfânt este un Duh al Adevărului divin, în cadrul aceleiași promisiuni de revenire la ucenici: “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.” (Ioan 14,17). Aici, termenul “lumea” nu desemnează creația întreagă, ci lumescul, tot ceea ce întoarce spatele lui Dumnezeu, și pentru care nici Iisus Hristos nu se poate ruga, nu pentru că n-ar vrea sau n-ar putea, ci pentru că nu este cunoscut de lumesc: “Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis….Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 3 și 9).
De altfel, Adevărul dumnezeiesc (Iisus Hristos Însuși) este singurul care eliberează omul din robia păcatului și îi redă adevărata libertate. “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu… veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Însuși Iisus Hristos se autodefinește ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Este și motivul pentru care Duhul Adevărului mai este numit și Duhul lui Iisus Hristos, cel prin care Iisus Hristos lucrează în Biserică.
“Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare vi le va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua şi vă va vesti.” (Ioan 16,13) ca și la “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15,26)
De aceea, Rusaliile sunt ziua de naștere a Bisericii lui Iisus Hristos, căci, fără Duh Sfânt nu există Biserică.
4. Duhul este pretutindeni. Fiind Dumnezeu, Duhul Sfânt este omniprezent. Cu toate acestea, există un singur loc unde nu poate fi prezent: lumea păcatului, care nu poate cunoaște sfințenia lui Dumnezeu. Căci sfințenia nu este ceva magic, care vine peste om împotriva voinței sale sau fără ca el să cunoască. Dimpotrivă, sfințenia este asumare deplină și conștientă a unei vieți morale.
5. Duhul le (îm)plinește pe toate. Când Dumnezeu a făcut lumea, a privit și a văzut că toate erau “bune foarte”. Adică erau bune potrivit scopului cu care au fost făcute. Dar împlinirea acestui scop nu se poate face decât prin exercitarea binelui, a virtuților, a sfințeniei. Când nu se întâmplă aceasta, apare opusul, adică răul.
Prin urmare, binele nu se poate împlini decât prin Duhul Sfânt, adică prin iubire și adevăr. Căci doar iubirea și adevărul pot împlini scopul existenței. Fără ele (implicit, fără Duhul Sfânt), lumea n-ar mai avea rost, devenind un loc al suferințelor inutile, cauzate de rămânerea în imperfecțiune.
Poate părea alambicată explicația de mai sus, dar să ne gândim: De unde suferința și răul din lume? Cum pot fi ele depășite, dacă nu doar prin iubire și adevăr? Adică printr-un Duh Sfânt. Căci prin termenul “duh” se înțelege definirea unei stări sufletești, a unei atitudini duhovnicești. Care poate fi bună sau rea.
De aceea, nu există doar Duh Sfânt, ci și duhuri rele, ”căzute” din înălțimea sfântă a iubirii.
Drept urmare, sfințenia înseamnă iubire. Iar lucrarea în lume a Duhului Sfânt este, în esență, lucrarea iubirii.
Căci, dincolo de toate teologhisirile despre Dumnezeu, rămâne un adevăr simplu și etern: “Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4,8)
Dacă am vorbit de însușirile și lucrarea Duhului Sfânt, se cuvine să amintim și roadele Duhului Sfânt. Ele sunt amintite atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament.
Deci, Sf. Ap. Pavel spune că: “roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).
La rândul său, unul din marii profeți ai Vechiului Testament, Isaia, proorocind despre pogorârea Duhului Sfânt peste Iisus Hristos (Porumbelul de la Bobotează), spune așa: „Duhul lui Dumnezeu se va odihni peste El, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple; nu după slava de dinafară va judeca,nici după cele spuse va mustra;” (Isaia 11, 1-3).
6. Vistierul bunătăților. Formula concluzionează tot ce am scris mai sus despre roadele Duhului, care sunt numite “bunătăți”. Iar Duhul este “vistierul” lor, adică depozitarul și administratorul lor, cel ce le generează și le aduce omului, dacă acesta le vrea.
7. Dătător de Viață. În înțeles teologic, Viața este trăirea omului în Dumnezeu, prin cunoașterea Lui. Dar și termenul “cunoaștere” este complex, el desemnând nu doar luarea la cunoștință a ceva, ci experierea acelui ceva, trăirea intimă a unor adevăruri. Prin urmare, dacă Iisus Hristos este Viața, Duhul Sfânt îl aduce lumii pe Iisus Hristos, sfințind întreaga creație.
Pentru a evidenția și mai bine această însușire, Iisus Hristos spune: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic.” (Ioan 6,63)
Aici, Iisus Hristos nu spune ca trupul nu are nici o valoare, cum greșit s-ar înțelege, ci că, în raport cu Viața, trupul nu este nici sursa cunoașterii lui Dumnezeu, nici sursa vieții veșnice, nici măcar a vieții biologice, fiind cel care o primește. Lipsa de “folos” se referă așadar la imposibilitatea trupului de a fi sursa sfințeniei, ci doar primitorul ei (prin găzduirea sufletului).
Altminteri, este greu de închipuit că omul poate exista în mod autonom, doar prin sine și doar pentru sine (deși unii chiar așa cred). Cheia întregii noaste existențe este Dumnezeu – Sfânta Treime. Căreia îi și dedicăm a doua zi de Rusalii. Zi de sărbătoare legală, dar nu pentru autodistrugerea omului, ci pentru unirea lui cu Dumnezeu.
De altfel, n-ar fi nepotrivit ca, fiind o zi liberă datorită lui Dumnezeu, să ratăm întâlnirea cu El? Este ca și cum, fiind învoiți de la muncă pentru a ne cununa, ratăm sosirea la nuntă, părăsind mirele/mireasa și plecând pe nu știu unde.
Să avem grijă ca Sărbătorile să fie un prilej de înfrumusețare a sufletului, nu unul de pagubă. Aceasta mai cu seamă cu cât în Ortodoxie, imediat după Sfântul Botez, creștinul este uns cu Sfântul și Marele Mir, pecetluire duhovnicească a Sfântului Duh.
Astfel, Duhul Sfânt este deja asupra noastră, trebuie doar să-l punem în lucrare spre a rodi faptele cele bune ale sfințeniei.
În iconografie, Duhul Sfânt este simbolizat prin două reprezentări majore: porumbelul și focul. Acestea fac trimitere atât la roadele Sale, cât și la lucrarea Sa sfințitoare. Porumbelul este consacrat ca simbol universal al păcii, iar focul este simbolul vieții duhovnicești, un foc al inimii, foc al dragostei de Dumnezeu și aproapele.
Când ucenicii se întâlnesc cu Iisus Hristos cel Înviat, mărturisesc: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).
În concluzie vom afirma că Duhul Sfânt este Dragoste și Adevăr. Nu ratați întâlnirea cu El în inimile voastre.
Aşadar, Rusaliile sunt sărbătoarea nașterii în chip văzut a Bisericii Mântutorului Iisus Hristos.
Paradoxal, deși viața în Duhul Sfânt presupune pace și dragoste, aceasta nu se poate obține decât prin luptă, osteneală şi război.
În acest fel Biserica devine loc al luptei. Duhovnicești, dar și lumești.
Înainte de Patimile Sale, Iisus Hristos le vorbește ucenicilor întristați. Numită biblic (scripturistic) „Cuvântarea de despărțire”, aceasta ocupă un impresionant loc în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan: patru capitole (14-17), adică aproape un sfert din toată Evanghelia. De unde ne dăm seama de importanța ei, deoarece constituie prevestirea a tot ce urma să vină de atunci înainte: Patimi, Răstignire, Înviere, Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt.
Acest text este, totodată, o prezentare foarte amănunțită a Duhului Sfânt și a relației dintre Tatăl, Iisus Hristos și Duhul Sfânt.
Sintetizând la maxim, ideea este că Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, care va fi trimis în lume pentru a continua lucrarea de mântuire începută de Tatăl și Fiul, lucrare ce se va desfășura în Biserica lui Iisus Hristos și care va dărui lumii, prin har, mult așteptata comuniune mântuitoare între Dumnezeu și om. Desigur, celor ce și-o doresc. „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi“, spune Iisus Hristos.
Această comuniune va implica însă un război pe care creștinul îl va avea de dus în plan intern, cel al propriei persoane. Este singurul tip de război permis creștinului, fiind chiar profețit de Iisus Hristos: „Să nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”. Pare nepotrivit ca El, Domnul păcii, să spună așa ceva. Nu este însă singurul moment când pare că Iisus Hristos se contrazice singur, dar aceasta se întâmplă doar pentru că noi uităm să deosebim planul interior de cel exterior.
Deși Iisus Hristos vorbește de o aparentă luptă între oameni („Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei”) El nu uită să precizeze că aceasta nu este decât o consecință a faptului că nu toți oamenii îi urmează Lui („dușmanii omului vor fi casnicii lui”). Este ceea ce, din păcate, și vedem astăzi: credința poate provoca lupte între oameni, din cauza opțiunilor și a opiniilor diferite.
Acesta este războiul cel exterior și nedorit, la care vom reveni imediat. Să mai rămânem însă la cel interior, de la care poate pleca cel exterior.
Altfel spus, războiul interior sau lăuntric este un război cu tine însuți, o luptă a desăvârșirii ce se naște din contradicția între virtute și păcat. Numită chiar așa de către Sfântul Apostol Pavel, „lupta cu păcatul”, aceasta nu este nimic altceva decât o frământare interioară a omului de a dobândi virtuțile. Tensiunea se naște din faptul că firea noastră trage mereu spre păcat, prin poftă, plăcere și mândrie. Ei bine, din cauza acestei tendințe, desăvârșirea prin virtute nu se poate obține fără luptă, efort şi osteneală.
O vorbă înțeleaptă spune că cel mai mare dușman al omului este el însuși. Omul își poate folosi greșit propria libertate și tinde, astfel, să ajungă rob al păcatelor. Subiectivismul este intenția cu care se pavează drumul către iad, dar, astfel, libertatea devine o simplă formă de robie.
De altfel, toată civilizația creștină este străbătută de prezența acestui război duhovnicesc interior. Nu degeaba Duhul Sfânt se arată și ca niște „limbi de foc” (la Bobotează îl vedem în chip de porumbel, simbol al păcii) pentru că simbolistica duhovnicească a focului sugerează acest război interior.
Așa cum focul material are două mari calități, adică arde impuritățile și este sursă a mișcării (prin combustie), tot așa focul Duhului Sfânt, prin această luptă, curăță sufletul de „impuritățile” păcatului și pune în mișcare ceea ce păcatul distruge: dragostea. Ea este singura forță care poate desăvârși lumea întreagă.
Sfântul Ioan Botezătorul profețește că Iisus Hristos va boteza „cu Duh Sfânt și cu foc”, iar Iisus Hristos afirmă: „Că fiecare cu foc se va săra” și „Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie-acum aprins!“.
Dragostea surpă mândria, iar de aici se provoacă o prăbușire în lanț a celorlalte „impurități”, cum arată Sfântul Apostol Pavel în imul teologic închinat dragostei:
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (1 Cor 13,4-8).
Iar Sfântul Apostol Petru îl completează: „țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate”.
Ușor de zis, de pus/de scris pe hârtie, dar cât de greu de aplicat în viață. Este o adevărată luptă, pentru că există și tendința opusă: „din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”. Iată deci câtă luptă poate fi prezentă în noi înșine.
Dar, prin dobândirea virtuților, această luptă interioară este și un drum către Adevăr. Toată frământarea omului de a lucra „focul dragostei” Duhului Sfânt nu este altceva decât o descoperire a Adevărului. Să nu uităm că păcatul are putere asupra noastră doar prin lucrarea minciunii. Iisus Hristos îl numește pe ispititorul diavol „tatăl minciunii” pentru că orice ispită este o deformare a adevărului.
Prin urmare, cine dorește să se desăvârșească trebuie să înceapă prin a identifica și părăsi minciuna din propria sa viață. Este și motivul pentru care Biserica, în prima duminică după Rusalii, va pomeni pe toți sfinții, ca unii ce au aflat Calea, Adevărul și Viața.
Astfel, esența păcatului este minciuna, care duce la înșelare și la împotrivirea față de Adevăr. Iisus Hristos ne făgăduiește că părăsirea minciunii duce la adevărata libertate: „Dacă veți rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteți ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi“.
În alt loc, Iisus Hristos se va auto-defini ca fiind „Calea, Adevărul și Viața”. Astfel, ar fi de așteptat ca Iisus Hristos să fie liderul informal al tuturor ce caută Adevărul și libertatea.
Din păcate, unii procedează chiar invers, împotrivindu-se Lui, fiind deranjați de Adevărul care, uneori, poate fi dureros. Și astfel apare războiul nedorit, războiul exterior. Un război pe care omul nu-l mai duce cu propria-i decădere, ci cu Iisus Hristos, cu aproapele, cu Biserica și, finalmente, cu lumea întreagă.
Una este să găsești și alta este să accepți Adevărul. Lupta exterioară, deși nedorită, este consecința neacceptării interioare a Adevărului. Iisus Hristos avertizează că această împotrivire duce la dezbinare între oameni: „Pare-vi-se c-am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci sabie (dezbinare)“. Oare câți dintre noi nu ne opunem ieșirii din minciună? Câți nu vrem să rămânem în întuneric? Câți nu iubesc dragostea și pacea? Câți nu aleg dezumanizarea și decăderea? Toți aceștia nu numai că își fac rău lor înșiși dar, adeseori, se împotrivesc și celor ce doresc să-i îndrepte. Este similar cu adversitatea naivă față de doctorul care face o injecție. Credem că vrea să ne provoace suferință prin înțepătură dar, în realitate, înțepătura ne face bine.
Există chiar o situație și mai gravă: când omul își închipuie că Iisus Hristos poruncește un război între oameni. Confuzia între „poruncă” și „constatare” (frecvent întâlnită la cei ce interpretează Biblia în mod subiectiv) generează extremismul religios.
Mulți spun că religia a născut războaie, dar asta doar atunci când dragostea a fost înlocuită de extremism. Iisus precizează limpede că extremismul este o denaturare a religiei: „dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu”.
Cu alte cuvinte, mai gravă decât necunoașterea dragostei este pervertirea ei. Dacă ne uităm cu atenție la toate păcatele din lume, vom vedea că ele nu sunt decât denaturări ale virtuților, ale dragostei, printr-o scamatorie a minciunii. Lăcomia (de orice fel) nu este decât exagerarea unei nevoi firești, pofta nu este decât denaturarea dorinței de bine, mânia nu este decât orientarea greșită a impulsului interior, minciuna nu apare decât din frică, iar frica nu este decât lipsă de curaj. Extremismul nu este decât o captivitate în opoziție, o deturnare a luptei interioare spre exterior, prin argumentație falsă. Pornografia nu este decât o sluțire a eros-ului care, la rându-i, este o metamorfoză trupească a lui agape. Dezmățul și destrăbălarea nu sunt decât denaturări ale nevoii de sărbătoare și sărbătorire (din ce în ce mai des confundate cu mini-vacanța). Și putem continua la nesfârșit. De fapt, observăm că răul nu este decât o deformare a binelui.
Din păcate, neînțelegerea adevărată a lucrurilor și încăpățânarea omului de a numi răul drept bine (și invers) sunt cauzele pentru care se naște toată lupta exterioară.
Sfântul Arhidiacon şi Mucenic Ștefan – primul Martir, o constată: „Voi cei tari în cerbice şi netăiați împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt”.
De aceea, această luptă a pătruns și acolo unde te așteptai mai puțin: între ucenicii Domnului. Adică, în Biserică.
Așa, bunăoară, apar dezbinările între culte, fărâmițarea Bisericii și chiar lupte între frați și grupuri de interese (zis peiorativ „bisericuțe”), cum remarca chiar și Papa Francisc: „Luptele pentru putere în cadrul Bisericii nu ar trebui să existe, adevărata putere este cea în slujba celorlalți”.
Aceste lupte au fost chiar din vremea Ucenicilor Mântuitorului – Sfinţii Apostoli. Până să primească Duhul Sfânt, gândirea lor era încă una a intereselor lumești, Iuda fiind cel mai reprezentativ, dar nici ceilalți nefiind scutiți, precum lepădarea lui Petru sau cererea fiilor lui Zevedeu de a sta de-a dreapta și de-a stânga Domnului (un fel de vicepreședinți ai Raiului), soldată cu cearta între ucenici.
Domnul Iisus Hristos însă arată cum trebuie să fie ierarhia în Biserică: „dar între voi să nu fie așa (luptă pentru stăpânire), ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, și cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă”. Ispita este și astăzi foarte actuală.
Există însă și o luptă potrivnică Bisericii, împotriva Mântuitorului Iisus Hristos, dar n-aș vrea să insist prea mult, pentru că ar însemna să cuprindem întreaga istorie creștină.
Suficient a arăta că încă de la Pogorârea Duhului Sfânt unii s-au împotrivit predicii Apostolilor, acuzându-i că erau beți.
Ceva mai târziu, romanii, prigonind pe creștini și neînțelegând cine este Iisus Hristos, au ajuns să acuze creștinii că sunt canibali, pentru că mănâncă și beau Trupul și Sângele unuia numit Iisus Hristos.
În altă ordine de idei, Biserica n-a cunoscut niciodată o perioadă de timp în care să nu se confrunte cu erezii (învățături greșite), născocite uneori chiar de către oamenii Bisericii, după cum afirmă Sfântul Apostol Petru: „şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire”.
Astăzi, viața echilibrată propovăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este în opoziție, în contrast cu interesele consumeriste ale economiei de piață.
Așa că îmi imaginez că sunt oameni puternici ai lumii, care, cochetând cu manipularea și alte viclenii, sunt deranjați de Adevăr.
Însă, cu toate împotrivirile, piedicile şi obstacolele, Biserica a existat și va exista. Ba chiar mai mult: în vreme de prigoană, ea este și mai puternică (deși poate mai puțin numeroasă) pentru că Domnul nostru Iisus Hristos însuși mărturisește despre tăria credinței: „pe această piatră (a credinței) voi zidi Biserica Mea – Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”.
În fond, toate acuzele şi reproşurile aduse Bisericii, în ansamblul ei, sunt acuze aduse Domnului Iisus Hristos și Duhului Sfânt.
Nu vorbesc despre acuze aduse unor oameni din Biserică, mai mult sau mai puțin argumentate, justificate sau documentate.
Dacă Biserica, prin Iisus Hristos, este infailibilă, să nu ne păcălim aplicând acest principiu la nivel individual, personal, fie că vorbim de simpli creștini sau clerici.
Cine spune „Biserica sunt eu” sau „eu sunt stăpân în Biserică”, înlocuindu-l pe Iisus Hristos cu „eu”, acela devine „urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt”.
Numai despre sfinți putem spune că, prin lepădarea sinelui și unirea cu Iisus Hristos, au devenit infailibili, dar nu prin ei înșiși, ci prin infailibilitatea lui Iisus Hristos.
Dar sfințenia se stabilește, desigur, după ce ai epuizat viața de aici, care îți oferă posibilitatea de a înfăptui dragostea (sau nu).
Până atunci însă, rămâne de dus războiul lăuntric, lupta şi osteneala interioară.
De aceea, eu unul nu am de ce să mă îngrijorez, indiferent câte lupte exterioare vor fi în jurul meu.
Ceea ce știu sigur și ceea ce îmi dă pace chiar și în mijlocul războiului este aceea că Adevărul este unul singur. Nu stabilit de opinii, număr, voturi sau alte criterii subiective.
Totul este să reușesc să-l găsesc în vacarmul din jur, să-l înțeleg și să-l accept, spre a mă elibera de cele ce mă trag în jos.
Și-așa, ajung prin și din război sau luptă, la pace. Pacea Duhului Sfânt. Duhul Adevărului. Mângâietorul, Care de la Tatăl purcede!…

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/