Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » RENAȘTERE de Al Francisc (Toronto, Canada)

RENAȘTERE de Al Francisc (Toronto, Canada)

-Mai mănâncă și tu de sub unghii,îmi spuneau părinți fără să știe că hrana de acolo era puțină și nu tocmai hrănitoare.Timpul îmi fusese lipit pe frunte dar eu vroiam să scap de el și să ajung om mare.Însă nu aveam habar de ce putea să însemne să fi mare.Poate înalt?

În plus,trebuia să scriu de o mie de ori o frază idioată care îmi fusese impusă de învățătoare,una cu țâțele ascuțite care îi permiteau să își împingă soțul în toate prăpăstiile.

La capătul pedepsei nu mai știam nici măcar ce căutam pe lume.

Dar aveam să mă cert sub ochii părinților și cu legea și cu nelegea. Să îmi caut o prietenă pe care să o las gravidă,să o ajut să scape iar ea să mă toarne la miliție. Așa cum o pățise și Nicul domnului plutonier major Sârbu  . De parcă aș fi trăit vremuri de bejenie în care să fi umblat încoace și-ncolo, fără ceva anume în traistă.

Și dacă priveam cu atenție în zare,puteam să îmi văd rămașii care se îndreptau doar către mine,fără să îi vadă pe ai mei care erau foarte ocupați unul cu celălalt.

Chiar dacă m-aș fi pierdut,nu ar fi dat nimeni nici măcar o para chioară pe amintirea mea .Ce Dumnezeu,ceața se lăsase peste tot dar puteam să vorbim în cor fără să ne vedem interlocutorii.O voce îmi spunea să mă dau mai încolo fără să precizeze direcția.Bănuiam că după risipirea evenimentului meteo lucrurile aveau să stea în cap dar totul urma să rămână în stadiul respectiv.Degetele de la mâini mi se umpleau cu o pojghiță care se plasa și între mine și ziua următoare,cea în care aveam să mă eliberez de multe din legăturile izvodite de pasiuni și cerințe.

De legătura cu mama urma să scap abia după a doua căsnicie,moment din care nu mai puteam suporta nici măcar să o văd.

Dar era educația mea în joc,una care își sălta fustele și dădea ochii peste cap în timpul dansului.Însă doar eu eram cel care mai rămăsese în viață fiindcă mama încerca în permanență să intre în sufletul tatei și să rămână acolo .Lăsându-mă liber ca păsările cerului,chiar dacă bolta devenise plină cu nimicnicie.

Nu știam niciodată ce îmi rezerva secvența următoare de viață dar nici nu mă interesa prea tare așa ceva.

Uneori mă aflam la liziera celui de al doilea mariaj pentru ca în clipele următoare să fiu somat să trec pe la casa părinților din copilărie.Cu un codru de pâine în mână și mucii curgându-mi fără nici un înțeles.

La trecerea mea, viața urma să se topească permanent de parcă ar fi început luna aprilie să dea din mâini și picioare pe stradă.Toate astea îmi făceau drumul până acasă destul de greu,chiar dacă madam Vlad mă aștepta în geamul de la bucătărie,de cealaltă parte a blocului.De fapt pe acolo trecea și soarele dar pe mine nu mă mai recunoștea aproape nimeni.

Nu se știa că mai târziu urma să am chef de scris.Degetul pe care eram nevoit să îl folosesc la sonerie îmi intra de-a dreptul în apartament,vreme în care vecinii începură să treacă pe lângă mine și să îmi tragă câte un ghiont,ca o confirmare a prezenței mele acolo .La care eu nu puteam să le răspund și  nici să îmi scot degetul din partea cealaltă a peretelui.

Mintea mi se hurduca exact ca în filmele științifico-fantastice pe care le urmăream ca pe un soi de celule lăsate cu ușile deschise.

Cineva tot avea să-mi răspundă,să deschidă ușa și să constate că afară nu era nimeni.

Eu tocmai fusesem trimis alături de nevastă iar tata murise de vreo zece ani,împăcat se pare cu soarta.

Lângă ea urma să uit de căutările mele de vreme rea,mai ales că se întindea periculos către inexistentul din mine.De multe ori aceleași persoane locuiau în mine și își dădeau cu părerea la toate, cu cele mai autentice apucături democratice

Subliniate Pe fața mea și nu în altă parte,ce credeți?

Aș fi vrut ca în clipele de cumpănă să fi putut striga MAMĂ iar MAMĂșA dumneaei să fi apărut pe dată în miezul evenimentului dar persoana cu pricina îmi arăta numai spatele.Reuși în cele din urmă să mă considere vinovat de oarece,culpă care avea să îmi stea aproape ani de zile,la masă ori în pat.Așa că am început să dorm ziua iar lumea să îmi spună ADORMITULE.

Cărarea pe care trebuia să o iau în viață se dovedea mult prea întortocheată pentru mine așa că preferam să stau pe un scăunel cu trei picioare și să urmăresc totul în liniște,convins că bunica se afla în apropiere.Dar ea se găsea doar în fața icoanelor de pe pereți,imagini care o priveau fără gesturi sau vorbe inutile .

Aveam să părăsesc școala,să o las să se ducă pe apa sâmbetei fiindcă prietenii îmi arătau cum se puteau priza drogurile și domestici fetele.

Ele reprezentau un capitol mare din viața mea dar nu apucasem încă să îl parcurg.

Mă aflam la vârsta în care o urmăream pe Livia,să văd cum se ușura și mai ales pe unde.Iar ea se prefăcea că nu vede nimic,scoțând gemete ușoare de mulțumire.Vreme în care malul Oltului se muta de pe stânga pe dreapta.

Nici măcar în filme nu puteai să vezi așa ceva,în filmele proiectate la căminul cultural,pelicule însoțite de tropăitul băieților la scenele deșucheate.

Ar fi fost mai interesant să fi fost luat de mână și purtat pe drumuri sigure dar cei care ar fi fost îndreptățiți să o facă erau mult prea ocupați.

Eu nu eram prins de prea multe lucruri iar fetele mi se dezbrăcau în apropiere,să le cercetez ca la doctor.

Dana avea himenul ușor găurit dar pe atunci nu știam ce semnificație putea să aibă imaginea respectivă.Chiar dacă trăsăturile ei stăteau gata de orice.

Trebuia să iau autobuzul și să ajung departe,loc minunat care să mă fi lăsat acolo,să îmi fi deschis porți către o lume plină de apă vie .

Dar societatea în care trăiam îmi apărea ca o budană imensă,o mare pe care trebuia să o străbat prin mijloc fără să fi fost lăsat să o ocolesc.Și mirosul mi se părea înfiorător,aromă care avea să îmi persiste în nări aproape toată viața.

O simțeam chiar și la friptură din Postăvarul.Tata pronunța FIRIPTURĂ,fără să explice vreodată de ce o făcea așa .Și nu era cel mai tare la lămuriri.

Șoferul mi-a dat drumul în mașină fără să mai îmi ceară biletul, stropul ăla de hârtie de care nu reușisem să fac rost. Eram bucuros ca derularea peisajului de afară nu avea să îmi schimbe dispoziția.

Comisesem o nelegiuire și oamenii de ordine treceau pe lângă mine fără să mă fi băgat în seamă. Poate că aveam să ajung la Medina,să fiu primit ca un prinț.

Dar conducătorul auto îmi întrerupse visul și îmi spuse că ajunsesem în stația terminus și că trebuia să cobor. Nu aveam habar unde ajunsesem și primul cetățean pe care l-am întrebat de numele localității începu să râdă la cuvintele mele ca de o glumă reușită.

Dar pe fețele localnicilor stătea scris că mă aflam în marele port de pe malul mării.

Femei îmbrăcate sumar ,venite de la plajă, aveau să îmi confirme teoria chiar dacă vârsta nu îmi permitea încă reverii deșertate pe nisipul fin de la marginea apei.

M-am vârât în port și am început să urmăresc vas după vas. Era sâmbătă,zi în care reușeau toate planurile. Cel puțin așa mă învățase bunica,cea care urma să își vadă chipul printre icoane. M-am apropiat de un vapor mexican ai cărui marinari erau beți turtă. Venise momentul așa că m-am făcut extrem de mic și am reușit să ajung pe punte,loc unde mi-am găsit o ascunzătoare bunicică în spatele bucătăriei. Din cauza căldurii,oamenii lăsau deschise și uși și ferestre. Pardon,hublouri.

Vasul avea să plece repede și să mă lipsească de senzația de greață care apărea la fiecare începător. Stăteam bine în vizuină și aveam loc chiar și să dorm.Marinarii erau mult prea ocupați să scape de corvezi așa că nu m-au descoperit niciodată. Mă găseam în interiorul unui paradis în care mă simțeam apărat din toate direcțiile. Uitasem deja de părinți,de școală cât și de cei care se simțeau îndreptățiți să îmi stea în drum și să îmi umple capul cu neputințele lor. Gata,ajunsesem să fiu de unul singur,nemaifiind nevoit să urmez nici o îndrumare. Doar păsările mă vizitau uneori,mult prea puțin stârnite de prezența mea acolo fiindcă mă considerau ca fiind parte integrantă din peisaj. Mai ieșeam afară doar noaptea,pentru plimbări scurte cât și pentru a mă dezmorți.

Aș fi vrut să mai aduc pe ecran o amintire sau alta dar mă lăsase memoria iar aerul mării era mult prea sărat pentru așa ceva. Uneori mă mai benoclam la bucătarii din interior,mult prea ocupați cu jocurile de cărți din pauze,nu și din timpul programului .Nu aveam privată la dispoziție așa că trebuia să îmi scot morcovelul și să mă ușurez direct în mare,ca la un alt început de lume.

Mai târziu urma să scriu despre drumurile mele în interiorul unui apartament care să mă fi îndepărtat de orice intemperie,fie vară,fie iarnă. Mă ridicam rareori de pe scaun și chiar și telefonul mi-l instalasem în apropiere de tastatură. Bătutul la mașină nu avea să îmi dea bătăi de cap ca de exemplu lipsa de mai mult spațiu,unul care să nu știu unde urma să se termine.

Dar mă aflam în țara aia a tuturor latinilor,cei care se învârteau unii în jurul altora fără oprire. Coborârea de pe vas avea să fie simplă ca lumina zilei,moment după care aveam să mă pierd în mulțime. Nu le știam limba dar urma să o deprind repede, ca pe o unealtă care întorcea de sărbători cârnații de pe grătar.

Simțeam că ar fi trebuit să îi fi dat fiecăruia după dorințe dar nu mă simțeam în stare să duc până la capăt o astfel de intreprindere. Nu eram cel de sus. Așa că mă pierdeam încă odată printre ei,cu burta niciodată plină.

Ar fi trebuit să fi pictat pereții din jur cu desene obscene dar mi se părea că vopseaua aia nenorocită avea să îmi intre sub ungii,ca în istoria în care tata îmi cerea să mă fi hrănit cu ea. Și degaja un miros greu de suportat,unul ca de hazna. Mă ocupam doar de mici furtișaguri care să mă pună la adăpost de ziua respectivă,cea care o pornise deja să mă caute . Eram convins că nimerisem exact acolo unde trebuia.

DEVENEAM ZI DUPĂ ZI un soi de amalgam pe care nu îl mai recunoșteam.

Și nimic nu mă anunța că urma să fie furtună,chiar dacă trebuia să iau lucrurile așa cum îmi erau descrise de locurile în cauză. Lumea respira altfel dar până la urmă aveam să o fac și eu aidoma. Am întins mâna către o piersică dar brațul avea să îmi fie prins de niște degete nemiloase.

-Faci exerciții sau ce?

Zâmbea cu totul către nerodul din mine,cel care se lăsase prins cu atâta ușurință.

Judecătorul avea să nu îmi cântărească cu prea multă grijă fapta și să mă condamne la șapte ani de temniță,fără să își dea seama că eram un străin. Dar mâna mea ajunsese în cercul lui și diferența de nivel dintre noi nu mă lăsa să îi explic felul în care stăteau lucrurile cu mine.

Am fost condamnat de urgență în vreme ce un individ urla pe limba mea că se comitea o nedreptate dar nu îl putea înțelege nimeni în afară de mine. Mă mira lipsa de reacție a celor din jur la spusele lui. Până la urmă m-au aruncat într-o celulă plină ochi cu condamnați care aveau să observe că nu vorbeam tocmai corect,motiv pentru care m-au luat repede în fabrică. Sentința fusese dreaptă dar parcă o încasasem mult prea repede. După un an aveam să vorbesc spaniola perfect,fără ca cineva să fi putut afirma că nu eram un localnic sau altul. Dar îmi plăceau disputele,motiv pentru care m-au mutat într-un soi de pivniță rece unde eram singur,legându-mă de mâini pe un perete acru și cam în vârstă. Se ocupau de mine într-un mod foarte interesant. Nu mă dezlegau niciodată,să fi putut să îmi fi consumat hrana.Nu,nu,îmi aruncau totul pe jos după care începeau să râdă de neputința mea în a mă fi hrănit.

Trebuia să fac ceva fiindcă rugămințile și lacrimile mele nu aveau efect asupra lor . Am început să iau mâncarea de pe jos cu picioarele și să o duc până la gură. La început mi-a fost deosebit de greu dar mai încolo schimbarea determinată de ei avea să devină o adevărată distracție. Una nemărturisită. Temnicerii râdeau din ce în ce mai puțin. Toți purtau mustăți mari și erau mândri de ele. Mă obișnuisem cu alimentele de pe podea și zilele treceau tot mai repede. Carnea,carnea adevărată de bărbat începuse să se întindă pe mine peste tot,refuzând orice pauză.

 Mă gândeam deja la cele pe care aveam să le fac după eliberare,vreme în care paznicii îmi aruncau blidul următor. Nu se schimbaseră deloc odată cu trecerea anilor . Poate doar eu,posedând o capacitate nemaivăzută la folosirea picioarelor.

Mâinile îmi erau legate de același perete,unul care începuse să mă știe bine de la un capăt la altul. Singura mea problemă era că nu aveam interlocutori. Râsetele gardienilor treceau pe deasupra mea și se spărgeau departe de orice intenție.

-Hei chico/copilule/ ,anul viitor o să fii liber.

Nu îmi venea să cred că timpul trecuse așa de repede,vreme în care stătusem doar în mine însum. Și parcă o rază suplimentară de speranță îmi umplea celula. Ei da,vroiam să fiu liber în orice clipă dată de Creator și aș fi făcut totul pentru realizarea mai rapidă a dorinței mele. Un zgomot înfundat îmi tulbură pacea interioară. Deveni tot mai puternic după care se materializă și lăsă în scenă pe unul din tovarășii mei de ocnă. Rânjea puțin adus de spate de aburii băuturii.Mă întrebă dacă vroiam să mă elibereze,să îmi deschidă ușa către lumea de afară .

-Sigur că vreau,loco/nebunule/ ,dar fă-o mai repede ,pân să închidă cârciumile . Îmi deschisese ușa de fier dar se făcu că nu vede că eram înlănțuit pe perete,îmi întoarse spatele și plecă cu un același rânjet pe față . Mai târziu aveam să îi văd chipul la televizor, schimonosit de parcă ar fi aflat că lumea urma să țină mult și bine. După vreo două ore îmi pătrunse în încăpere clătinându-se unul dintre paznici care constată mulțumit că eram tot acolo. Dar eu nu am stat prea mult pe gânduri și i-am prins gâtul cu picioarele mele foarte bine antrenate și deosebit de puternice. Mai tari decât o pereche de brațe zdravene. Își dădu duhul într-o clipă după care,tot cu picioarele,i-am luat cheile și m-am eliberat ca un plămân plin cu aer stătut .

În închisoare avusese loc o revoltă care îmi deschisese ușile către o altă stare de lucruri. Am luat trupul gardianului și i-am dat drumul într-o curte interioară proprie fiecărui neînțeles. Am ajuns în orășelul care înconjura închisoarea și am luat un autobuz care avea să oprească în capitala,loc potrivit pentru limba deprinsă la ocnă. M-am topit într-un amestec de populație care mă ascundea perfect. Pe mine,răufăcător din greșeală și neputință. Dar încercam să uit totul,să cred că soarta se apropiase de mine cu bunăvoință .

Dormeam într-o odaie lipită de cea a unei domnișoare care îmi zâmbea tot timpul,fără să îmi fi lăsat posibilitatea unui răspuns.

Hainele îmi erau sărace și semănau cu ale peonilor din împrejurimi. Dar dexteritatea picioarelor,deprinsă acolo,avea să îmi rămână neschimbată.

Așa că mi le-am luat la spinare și m-am oprit în fața ușii directorului circului mare. Am intrat înăuntru și după zece minute eram angajat.

Pe afișe urma să scrie că spectatorilor le era prezentat marele contorsionist LEONARD, artist venit direct din Tibet.

Afară se pornise o ploaie care mă spăla de toate păcatele. Simțeam că renasc.