Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME

Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME

Respectul pentru natură

Alunecă-n cuvinte zestrea gândirii
cum soarele seva în fructul copt,
gustul capătă înălţimea dorită
în plăcerea spiritului din simţuri.

Să învăţăm respectul pentru natură,
arealul în care trăim pe pământ.
Ochiul se va minuna mai departe
de nobleţea deschisă privirii.

Respirăm adâncul din lucruri
stavilă punem urâtului gol,
umbra umbrelor în mişcare
ne calcă cu talpa pe trup.

îmblânzim fiarele cu bucurii,
ca pe nişte femei supuse greşelii,
rănile trupului lasă urme ce nu mai dor,
sufletul se zvârcoleşte într-o suferinţă
şi numai moartea o înlătură.

Hătişurile logicii

Mereu mă încurcă întrebările fără răspuns,
dar îmi place să le caut,
să mă plimb cu gândul prin hătişurile logicii
până mă înutorc iarăşi la experiment.

Tu-mi deschizi alte orizonturi
să-mi explorez posibilităţile native,
dar nimeni nu-mi garantează
că ştiu să le fructific activ.

Aşa că nu pot să ies din obişnuinţă,
să mă lepăd de nepăsarea bolnavă
în care m-am zidit nefericit prin timp,
mai bine nu fac nimic care costă,
nu mă pedepseşte nimeni.

Din contră speculez orice stare
din care câştig ceva fără mare efort.

Când o să mă întorc

Noaptea alunecă-n dimineţile iadului
şi întunericul îi face loc,
pe ape numai morile părăsite se frământă
chiar dacă macină doar timpul
şi drumul s-a pierdut în bălării
lângă o cruce unde a murit ultimul morar.

Aproape mi-e teamă de ce se vorbeşte prin sat,
ocolesc gândurile şi le alung
pe maluri surpate-n amintiri.
Ochii mă-nşală, umbrele locului cresc,
sângele îmi îngheaţă-n vene,
subconştientul mă pipăie pe trup
cu transpiraţii reci.

Când o să mă întorc voi fi altul,
poate voi scrie
cum s-a schimbat totul pe râu
iar oamenii îl trec pe un pod
de vise moarte.

 

Cea mai rămas

În buzunarele goale
nu găseşti niciun drum,
bate austrul de la vest
şi toţi înghit în sec seceta aspră.

Nu ştiu ce vânturi vor mai veni,
suntem bolnavi de aşteptare.
Din adâncul istoriei
lumea ne-a lăsat tot la margine,
degeaba mărşăluim pe jos.

Vor veni alte generaţii,
le-am lăsat speranţa pe masă
şi câteva cuvinte de iertare
pentru ce n-am fost în stare.

a rămas credinţa-n Dumnezeu neîntinată
şi o porţiune de pământ nevândută.
Amin!

 

descătuşarea

străpung liniştea sângelui şi curge cu întuneric
trece prin haos
nu se întoarce nimic înapoi
întră pe porţile iadului

nu mai stăpânesc calea luminii
totul se strânge-n valuri
apele nu mă găsesc şi caută focul
mă dor încheieturile anchilozate-n între oase
prin care aerul fluieră descătuşarea

miroase a cenuşă risipită-n vânt
încep să bată clopotele-n dungă
ca la o moarte ruptă din cer
şi lăsată-n drumul altei lumi

 

transpus

cântecul e în inimă
îl ascult cu fiecare aripă de suflet
nu-mi doresc să zboare

simt cum mi se încreţeşte pielea
se topesc în aer armoniile
din tăcere îngerii suspină
şi coboară pe aproape

sunetele se respiră
orizotul transcende-n culori
eu mă recompun
gingaş ca un copil

 

Osârdie

Dintr-o întâmplare nepovestită
teama încearcă să mă salveze mai devreme
decât curajul nebun.

Drumul meu este la dreapta,
al tău unde vezi cu ochii
un om de genul meu fără prejudecăţi,
n-am nevoie de însoţitori
nici măcar de întrebări plictisitoare
ori de încurajări fără rost.

E mai util să mă folosesc de ceea ce ştiu,
să-mi îmbrac voinţa în perseverenţă
s-apuc de coarne întregul,
să-l întorc pe toate feţele
şi să-i pătrund cu fineţe în miez.

Poate în inima lui locuieşte îndoiala,
frigul care îngheaţă sufletul
şi nu-ş poate manifesta dragostea
în care se topeşte gheaţa.

Lumina-i stă într-o candelă,
ea trebuie întreţinută cu osârdie
până la moarte.

Moţăie a somn de moarte

Am scăpat din mâinile vântului,
dar astăzi plouă pe nemâncate,
lumina-i difuză strecurată prin ceaţă
stau ascunse şi păsările
moţăie a somn de moarte,
cerul rănit la faţă a dispărut în cenuşiu.

Ziua este ca o înfrângere nemeritată
de care nu se bucură nimeni.

Seara pune capul pe căpătâi şi aşteaptă
noaptea ca pe o moarte lentă,
îngrop întunericul sub pleduri şi respir un aer
cu dimineţi flămânde de bucurii.

Iubito,îmi zic,dacă tu n-ai fi cu mine
m-aş pierde în mâlul singurătăţii
şi dragostea ce ţi-o port n-ar mai înflori
în fiecare obiect pe care-l atingi.

 

Înmiresmat de iubire

Nu ştiu, dar din când în când mă cuprinde meditaţia
vine în faţa mea ca o fată mare, neprihănită
şi mă încearcă cu o sfială înduioşătoare
care mă lasă în genunchi.

Cobor într-un interior gol şi tac,
mă vânur fără noimă prin casă şi caut ceva
ce nici nu cred că am,
rup hârtiile scrise, apoi le ard
şi uit că îmi aştept femeia să vină acasă.

Încerc să ies din gânduri, dar mă tem de prezent,
mă iniţiez în singurătăţi străine,
le ascund în sertare secrete de care uit
şi privesc în depărtare până nu mai disting orizontul.

Când se înserează în aşteptările de dragoste
văd noaptea ca pe o binefacere a femeii iubite
şi mă trezesc înmiresmat de iubire.

Dimineaţa cade ca un capac de pe oala încinsă,
ştiu cum ne mângâie soarele
şi-mi vine să mângâi femeia cu câte raze mai am
rupte din tinereţea trecută-n vânt.

Mai departe ne îndestulăm cu ochii
ca să nu spunem cuvinte,
ar fi prea târzii.

 

Tăcere topită-n cuvinte

N-ai cum să te naşti înainte de părinţi
dintr-o poruncă lăsată de umbrele morţii.

Golul din memorie absoarbe frustrări uitate
aşezându-le în sertare ascunse căutării.
Nu se pot deschide sunt acoperite de singurătatea
care ne bântuie cu o tăcere topit-n cuvinte.
Sângelele plânge fără fraţii plecaţi în lume
şi vede în trup drumuri care se surpă prea repede.
Nu mai răsare soarele şi dimineţile-s ceţoase
ziua capătă solzi alunecoşi.

Din moarte te mai întorci, din iubire mori.
Visele sunt întotdeauna mari, împlinirile mai mici.

În sufletul tău cântecul mişcă munţii
că ai putea să-i urci,
viorile cerului te aşteaptă.

 

Luminişuri cu păsări

Noaptea şi-a vărsat sângele cald peste întuneric,
caut în mine resurse nebănuite de hrană spirituală,
să trec peste nevoile celor care nu mă iartă
şi mă supun la chinuitoare închistări.

Trupul meu a parcurs nostalgiile trecutului leneş,
măsor fiecare clipă cu trăirea fugii din interior,
zilele se rup din lanţuri şi aleargă bezmetice
ca un cal neatins trecut prin faţa trenului.

Lumea se frige pe grătare de frig ,
soarele nu se mai teme de norii aduşi de vânt
şi caută prin aer luminişuri cu păsări
în care seara capătă rezonanţe de tulnic.

Iubito, în fiecare frunză e o notă înaltă
care freamătă pe drumurile urzite-n taină,
pe unde treci se opresc râurile să respire
şi să-ţi sărute urmele cu ploi însorite de raze.

 

Limba română

Limba română s-a născut, n-a fost găsită,
s-a format rotundă şi bogată, nu se învaţă şi se uită,
e vie şi molipsitoare în faţa unui altar la închinat.

Limba română e-n doină, în vorbe cu înţelesuri adânci
şi-n cuvinte dăltuite de ţărani pe obiectele din lemn,
dar mai ales în suflet unde înfloreşte şi-n pustiu
până la sfârşitul lumii.

În limba română vorbesc semnele, tăcerea povesteşte,
pune lacrimă pe simboluri, izvorăşte din carne muritoare
şi devine prin cuvânt nemuritoare şi dulce.

La umbră ascunde minciuna în amiaza adevărului,
stelele sunt mai strălucitoare pe cerul limbii române
cu luceferi, izvoare răcoroase şi limpezi
exprimă sufletul unui popor ales.

 

Atît de mult

Își prinde gîndurile-n vorbe nespuse la lume
ca niște raze de lumină peste orașul galben
străbătut de viori
atît de mult
încît oamenii cuprinși de somnolență
adorm cu capul în stele.

Într-o noaptea luna a căzut într-un pahar
cerul surprins de nepăsare
s-a războit cu luceferii
plecați și ei prin iatacurile fetelor pămîntene.

Dimineata spală cu rouă fața orașului.

 

Oameni şi păsări

Cineva şi-a pus gândurile pe hârtie
şi a lăsat hârtia acasă,
oamenii uită uşor ce trebuie să facă,
dar nu se lasă convinşi de nimeni
cum trebuie să ajungă la liman mai repede,
ei nu sunt copii să asculte învăţăturile altora
deşi nu izbutesc niciodată de la început.

Drumul nu-i presărat cu florile visate,
deprinderile formate se schimbă greu fără efort,
nu cred în minunile promovate peste tot,
cred că lupta şi perseverenţa nu te lasă păgubaş
cum te lasă femeile când îţi bate vântul prin buzunare
şi tu te convingi că n-ai avut noroc.

Ai toate şansele să rămâi singur cuc,
nu te mai caută nimeni, n-ai personalitate,
toate păsările se strâng acolo unde au ce ciuguli.

 

vise din umbră

visele nu mă întreabă când se realizează
aş vrea să le strâng undeva să nu fugă
dar nu mă lasă
trec peste mine dimineaţa
şi nu văd unde fug

am pierdut din vedere schimbul care se face
în memorie unde se filtrează
şi umbre necunoscute le învăluie

viitorul îmi trezeşte interesul în fiecare zi
aştept îmaginatele împliniri
pe care le simt după colţuri
fără haine de gală
cum apar din tăcerea pereţilor şi curg
peste cuvinte scoase la vânzare

hotărârea nu cade-n faţă din cer
vine ca un bumerang ce-mi taie răsuflarea
şi-mi cresc aripi străine.

strigăt din zbor

lumina se stinge ia foc noaptea

întunericul e slăbit
dar mâinile îl vindecă de cer
să i se piardă urma

stelele foşnesc pe acoperişuri
tăcerea mă îmbie să ascult
aud strigătul unei păsări
ce nu se satură de zbor

răsăritul deschide calea
ridic privirea şi mă înalţ
tu rămâi cu durerea

deşertăciunea face paşi
trece prin fisurile lumii
se apropie.

 

O dragoste albastră

Dacă aş simţi gândurile străine
nu m-aş teme,
aş avea la mine posibilităţile de respingere,
e necesar între oameni să împarţi ce ai mai bun
şi să creşti în ochii lor
ca o floare udată la timp
care uimeşte prin frumuseţea dăruită.

Nopţile senine se bucură de stele,
întunericul se manifesta ca o umbră ascunsă
care nu presimte pericolul,
timpul are mângâierile lui nevinovate
până unde se-ntinde măreţia cuvintelor
pe care le rostesc din curtoazie obişnuită
în faţa tăcerii din privirile tale mirate
din care curge fericirea.

În fiecare ipostază de trăire lăuntrică
ştiu cum să rup din inimă
o dragoste albastră
ce-mi risipeşte singurătatea
şi o lasă pradă lupilor flămânzi
din pădurile în care s-au tăiat arborii
şi hrana a plecat în bejenie.

 

Mărgăritare de iubire

Îşi cântărea simţurile-n palmă şi mi le oferea
spunea că sunt pline de miez.

Dorea să se adâncească în sufletul meu
şi nu găsea mijloacele de pătrundere,
noaptea i se părea tesut umbros,
ridica ochii spre stele şi se încărca de încredere.
La piept strângea mărgăritare de iubire,
sânii îi înfloreau de căldură
ca mugurii dimineaţa.

Apoi s-a trezit repetând cuvinte odihnitoare
de parcă păşea într-o lume necunoscută
în care învăţa să iubească.

 

Lumea nu ştie să privească

Mă-ntorc în bucuria-n care am crescut
ca o primăvară după iarna lungă
şi zilele se deschid într-o carte albă
în care-mi voi desena gândurile.

Faptele din trecut au devenit urme
şi inima o fortăreaţă de vizitat
în care totul se dezvăluie ochilor.

Lumea nu ştie să privească
îi obişnuită să pipăie cu mâna,
mă tem că va descoperi asperităţile
şi le ascund în interior.

Nu ştiu alte posibilităţi imediate
în care să-mi rup din suflet
dragostea
care să inunde anotimpurile cu lumină.

 

Fug de invidie şi orgolii

Mă-mpac în gând cu duşmanii necunoscuţi,
pe cei care-i cunosc îi iubesc,
durerea lor e şi durerea mea
rămasă din păcatul originar.

Mă adăpostesc învăţăturile vechi,
fug de invidie şi orgolii
gust anafura păcii.

Pornirile rele îmi macină dorinţa,
vreau să scap de trufia potrivnică
la una cu voi împătăşesc bucuria
înţelepciunii din sufletele mari.

Vreau să citesc pe buzele voastre
dragostea întâlnirii
şi-n ochii senini de împlinire
Dumnezeu să-şi vadă lucrarea.

 

Cândva o să-mi înţelegeţi cu toţii limba

Am plecat în lume
nepregătit de luptă,
a fost ca-ntr-o călătorie cu peripeţii
în care poţi să mori din greşală.

Am intrat în viaţă cum ai muşca dintr-un măr coricov
din curiozitate de gust,
am rămas un înstrăinat de realitate,
să mă caut în fiecare om întâlnit.

Caut mereu cu gândurile noutatea,
mă-nfăşor în tristeţe şi bucurie
şi doresc să locuiesc înlăuntrul cuvântului
cu o alinare de suflet bolnav.

Cândva o să-mi înţelegeţi cu toţii limba
pe care o vorbesc din priviri
cu aceeaşi durere înflorită-n răni
ce nu se văd înafară.

Naşterea şi moartea nu sunt doar început şi sfârşit
între ele viaţa dezvoltă micul infinit
cu adâncimi atât de mari
ce depăşesc cerul şi pământul.

 

Cuvintele îmbracă sunetele-n auz

Nu mă lăsa-n urmă să-ţi rup coastele durerii,
să întorc pe dos trândavele temeri,
împarte otrava să nu fie periculoasă
şi uită-ţi amarul din timpul trecut
în rădăcini sub pietrele drumului.

Cuvintele îmbracă sunetele-n auz
cu clinchete din clopoţei de crin,
aroma polenului strâns pe aripi de fluturi
risipă-i prin aer şi buzele moi pun dorinţe,
în toate fructele pe care le muşti
nu vei mai fi vulnerabilă la nimic.

Cât despre lumina mea, nu mai există,
respir prin sânge de nimeni ştiut
şi atingerea-i de frunză ruginită,
prevesteşte o toamnă fără colţuri,
cu împliniri şi treceri prin destin.

 

O tăcere şlefuită pe margini

Las poruncă să nu uiţi învăţăturile mamei,
să-ţi croieşti un drum prin viaţă
care să fie numai al tău
unde timpul se va umple cu fapte.

Nimeni nu-i mai bogat în memorie
decât cel ce pune sîmânţa-n pământ
să-i rodească privirile-n toamnă
galbene pe câmpiile din rai.

Când totul se petrece într-un trup muritor
sufletul ca un strugure atârnat de cer
cade cu o lacrimă sub cearcănul ochiului,
pune sare pe o frunză ruginită.

O tăcere şlefuită pe margini de plăceri
lângă copsele femeii-n amiază
pune-n gându-i dragostea ce-i fură visul,
i se adânceşte prin sângele mov.

O armură luminoasă ca sfârcul unui clopot
scoate sânii din spasme cu miros de flori
şi îngăduie uitarii din şoapte înşelate,
să se piardă fără amprente umbroase.

 

Nopţile deschid uşile iadului

Lumea răzvrătită pe început îşi recunoaşte păcatele,
bate clopotele nemulţumită de întâmplări,
rupe din sufletul încredinţat de Dumnezeu
şi uită de îndatoririle sale.

Nimic nu se ridică deasupra gândurilor ascunse,
să se îmbrace în cuvinte mărturisite,
în răni supurează sângele dezamăgirii,
viaţa are rigori ce se extind
şi nu se mai pot îndeplini.

Întunericul se pierde de lumină,
nopţile deschid uşile iadului
paznicii verifică orice identitate bolnavă
şi însuflă morţii bucuria pedepsei.

 

Trecere

Clipele fug călare
timpul le lasă-n urmă şi altele adaugă
fără să le ţină măsura
până se schimbă ritmul curg egale
şi după aceea se-ntrec între segmente
încât viaţa capătă alte dimensiuni,
dar tot se termină.

Nimeni nu observa graba dezbrăcării de tăcere,
formele se schimbă devin ruginite
se zbat ca o mare între ţărmuri
înainte de ultima furtună.

Tu, trecătorule lasă-ţi crucea
la locul potrivit,
după un răstimp eternitatea o pierde
şi totul devine uitare.

            Nicolae Vălăreanu Sârbu

                           Sibiu,  19.06.2018.