Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » MIHAI CABA: Sonata Lunii

MIHAI CABA: Sonata Lunii

În odaie,

în penumbra înserării,

ce se prelingea sfioasă

prin perdeaua subţire,

desenând pe pereţi

 arabescuri fantastice

 de lumini şi umbre,

stăteam  tăcuţi,

unul în faţa celuilalt

ca două statui vivante

din piaţa vieneză

şi ne ţintuiam

din priviri…

Într-un târziu

 încremenit de tăcere,

în care se desluşeau perceptibil

doar zvâcniri de inimi şi piepturi,

cu mâinile întinse

am despicat

vălul liniştii, abia şoptindu-i:

– Lasă-mă să-ţi ating sânii…

Parcă surprinsă,

făcu un pas îndărăt,

încheindu-şi în grabă

 şi ultimul nasture

al bluzei străverzii…

– Lasă-mă să te sărut…

şi am înaintat tiptil un pas.

Parcă uimită,

Şi-a strâns buzele subţiri

şi le-a muşcat ca pe un măr roşu.

– Lasă-mă să te îmbrăţişez…

şi am mai făcut un pas.

Parcă speriată,

s-a retras înspre fereastră

aidoma unui arici

ce-şi zburleşte instinctiv ţepii.

Am rămas aşa,

încremeniţi de uimire,

în tăcerea semiobscură

şi apăsătoare a odăii.

Dezmeticindu-mă,

într-un alt târziu,

când bătăile inimii erau tot mai sonore,

încercând o retragere,

am reuşit cu greu să îngaim:

– Lasă-mă atunci să plec…

Ca o fulgerare de gazelă,

a trecut pe lângă mine

şi s-a aşezat cu spatele lipit de uşă,

barându-mi ieşirea.

Nedumerit,

am întrebat-o cu glas stins,

ce nu mi-l recunoşteam:

– Atunci, de ce m-ai chemat…?

Ca un resort eliberat,

s-a repezit spre mine,

m-a luat de mână,

m-a aşezat

pe patul de lângă fereastră,

a dat de-o parte perdelele

şi, cuibărindu-se lângă mine,

mi-a şoptit dulce la ureche:

– …să privim împreună Luna!

Şi am privit-o îndelung

 cu ochii plini de iubire…

Doamne,

şi ce spectacol de gală

ne oferea generos

 cornul de aur al Lunii!

Am intuit atunci, desigur,

 că un asemenea spectacol nocturn

l-a inspirat pe Ludwig cel Mare,

chiar şi în surzenia lui,

să compună magnifica sa

 Sonată a Lunii.

Mihai Caba