Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » JURNAL » Marin Ifrim: O istorie literară (și personală) a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (V)

Marin Ifrim: O istorie literară (și personală) a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (V)

O istorie literară (și personală) a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (V)

 

Îmi place scrisul viu, direct, reportericesc chiar și atunci când e vorba despre istorie. Nu-mi pot lăsa manuscrisele la dospit. Scriu și în somn. Uneori, consoarta mea se trezește cu literele mele închipuite pe corpul ei. Vreau să spun că scriu și în vise, când visez că scriu și cred că e adevărat că scriu. Alteori, Irina vede cum, deși dorm profund, ridic mâna dreaptă deasupra trupului și încep să desenez cuvinte în aer. Cărțile nu se scriu la masa de scris decât atunci când deja sunt scrise. Masa de scris e o tehnologie simplă. Dacă nu mă înșel, Balzac nu putea să scrie decât în picioare, cu hârtia așezată pe un pupitru, un fel de stativ pe care muzicienii își întind partiturile. Și ce romane a scris Balzac!, așa, când pe un picior, când pe altul, când pe ambele. Am făcut acest mic ocol, pentru a dovedi că se poate scrie și așa! Azi, duminică, 24 iunie 2018, m-am întâlnit cu scriitorul Dumitru Ion Dincă. Am intrat într-o fostă cofetărie, devenită o mică și silențioasă cârciumioară, și la un pahar de ceai de struguri, ne-am destăinuit unul altuia proiectele literare. Când a auzit că lucrez la o carte despre Casa de Cultură, după ce i-am oferit câteva detalii, a venit cu niște precizări care pur și simplu m-au uluit. Știe istoria Casei ca pe o poezie. Mi-a dat nume de început, de la primul director și până la vânzătoarea de bilete, Fira, o femeie deosebită, care, tot de la D.I.Dincă am aflat, a murit acum o săptămână la vârsta de 81 de ani. Nimic nu e întâmplător, îmi zic, mă întreb dacă nu cumva cartea aceasta a intrat în mintea mea mai demult. Nu am îndrăznit să încep să o scriu pentru că aveam impresia că nu am ”date”, de parcă ar fi fost nevoie de cine știe ce fel de cifre astronomice. De la D. I. Dincă am aflat că, până prin 1972, în locul în care este situată Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău era un părculeț cu vreo 3-4 canapele. L-am rugat să-mi dea câteva rânduri care să intre în paginile acestui virtual volum. De asemenea, îi rog pe toți cei care au amintiri utile despre această onorabilă instituție să-mi trimită texte. Selecția acestora o voi face eu și conducerea instituției. Nu-mi arog niciun drept decât acela de narator, bunul de tipar va fi dat de conducerea Casei de Cultură. Așa e firesc, corect și decent. Au existat zile (multe) în care mă duceam la serviciu la 10,00 dimineața și nu mă mai întorceam acasă, dormeam în Casa de Cultură. Toate la timpul lor. Mulți vorbesc despre această instituție de parcă ar fi vorbitori de chineză, fac afirmații malițioase fără să vadă câte eforturi se depun pentru ca această clădire să fie funcțională la capacitatea sa maximă. Îmi amintesc cum și cât de nemțeste se gândea aici, în spiritul unor economii la sânge, cum se spune. M-am dus la contabilul-șef din anul 2001, Nea Nițu, cerându-i să îmi dea bani pentru un geam mic de tot, ceva de dimensiunea unei jumătăți de coală de hârtie. Mi-a spus că îmi dă orice numai să fac un referat. Cum să fac un referat pentru un petic de geam? Cu Nea Nițu nu se discuta, așa că am scris referatul. Se spune că există un nomenclator al profesiilor, în care, cele mai grele meserii al fi următoarele: miner, aviator, scafandru și ziarist. Eu cred că cea mai grea meserie – mai ales în ziua de azi, când lumea noastră își trăiește capitalismul mult dorit, cu o vervă nucleară -, este cea de contabil/ economist/ finanțist. Nu mă pricep la a defini exact de ce cred această chestiune, realitatea îmi confirmă părerea. Anexez acestui text o fotografie făcută imediat după inaugurarea instituției, în anul 1984. Cine nu-și iubește locul de muncă, poate chiar fostul loc de muncă, cel puțin eu nu l-aș putea înțelege. Am lucrat într-o fabrică, la câteva ziare (cu carte de muncă, firește), la un teatru profesionist și, mai ales, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău. Am lăsat, cum se spune-n popor, ”loc de bună-ziua” peste tot. Uneori am impresia hipnotică, subconștientă, că mă simt în rândul oamenilor care, cât au putut, au sfințit locul. Din cele 33 de cărți publicate până acum, cea mai reușită e Cartea de Muncă, pe care, acum doi ani, chiar am publicat-o fără nicio reținere. În principiu, cu o singură excepție mediocră, trecută deja dincolo de uitările mele, am lucrat cu șefi de la care am avut mereu câte ceva de învățat. Așa e firesc. Astăzi, Dumitru Ion Dincă mi-a spus că această instituție a fost inaugurată în anul 1973. Eu știu de anul 1974. Încă mă documentez, încă am nevoie de amănunte. Scriu din mersul cuvintelor. Important este mesajul pe care vreau să-l fac cunoscut: prezentul imediat al instituției este asigurat. Clădirea e mai funcțională decât oricând, activitățile de aici, dincolo și dincoace de cultură, sunt la dispoziția tuturor cetățenilor municipiului și nu numai. Nu mai suntem în vremea ”Cântării României” și a ”Daciadei”, în vremea în care activiștii decideau inclusiv ce să gândim. O paranteză de final. Prin 1982-1983 (nu mai rețin data exactă, pentru că, prin 1988 mi-am rupt 22 de caiete studențești, jurnalele mele de zi cu zi, fiind anunțat de un amic zăpăcit că voi fi vizitat de Securitate) la Casa de Cultură a avut loc un spectacol de partid. Am fost invitat să citesc o poezie văzută și aprobată de vigilența partidului unic. Un spectacol dedicat unei delegații din China. Când spui un chinez înseamnă deja o sută de chinezi. Sala era arhiplină cu ”activ de partid”. În scenă era și marele textualist Gheorghe Iova, celebrul Gheoghe Iova. S-a dus la microfon, a deschis un caiet mic, un fel de agendă, și, cu o teatralitate de actor demn de Oscar, a început să întoarcă foaie albă după foaie albă, calm, imperturbabil, enervant de calm. A dat peste cap vreo 30 de pagini, tot caiețelul acela, fără să scoată măcar un sunet. În sală era o liniște cosmică. Nimeni nu știa ce va urma. În final, cu reverență, Gheorghe Iova și-a dus mâna la piept, în dreptul inimii, și a rostit doar atât: ”Mulțumesc”. Consternarea sălii a fost înlocuită de aplauze frenetice! Voi reveni și cu o altă întâmplare de atunci.

 

Marin Ifrim, 24.06.2018


Etichete:

Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: .”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986. .”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995. .”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995. .”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996. .”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003. .”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004. .”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004. .”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004. .”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6. .”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006. .”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008. .”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag. .”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag. .”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag. .„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011. .” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag. .”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag. .”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag. .”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013 .”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag. .”Vid reîncarnat - Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014 .”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014 .”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015 .”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag. .”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016. Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc. Secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană". Redactor-şef al revistelor "Cartelul metaforelor" şi "Caietele de la Ţinteşti". Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.