(Foto de la stânga la dreapta: Dima Ștefan, M. Ifrim, Nicolae Pogonaru, Valeria Manta Tăicuțu, Ion P. Iacob, Stan Brebenel, Mihai M. Macovei, Nicolai Tăicuțu și Gheorghe Ene)
O istorie literară a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XI)
Amintiri fabuloase! Printre noi, la Cenaclul literar ”Al. Sahia” exista și un moș cu părul alb dar mai tânăr decât noi în știința vieții de zi cu zi și dintodeauna, un fost comandor la Aeroportul Boboc, Ion Romanescu, cel care, printre altele, i-a predat la Boboc lecții specifice, de zbor, lui Nicu Ceaușescu, fiul dezarmatului definitiv din 1989. Nea Romanescu avea o parolă: ”Voie bună”. Era un om de o cumsecădenie unică. În 2001, când era redactor la un ziar local, mi-a atras atenția că deranjez pe unii și pe alții prin scrisul meu. Mi-a vorbit foarte dur. Am reținut ”apropoul” și m-am încăpățânat să fiu o ființă ”dificilă”. După elicopteriada din 1989 Ion Romanescu mi-a rămas prieten. Așa a vrut Cel de Sus. La cenaclul Casei de Cultură veneau fel de fel de oameni. Nu insist, nu intru în amănunte care nu au de-a face cu tonul pozitiv al acestor rânduri. Spun doar atât, decenii la rând, până și puțin după 1989, Securitatea a călărit toate institituțiile de cultură ca pe niște cai de curse. Cu voie de peste tot. Cu exces și abces de zel. În 2001 mi s-a propus să devin ”colaborator”, turnător adică. O să detaliez împrejurările în care, un pus pe funcție, voia să-mi confiște conștiința. În genere, în Casa de Cultură au lucrat oameni de treabă, oameni cu caracter integru. Știe tot târgul ce aș putea spune eu acum. Nosferații nu trebuie băgați în seamă decât în lumea lor gradată. Ca atare, încă tac. Revin la nea Romanescu. ”Moșul”, cum îi spuneam noi, cenacliștii, avea o poftă cumplită de viață, ceva numai al său, fără să gândească niciodată la răul altuia. A fost un om de o blândețe unică. Se trăgea dintr-o onorabilă familie din Moldova, familia Pătlăgică, și era tare mândru de arborele său genealogic. Între timp, fiul său, un fost mare campion la tenis de masă, Cristinel Romanescu, a intrat în politică. Nu mă pricep la politică dar nu-mi plac oamenii care fac politică. La niște alegeri oarecare, un ”pus pe funcție” l-a făcut praf și pulbere pe Cristinel Romanescu. Repet, nu vreau să cânt politică rafinată la un pian dezacordat de securiști. Un profesoraș parlamentat de două ori, fugit cu pantofii și chiloții la subsuori, alungat din satul său natal, pentru că, profesor fiind, a pus degetul și nu numai sub fustița unei copile. ”Proști” cum sunt, țăranii de acolo l-au promovat într-o funcție pe care oricum nu a respectat-o. L-au alergat până l-au avansat. Asta făcea Securitatea, avansa. O să revin cu amănunte, cu nume, cu tot ce mi-a afectat viața. Nu vreau să fac rău nimănui, vreau doar ca această Casă de Cultură să fie ceea ce este, o instituție culturală care a format caractere. Ce nu se știe, nu există! Aici am cunoscut oameni de o forță morală impresionantă, începând cu liderul cenaclului, prof. Constantin Petcu și terminând cu actualul director al instituției, Vasile Minică. La momente de cumpănă administrativă, un cuvânt de spus au avut toți membrii Consiliului de Administrație ai Casei de Cultură: Corneliu Vasilescu, Ion Bogdan, Emilian Albu și Vasile Minică – reprezentanți ai unor mai asociații sindicale, care, prin experiența lor democratică, prin deciziile luate, au repus Casa de Cultură a Sindicatelor în drepturile ei de a supraviețui. Nu cred că e nevoie de amănunte. La o adică, memoria subsemnatului e gata de start. Mai e mult până departe.
Marin Ifrim, 30.06.2018
![]() |
Referinţă Bibliografică |