Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CONCURSURI » DORINA OMOTA: ÎN DIALOG CU VERSUL IUBIRII (SELECȚIE 1)

DORINA OMOTA: ÎN DIALOG CU VERSUL IUBIRII (SELECȚIE 1)

STARE ELEGIACĂ

Mi-ai spus șoptit c-ai vrea să pleci,
să-neci în neguri de uitare
sărutul risipit pe veci,
în valul dintr-o neagră mare!

Fără de tine nu-i senin
și corbii îmi tot dau târcoale,
sărutul morții cu pelin
îl beau în nopți pustii și goale!

Ca valul mării în furtună,
mi-e sufletul ce n-are tihnă…
sunt doar un muritor sub lună
ce caută aici odihnă!

Mi-ai spus șoptit c-ai vrea să pleci!
Te du, nu mă-nțepa cu spini!
Nu mă scălda în ape reci
și-n câmpul larg, cu mărăcini!

Inima îmi sângerează
lovită de umbroase gânduri….
Nimic în lume nu durează,
de-aceea-ți scriu aceste rânduri!

Mirela Șoimaru

 

Lacrimă, ascunde- mi fruntea !
Veluta Kalmar

E chipul tău
Ce-mi ține în sfințenie
Durerea-ngenuncheată ?
Sau mâna ți-e,
Ce-mi mângâie
Litera argintată?
Dacă ți-e zâmbetu-n mine
Lumina lui ,
Mi-e Trandafir!
Petala Lui,
In veșnicie,
Mie, îmi va mirosi a Mir!
Sunt ochii tăi,
În mine-adânc?
Din ei deci, ploua Lacrima?
Am să te-mbrac într-un Amurg,
Am să-ți schimb Zorii-ntr-un Sărut

Am să- ți fur florile din Zâmbet.
S-adorm pe buza ta, de Lut,
Iar Lacrima,
Ascundă-mi fruntea !

 

Castele de nisip

Autor-Florinela Rusu

-18 iunie 2018

Privim același colț de cer, dar fiecare-n felul său.
Un singur soare ne-ncălzește, iar noaptea cade-aceeași rouă.
Cu-n ultim strop de optimism, vedem un bine-n tot ce-i rău,
Dar în zadar e soare afară, dacă la tine-n suflet plouă.

Un joc pe-o plajă de nisip, unde ne construim castele,
În mod total inconștient, aproape de un țărm de mare
Și-ades uităm că trece valul, ce fără milă o să spele,
Tot ce-am zidit o zi întreagă și-n ani de lungă așteptare.

Ne punem mâinile la lucru și modelăm nisipul ud.
În palma stângă punem visul, în dreapta așezăm speranța
Și înfruntăm realitatea, destinul…cât ar fi de crud,
Înțelegând, tot prea târziu, că în acel castel ni-i viața.

Suntem doar fire de nisip spălate de un val de mare,
Purtate-n larg și dăruite imensului întins de apă,
Bătuți de vânt, udați de ploi și-adeseori prea arși de soare,
Doar mâinile, în țărmul ud, tot mai adânci cotloane sapă.

Mai trec din când în când pe plajă și se opresc să le admire,
Oameni prea simpli, ca și noi, cu chipul jumătate stins,
Cu ochi în care nu citești măcar o urmă de sclipire,
De parcă fericirea lumii, pe ei nicicând nu i-a atins.

Mai vine-un val…și altul iară; cu zgomot marea-n noi lovește,
Cuvintele îmi mor pe buze, n-am timp un gând să înfirip.
Din freamătul asurzitor, un glas abia de mai șoptește:
„Aici, două secunde numai, erau castele de nisip!”

S-au dus de parcă n-au mai fost…zădărnicia cui muncește
Și nu se-alege cu nimic dintr-o întindere albastră.
Rămâne-ntre nisip și marea, ce face semn și ne zâmbește,
C-a mai luat în valul ei, un strop din fericirea noastră!

 

 

ACASĂ, NEDORITĂ

Mihu Eugenia

Avea vreo șaptezeci de ani și un picior beteag
Și doi copii, unul cu ea, iar altul dus, pribeag.
Acel plecat se întorcea arareori pe-acasă
Și-i aducea nimicuri doar, ceva de pus pe masă.

Dar cel de lângă ea, hapsân, și el și-a lui nevastă,
O socoteau belea și-atât, pe capul lor năpastă.
Iar pensia, de lăudat, ce i se cuvenea
I-o cheltuiau pe la vreun bar, ori la vreo cafenea.

Făcea femeia foamea des și-i clănțăneau de frig
Cei patru dinți ce-i mai avea. Și se făcea covrig,
Strângând la piept un pui de mâț, poznaș și jucăuș,
Ce își făcea la sânul ei, adeseori, culcuș.

Trecut-au zile de amar și la-nceput de iarnă,
Când bruma înspica pe ram, iar fulgi prindeau să cearnă,
S-au hotărât cei doi copii s-o ducă-n adăpost
De nevoiași, de necăjiți pe lume fără rost.

Plângea bătrâna, implorând, să nu o dea afară
Că va răbda, va sta în frig și nu va fi povară,
Dar milă nici la Dumnezeu, niciunde nu găsește
Și de atunci, de șapte ani, doar în azil trăiește…

Dar au fost buni, că i-au lăsat pisicul jucăuș
Ce-a-mbătrânit , în poala ei și-n sufletu-i căuș.
Bătrâna din povestea mea poți fi chiar tu, căci viața
Spre noapte nu mai e la fel ca zorii, dimineața.
Sau pot fi eu, strângând la piept doar mâțul ce-l mai am
Și încercând să mai târăsc un suflet viu, în ham.

 

Selecția materialelor publicate este făcută de poeta DORINA OMOTĂ.