Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » JURNAL » Eugen Oniscu: LUMEA CELOR DE JOS (2)

Eugen Oniscu: LUMEA CELOR DE JOS (2)

De asemenea erau acolo arabi, ecuadorieni, bolivieni, unii cu rucsacul în spate se putea vedea și înțelege din conversația cu ei că pierduseră totul, adică locul de muncă, camera închiriată iar acum ajunseseră niște oameni ai străzii, ce trăiau și dormeau în stradă cu excepția timpului când mai reușeau să fie primiți la câte un azil. Stăteau la coadă la Misiunea Evanghelică Urbană, și oameni care după fețele lor și după ceea ce vorbeau îți dădeai seama că erau dependenți de alcool sau droguri. În afară de câțiva spanioli, mai toți erau emigranți ajunși la periferia societății ce încă mai luptau pentru o bucată de pâine și un loc unde să-și pună capul. Stând acolo între ei, privirile mi-au fost atrase de unul ce stătea mai rezervat. Era un tânăr ce avea în jur de treizeci de ani, scund de statură, îmbrăcat într-o geacă mare groasă, avea cu el o geantă neagră, fața lui era puțin palidă și marcată de oboseală, dădea impresia unui om educat, cult și într-adevar așa era, vorbea o casteliană perfectă, după ce am schimbat câteva cuvinte a început să-mi expună situația în care se afla.

– Locuiesc cam de șapte luni în stradă, viața printre oamenii străzii este foarte dură, cel mai mare dușman al nostru este frigul nopții ce este greu de combătut, deaceea am venit în acest loc pentru a cere un sac de dormit, îmi dau perfect seama că tot ceea ce trăiesc în aceste momente nu este decât o luptă pentru supraviețuire. Vara însă este cu totul altceva, situația se schimbă total, tu poți face un duș la plajă, apoi să dormi pe țărmul mării răcorit de briza mării, însă a dormi pe stradă iarna este foarte greu, abia îmi găsesc un loc unde să mă adăpostesc, și frigul mă scoală, trebuie să merg ca să mă încălzesc. Apoi mai sunt și ceilalți oameni ai străzii ce încearcă să te fure, așa mi-au furat telefonul și alte lucruri personale. Cel mai greu este după două noaptea când temperatura scade și atunci trebuie să merg mai mult pentru a ma încălzi, atunci aștept nerăbdător dimineața pentru a mă putea încălzi puțin într-un supermercado, însă cel mai greu îmi este noaptea când mă plimb la nesfârșit pe străzi istovit privind geamurile apartamentelor în care știu că dorm oameni, iar eu aici în stradă istovit încerc să mai înving o noapte.

– De unde ești?

– Eu sunt spaniol m-am născut aici în Valencia. Am rămas surprins de răspunsul lui l-am întrebat din nou:

– Nu mai ai rude, prieteni, la care mai poți apela, pentru a cere ajutor sau de ce nu încerci la azile?

– Nu, mai am pe nimeni, iar la azile ca spaniol nu mă primesc îmi spun ca prioritate au emigranții fără adăpost, apoi sunt acele azile specifice pentru cei dependenți de droguri sau pentru unii bolnavi, de asemenea alcoolicii au întâietate, pentru noi localnici este mai greu să fim primiți într-un azil.

– Atunci șansa ta să eși din situația în care te găsești nu este decât un loc de muncă?

– Da, într-adevăr așa este și de două ori am fost pe punctul de a eși, însă închipuieți găsisem ceva de muncă pe lângă aeroport la o spălătorie de mașini, însă nu am avut în ziua aceia bani de metro, iar a doua zi când am ajuns postul era ocupat. Apoi a doua oară, un alt loc de muncă și la fel l-am pierdut pentru că mi-au furat telefonul. Dacă ai ști cât de greu este să-ți păstrezi igiena ta personală în viața asta de stradă. Uneori dimineața după o noapte de iarnă în care trec printr-o adevarată luptă pentru supraviețuire, dacă cineva îmi dă câțiva euros eu știu că acea persoană îmi salvează viața în acea zi. Nu exagerez când spun aceasta, pentru că eu așa înfrigurat și înfometat pot să intru într-o cafeterie și să-mi cumpăr ceva de mâncare pot bea un ceai cald și stau câteva ore acolo. Cine nu a trecut prin așa ceva nu știe ce înseamnă această viață, este diferit, dacă vezi un film pe această temă sau citești o carte, sau privești oamenii străzii ce stau pe la intrările de metrou, nu poți înțelege această suferință și rușine până ce nu ajungi să dormi în stradă.

Încă odată aveam în fața mea cazul unui om suferind ce avea nevoie de ajutor, iar eu stăteam în fața lui neputincios. Îmi dădea impresia acel om în timp ce îmi vorbea că fusese cândva bine așezat în societate, cred că avea școală și o calificare în ceva mai înalt, însă căzuse de acolo, se prăbușise. Oare ce ia determinat căderea un eșec în dragoste, ceva la locul de muncă, am observat că nu dorea să vorbească despre trecutul său. Acel tânăr îmi dădea impresia că suferise o depresie puternică, din care încă nu-și revenise pe deplin, mai purta încă acele urme caracteristice persoanelor ce trec prin așa ceva.

Într-e timp s-a deschis ușa centrului de ajutorare și apăru un bărbat cu o față foarte severă ce avea în jur de șaizeci de ani, încerca să impună o oarecare disciplină, dădea un fel de numere cine era pentru baie, haine, mâncare, sau la avocat, trebuia să specifice fiecare persoană ce dorea și primea un bilet cu un număr. După ce a împărțit biletele a zis că de moment nu se poate intra trebuie să mai așteptăm. Între timp venise multă lume, femei și bărbați majoritatea erau emigranți, însă mai veniseră și câțiva spanioli. După încă patruzeci de minute de așteptare se deschiseseră ușile, prioritate au avut țiganii români pentru că erau primii. Eram curios pentru că era prima dată când eram într-un astfel de loc, mă interesa tot ceea ce vedeam și auzeam. Interiorul misiunii era mult mai plăcut decât exteriorul, era curățenie și condiții decente în care oamenii străzii puteau mânca sau face o baie. Ne-au invitat pe toți să luăm loc pe niște scaune în fața unor mese pe care niște femei mult mai binevoitoare decât omul de la intrare aduceau tăvi mari pe care erau cornuri și diferite produse de patiserie, apoi lapte cu cola cao în pahare mari. eșeau aburi din acel lapte. Am văzut cum unii mâncau cu poftă și beau cantități mari de lapte, iar alții refuzau să mănânce ceva. Acele femei m-au întrebat și pe mine dacă nu vreau să servesc ceva, am spus că nu și au rămas mirate că nu vreau să beau măcar puțin lapte cald.

După ce s-a terminat tot de pe masă, s-au strâns mesele și au început după numere să intre la duș și la bărberit țiganii. Am rămas uimit cum intrau țiganii, murdari, nebărberiți, și eșeau spălați, bărberiți, cu haine curate și plecau apoi afară în noapte, între timp se lăsase noaptea. O femeie mai tânără ce era la coadă pentru haine, a primit un palton lung, bun, însă îi era puțin mare și l-a refuzat, iar acele femei ce aduceau haine i l-au dat unei bătrâne spaniole ce era acolo. Acea bătrână s-a îmbrăcat imediat cu acel palton ce îi venea foarte bine, și de bucurie că primise acea haină de valoare pentru ea, a început să meargă ca modelele pe pasarelele modei, printre oamenii ce erau acolo, apoi începu puțin să danseze stârnind hohote de râs, râdea și personalul de acolo. Privind acea femeie cu fața ei marcată de excesele ce le-a făcut în viață, urmele acelea de neconfundat lăsate de alcool, acei ochi încă plini de dorința de a mai trăi și sorbi din plăcerile vieții, deși era destul de înaintată în vârstă. Aveam impresia că eram cu adevarat în lumea celor de jos, a oamenilor ce probabil erau cei mai degenerați din punct de vedere moral și fizic, într-un cuvânt ajunsesem la periferia societății.

Atunci m-am gândit la Iisus din Nazaret, și l-a modul cum ia tratat El pe astfel de oameni în timpul lucrării sale publice, și mi-am dat seama că Iisus le-a oferit celor din lumea de jos doar milă si iubire răscumpărătoare. Citeam într-o carte că într-un anumit sens noi toți trăim la periferia universului pentru că suntem unica planetă afectată de păcat, unicile ființe din universul lui Dumnezeu ce am fost degenerați de păcat și atunci mă întreb: Oare de ce să-i privim cu dispreț pe cei mai căzuți decât noi? Mă fascinează Iisus Hristos ce a fost numit prietenul păcătoșilor și al vameșilor, al celor din lumea de jos de pe timpul Lui. Modul cum El s-a raportat la ei, stând uneori în societatea lor și încercând să le ofere o lecție ucenicilor Săi ce erau plini de prejudecăți și idei preconcepute despre cum trebuie să fie tratați astfel de oameni urând păcatele lor, dar iubindu-i pe ei ca persoane. Iisus nu s-a temut nici de leproși, demonizați, sau mari păcătoși ce după criteriile fariseilor nu mai aveau dreptul la îndurarea lui Dumnezeu, El le-a oferit tuturor puterea Sa vindecătoare.

Mesajul central al Evangheliei eu l-am înțeles în felul următor: ,,Dumnezeu te iubește pe tine personal, indiferent de locul tău în societate, de păcatele pe care le-ai săvârșit, indiferent cât rău ți-ai făcut singur sau cât de mult rău ți-au făcut oamenii din copilărie și până acum, Iisus îți poate aduce mângâiere, restaurare. Mesajul central al cerului pentru om este vestea bună a iertării, a mântuirii prin credință și har. Mesia a venit acum două mii de ani așa cum au zis profeții să mântuiască tot ce era pierdut, fiecare ființă omenească oricât de decăzută ar fi, are valoare în ochii lui Dumnezeu. Dacă în această lume ar fi existat doar un singur păcătos Mesia ar fi venit doar pentru el. Dreptatea divină îl condamnă pe păcătos la moarte veșnică, însă iubirea agape îl răscumpără oferind viața veșnică.” Noi toți oamenii prin Hristos avem viață veșnică, este marea veste bună a Evangheliei. În Biblie ni se vorbește de asemenea despre fericita noastra speranță, vestea celei de a doua venire a lui Hristos pentru a pune capăt suferinței umane. Însă astăzi mai beneficiem de minunatul Său har răscumpărător din păcatele noastre pentru a trăi veșnicia împreună cu Iisus.

Din acea seară, când am stat la centrul de ajutorare printre oamenii străzii, m-am gândit uneori la tot ce am văzut acolo, mi-au plăcut câțiva tineri protestanți ce erau acolo și coordonau activitatea de acolo, o făceau cu bucurie și plăcere. Pe de altă parte m-am gândit la ce s-ar putea face pentru cei din lumea de jos. Cred că mult bineînțeles, cu discernământ, însă avem cu toții un mare obstacol ce se numește egoismul uman, iar acest obstacol uneori îl văd în inima mea împingându-mă să-mi caut confortul meu personal. Dar dincolo de ceea ce s-ar putea face aici și acum, m-am gândit la timpurile când lumea celor de jos nu va mai exista. Biblia ne vorbește despre o serie de evenimente finale ce se vor desfășura înainte de revenirea lui Iisus ( poate că într-un alt articol voi încerca să scriu câte ceva pe aceasta temă ) însă acum vreau să mă refer la viața de pe noul pământ după mileniu când cetatea lui Dumnezeu se va coborâ pe pământ, apoi se va desfășura tot ceea ce scrie în Apocalipsa capitolul (20) iar după judecata executivă descrisă acolo Iisus va recreea un cer nou și un pământ nou. Am înțeles din Biblie și din unele comentarii inspirate că viața pe noul pământ a celor mântuiți se va desfășura în cadrul familial, adică va exista familie și de asemenea bucurie autentică naturală. Fiecare familie va avea o locuință în Noul Ierusalim și o casă la țară în natură, viața se va desfășura între închinarea din fiecare Sabat, înaintea tronului Dumnezeirii și viața în natură, muncind în aer liber, fără durere și moarte explorând la nesfârșit tainele iubirii divine. Modul cum Dumnezeu a creat universul, viața, corpul uman si mai ales creierul nostru ce este atât de complex. Apoi societatea îngerilor și a celorlalți locuitori ai planetelor necăzute în păcat, de asemenea străbătând prin spațiu universul, admirând și începând să cunoaștem tot ceea ce în viața aceasta oamenii de știință nu au reușit să pătrundă.

Însă mie cel mai mult mi-ar place să văd pământul recreeat așa cum a eșit la început din mâinele Creatorului, apoi conversațiile cu oamenii mântuiți din toate veacurile. Acolo îl vom întâlni pe Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului ce va purta pentru toată eternitatea natura Sa umană și cicatricele de la Calvar, îL vom putea admira pe noul pământ, privindu-L printre cei mântuiți cum se va bucura de rodul muncii sale. Acolo va fi o adevărată plăcere să te joci cu lei, tigri, și alte animale. Cuvintele îmi sunt prea sărace, cunoștințele prea limitate pentru a putea descrie toată splendoarea vieții veșnice. De altfel și Biblia doar ne deschide niște orizonturi sublime atunci când ne vorbește despre noul pământ, însă scriu cu toată convingerea că lumea celor de jos se va contopi în lumea celor mântuiți.

Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut. Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute, și nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli, pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, și pe poporul lui în bucurie. ( Matei 18-11; Isaia 65-17,18 )

Eugen Oniscu