Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » O VIAȚĂ ÎNCHINATĂ CUNOAȘTERII

O VIAȚĂ ÎNCHINATĂ CUNOAȘTERII

            În urmă cu ceva timp, la îndemnul scriitoarei româno-canadiene Elena Buică, de origine teleormăneană, am luat legătura cu Domnul Ion N. OPREA, pentru a-i propune colaborarea la una dintre antologiile de care se ocupa personal. Pentru că proiectul său mi s-a părut, din capul locului, nu numai un simplu act editorial, ci unul vădind un real sentiment patriotic prin însuși titlul propus, „Să ne iubim pământul strămoșesc!”, curiozitatea m-a împins să aflu cine este acest om și nu mică mi-a fost surpriza să constat că este un octogenar sagace, un cărturar rasat care și-a dăruit întreaga viață culturii și literaturii, un intelectual distins, autor a zeci de cărți și, sunt convins, a mii de articole gândite și scrise cu același condei vivace și, desigur, cu un talent indenegabil.

            Ca și când ar fi intuit dorința mea de a-l cunoaște, chiar dacă nu face to face, măcar prin cărțile sale, Domnul Ion N. Oprea m-a onorat oferindu-mi ultimele sale cărți, din care am realizat gama extrem de variată a cunoștințelor sale, conceptele, ideile și gândurile privitoare la complexitatea preocupărilor umane.

            Veritabil om de carte, lector pasionat a sute de cărți și articole de pe Internet din cele mai diverse domenii, a reținut atâtea informații, încât se poate spune că a devenit o reală enciclopedie prin cunoștințele incomensurabile căpătate în urma unei documentări acribice de-a lungul întregii sale vieți și pe care, cu generozitate, le depozitează în miile de pagini ale numeroaselor sale volume, pentru a se afla la îndemâna celor interesați.

            Primul lucru care te impresionează este vastitatea informațiilor, al doilea este numărul imens al personalităților prezente, fie ele de notorietate sau mai puțin cunoscute, iar al treilea este că nu-i scapă mai nimic din tot ceea ce a însemnat și încă înseamnă istorie, cultură, artă, literatură, viață spirituală pe tărâm românesc. Cărțile sale de tip mozaic, impresionante prin plaja aproape atotcuprinzătoare a informațiilor, cuprind o multitudine de subiecte tratate în studiile și eseurile strânse în numeroasele volume, ca să nu mai vorbim despre însemnările în revistele vremii ale unui jurnalist „de cursă lungă” privitoare la realizări, unele epocale, ale românilor, de aici și de pe întregul mapamond, medalioane și evocări ale unor personalități ale științei, culturii, literaturii, artei și religiei sau numai ale unor oameni obișnuiți având idei, uluitoare prin simplitatea lor, dar admirabile prin utilitatea în viața de zi cu zi. Într-un cuvânt, scriitorul, el însuși un erudit, din moment ce se plimbă cu nonșalanță prin cele mai diverse domenii, își face datoria, mult mai mult decât alții, de a promova spiritul inventiv, valorile naționale incontestabile care s-au manifestat din cele mai vechi epoci istorice, ajungând în prezentul ai cărui contemporani suntem, cu nimic mai prejos, continuând, cu certitudine, o tradiție a excelenței românești.

            Prima lucrare, „Dacia preistorică. N. Densusianu prezentată de C. I. Istrati”, publicată la Editura „Armonii culturale, Adjud, 2016, editor fiind același neobosit promotor al literelor românești, Gheorghe A. Stroia, este prima carte a lui Ion N. Ene, pe care am avut plăcerea s-o citesc prin bunăvoința autorului. Cartea este structurată în trei capitole, cel dintâi, „Dacia, Dacia preistorică”, prezentând marea operă istorică fundamentală a lui Nicolae Densusianu, referitoare la perioada în care s-au format poporul român și limba română, istoric pe care îl admiră necondiționat, mai ales că el însuși este autorul a două lucrări referitoare la strămoșii noștri, publicate în anul 2014 („Dacii la ei acasă” și „Dacii și noi. Comentarii”). Reproducând fragmente din lucrare dar și din comentariul lui C. I. Istrati, el însuși evidențiază meritele istoricului în stabilirea adevărului istoric, combătând, totodată, teoriile fanteziste ale unor așa-ziși cercetători („fără vocația cercetării”) cu privire la aceeași perioadă istorică și îi dezavuează pe cei ce le-au enunțat de-a lungul timpului, numindu-i „farsori științifici”, chiar „harpii științifice”, căci „apără cu disperare” teoria romanizării, negând originea traco-dacă și „rădăcinile proto-indo-europene” ale limbii române.

Capitolul al II-lea, „Neagu Djuvara întors acasă…”, are în centrul său pe istoricul român, multă vreme plecat din țară și trăind o viață mai mult decât aventuroasă, autorul lucrării memorialistice „Amintiri din pribegie”, ale cărei câteva capitole sunt comentate de Ion N. Oprea, cu admirație pentru cel ce a cunoscut existența de emigrant politic, de consilier în Africa, dar cel revenit în țară șocat de realitățile românești, de politica noii guvernări postrevoluționare.

            Ultimul capitol, „Șfichiul zilei, filosofie, alte cărți de succes”, cuprinde 37 de articole în care autorul face portretul moral și spiritual al unor personalități marcante din cele mai diverse domenii (traducătoarea Antoaneta Ralian, jurnalistul Ion Mocioi, pictorul Nicu Enea), recenzii, cronici și eseuri critice cuprinzând notele de lectură ale unui cititor pasionat. Remarcabil este eseul dedicat protagoniștilor „celei mai frumoase povești de iubire a literaturii române”, Mihai Eminescu și Veronica Micle, de către scriitoarea româno-canadiană, originară din Țigăneștii Teleormanului, la care autorul subscrie din toată inima.

            Valoarea inestimabilă a întreprinderii lui Ion N. Oprea, și în acest volum, ca și în cele de până acum, este evidentă, deoarece „reprezintă o carte admirabilă, pe deplin asumată” a unui om preocupat de a cuprinde în paginile ei aspecte ale vieții, ale culturii, ale literaturii, cu scopul de a rămâne în patrimoniul național și, mai ales, „întru tratarea sufletului românesc îmbolnăvit de neadevăr și falsitate” (Gheorghe A. Stroia).

            Ca o continuitate și, în același timp, o completare a acestei valoroase lucrări, Ion N. Oprea publică în acest an (2018) „Istorii, comentarii, miscelanea, Vol. 1” (Editura „Armonii culturale, Adjud), o antologie de texte, articole, studii referitoare la cele mai neașteptate domenii, atât ale autorului însuși, cât și ale colaboratorilor, membri ai Cenaclului la distanță, proiect inedit și, totodată, temerar, reunind un număr impresionant de creatori din țară și din diaspora, creat de prolificul jurnalist și scriitor care, deși octogenar, se caracterizează printr-o vivacitate, sagacitate și, mai ales, tenacitate în realizarea ideilor sale, de altfel remarcabile, demne de urmat de către toți condeierii. Antologatorul își face publică, de la început, intenția de a realiza „un fel de mozaic”, în calitate de „un fel de unitate Agerpres care adună, comentează și răspândește informația”, cu scopul vădit de a ajuta pe cititor „să discearnă adevărul de minciună”.

            Tematica eseurilor din volum este, ca de obicei, de o diversitate impresionantă, aici găsindu-și locul informații inedite din istoria poporului nostru, de la epopeea Cloștii cu Puii de Aur, tezaurul de la Pietroasele jecmănit și încă nerepatriat pe deplin de Moscova unde se află din anul 1917, la semnificația Sarmisegetuzei pentru români, ale cărei vestigii subterane nu au fost „scoase la lumină” în totalitate, dar care riscă să devină „amintiri”, ba chiar să fie distruse prin indiferența crasă a guvernanților.

            Tudor Vladimirescu și Alexandru Ioan Cuza, două marcante personalități ale istoriei românești din secolul al XIX-lea, constituie subiectul altor eseuri din care aflăm despre lupta lor în vederea obținerii independenței țării, a realizării statului național unitar român, vis de secole împlinit prin Unirea de la 1859 și finalizat prin Marea Unire din 1918, la a cărei înfăptuire a contribuit (și) Constantin Banu, scriitor, profesor, politician, despre care se reproduc amintiri ale unuia dintre urmașii săi.

            O pagină din istoria poporului nostru o reprezintă articolul referitor la „un document german din nov. 1940”, din care reies „planurile Germaniei naziste pentru România, după ce ar fi câștigat războiul”, un program de exploatare a resurselor naturale, cu deosebire agricole, folosind mâna de lucru autohtonă după „model colonial”.

            Istoria recentă este reprezentată de Revoluția din decembrie 1989 văzută în cărți și articole din mass-media străină, care divulgă o „manipulare fără precedent” prin minciunile lansate cu privire la aceste evenimente, în fond „o intoxicare, fără precedent, în care s-a lăsat prinsă media occidentală”, începută, de altfel, cu mult mai devreme, prin exagerarea sau chiar mistificarea unor informații privind viața românilor în regimul comunist. Mass-media românească însăși se integrează corului occidental prezentând cele mai elucubrante informații despre evoluția evenimentelor din decembrie 1989, dezmințite, ulterior, prin publicarea datelor reale asupra numărului de victime, a inexistenței „teroriștilor”. Totuși, cei ce s-au jertfit în revoluție (peste 1000 de oameni), merită să se bucure de „apreciere și recunoștință”, pentru că au avut curajul să înfrunte regimul dictatorial, să-și asume riscul de a lupta pentru dărâmarea lui și instaurarea democrației”.

            Limba română este prezentă în studiul „Graiurile românești din perspectivă istorică (controverse și realități)” semnat de dr. Valeriu Lupu, care face o analiză obiectivă a locului limbii noastre în marea familie a celor europene, formarea și evoluția ei până astăzi. Autorul emite o surprinzătoare teorie contrară celei a romanizării, potrivit căreia „zona de plecare a civilizației europene ar fi fost partea orientală a Europei, cu precădere zona carpatică și danubiano-pontică populată de daco-geți și traco-iliri, a căror limbă comună ar fi precedat latina”. Chiar etruscii care au fondat Roma au plecat din Carpații Apuseni, limba folosită de ei aflându-se la temelia celei latine. În sprijinul afirmațiilor se aduc puncte de vedere ale unor lingviști încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea.

            Din domeniul literaturii, unul dintre articole se referă la „Misteriosul deces al scriitorului mason Sadoveanu. Un subiect interzis de aproape 50 de ani”. Urmărind evoluția și activitatea de mason a scriitorului, Ion N. Oprea prezintă cele două ipoteze privind moartea acestuia, prima menționând rana la cap produsă de o piatră învelită într-o hârtie cu însemnele masonice, a doua referindu-se la stopul cardiac produs de o substanță afrodiziacă îngurgitată de vârstnicul cu un mare apetit sexual, ambele într-un compartiment de tren. Sunt ipoteze care conduc spre implicarea masonilor în dispariția scriitorului, dar care nu limpezesc taina morții sale, ca de altfel și a altora din literatura română.

            Desigur că ar fi multe de spus despre conținutul atât de divers al acestui volum, dar cert este că el reprezintă, încă o dată, semnul unui interes al autorului pentru o plajă extrem de largă de subiecte din la fel de variata gamă a domeniilor care l-au preocupat întreaga viață pe octogenarul enciclopedist, cel numit, pe bună dreptate, „patriarh al scrisului” ori „alergător de cursă lungă pe meridianele interesului general”, conform inspiratului titlu al volumului consacrat de Gheorghe Clapa în anul 2015.

            Din punctul meu de vedere, Ion N. Oprea, prin enciclopedismul preocupărilor și, implicit, al scrierilor sale, este un promotor al cunoașterii, al interesului pentru știință, un exemplu pentru toate generațiile, mai tinere sau mai puțin tinere, căruia i se potrivesc perfect versurile lui Eminescu, poetul atât de mult iubit de el: „Tu, din tânăr precum ești,/ Tot mereu întinerești”, căci sufletul său, mereu tânăr, vibrează la tot ceea ce este nou și interesant.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA – TELEORMAN