Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » SCHIȚE » NĂSTASE MARIN: BĂLȚILE – În loc de post scriptum la volumul „Fermecate obiceiuri”

NĂSTASE MARIN: BĂLȚILE – În loc de post scriptum la volumul „Fermecate obiceiuri”

Uneori, când mă ridic din băltoaca existențială și încerc să privesc înainte, mă simt derutat. Linia orizontului se ascunde sub ceața groasă a Neînțelesului și presimt că dincolo de perdeaua alburie se ascunde Tărâmul celălalt, unde toți se duc și de unde nimeni nu se întoarce. Iar cercul de aburi misterioși ai orizontului se tot micșorează… se tot strânge, se apropie de mine ca niște gratii de cușcă…

Atunci, sufletul meu speriat se zbate, se agită și țipă, cerându-mi ajutor, iar eu… nu pot să fac nimic. Resemnat, îl îndemn să zboare prin întunericul trecutului spre luminițele clipelor de fericire ale amintirilor. Să-i mai aline zbuciumul, teama de iminenta prăbușire, suferințele neliniștii? Nu știu!

Sufletul meu este totuși ascultător. Își face curaj, își întinde aripile de speranță și se lasă purtat prin labirintul anilor trăiți.

Un curent de dor îl poartă pe deasupra Siretului, îl rotește printr-un cimitir din Brăila, depune pe niște morminte un prinos de regrete umezite cu lacrimi, se rotește pe deasupra unui loc luminat de licărul unor clipe de fericire și zboară mai departe pe netezimea de hârtie a Câmpiei Bărăganului…

Doamne, cum se mai bucură și se rostogolește în baia de fericire a clipelor trăite prin acele locuri!

Un curent de plăcute amintiri ar dori să-i deturneze traseul spre mirajul clipelor din studenție, trăite în București, dar vârtejul amintirilor îl soarbe, îndreptându-l spre meleagurile natale, spre Dunăre.

Astfel, plutește lin peste valurile de dealuri și văi ale câmpiei Burnasului, într-o legănare prelungă, până când ultimul val de dealuri se varsă în larga și fascinanta Luncă a Dunării.

Ciudată mai este această „câmpie” a Burnasului! De fapt, valurile ei sunt doar niște insensibile și prelungi ridicături, unde așa-zisele văi și dealuri se întind pe zeci de kilometri, încât pantele lor se prelungesc în netezimi line. Le simți „valul” doar după ce intri în județul Teleorman. Dar să las pe seama geografilor descrierea acestei ciudățenii a câmpiei Burnasului, iar eu să urmăresc plutirea sufletului meu pe aripi de dor.

Iată-l, s-a oprit pe coama teșită a ultimului val scurs lin în Lunca Dunării! Încântat, respiră profund aerul tare al copilăriei, apoi aleargă ca nebunul pe plaiul viilor dintre Linia Mare și Linia Înfundată.

Așa se numeau drumurile în timpul copilăriei mele: linii. Doar Drumul Lacului își purta cu noblețe titlul de „DRUM”, pentru că era mult mai vechi decât neînsemnatele linii despărțitoare de tarlalele și parcelele moșiei comunei Traian, dăruită de Cuza locuitorilor acesteia.

Da!… Multhulitul domnitor de către unii istorici haini, a dat libertate unor românași sosiți în părțile noastre de pe Valea Oltului și din câmpia Burnasului. Această „libertate” a constat din cinci hectare în câmp și un pogon în comună pentru un loc de casă. Dramatică a fost intrarea lor în libertate! Doar cu brațele și palmele bătucite de muncă: Și-or fi făcut mai întâi bordeie, unde au fost fericiți cu nevestele lor, care le-au dăruit copii, adică mai multe brațe de muncă. Cu mai mult spor ar fi reușit să-și încropească gospodării mai acătării, cu animale și unelte de muncă. Sărmanii! Cum vor fi reușit ei să depășească neajunsurile existențiale? Nimeni nu a scris și „istoria” lor bântuită de sărăcie și războaie.

Oh! Iar mi-am părăsit sufletul zănatic pe plaiul viilor. Uite-l cum aleargă pe Linia Mare, prin fața cimitirului, speriat de mormintele cu cruci de lemn. Era mereu cu frica-n sân că ar putea ieși de-acolo vreun mort supărat, care să arunce după el cu oase. Cine i-o fi șoptit trăsnaia asta? De aceea, când se întorcea acasă de la vie, o lua pe Linia Înfundată, de la capul de vest al viei.

Prefera să vină acasă pe aici, deși, desculț cum era, se înțepa în „colții babei” ascunși viclean prin troscot și pir. Ghimpii ăștia provocau răni dureroase în delicatele tălpi ale sufletului meu. Uff!… Dar merita să mergi pe Linia Înfundată, căci ea se termina chiar pe coama dealului, de unde se ivea o priveliște panoramică, de basm. Orizontul se lărgea, iar zările spre sud și vest se albăstreau, lăsând privirile să zboare pe zeci de kilometri, plutind peste frumoasa noastră comună, un smarald verde-nchis, din care răsăreau ici-colo pete roșiatice de țiglă și turlele argintii ale bisericii.

Dincolo de acest smarald lunguieț întins pe vreo șase kilometri și lat cam de doi, privirile se rostogoleau spre sud, pe mirifica Luncă a Dunării.

Minunată mai era!… Împiestrițată cu nuanțe vrăjite de verde, galben, portocaliu și mai ales cu petele argintii de basm ale bălților, tivite cu verdele vesel al păpurișului și costreiului. Toate aceste pete colorate erau pudrate cu pulbere albăstrie prin care se mișcau ca prin ceață siluietele punctate ale carelor, oamenilor și animalelor care pășteau pe grinduri.

Oare, chiar așa or fi arătat bălțile copilăriei mele?

De-atunci, s-au scurs ani prin clepsidra timpului, peste șaptezeci de ani… În vremea aceea anotimpurile nuanțau Lunca Dunării cu fel de fel de culori, care încântau privirile și-mi vrăjeau sufletul.

Apoi, odată cu anii, s-a scurs prin aceeași clepsidră și pulberea Uitării, care a tulburat acele mirifice imagini. De aceea vă cer iertare, stimați cititori, precum și consătenilor mei de atunci și de astăzi, dacă în cioburile mele de amintiri nu voi regăsi oglinda fidelă a bălților copilăriei mele. Voi încerca să reconstitui imaginea lor din cioburile de suflet care mi-au mai rămas.

Iată, în larga Luncă a Dunării, de aproape cinci kilometri, un bijutier demiurgic a montat sclipitorul smarald al comunei Traian într-un filigran de aur alb al salbei de bălți cu arabescuri mirifice încrustate cu safirele grindurilor. La sud-est, spre comuna Seaca, se vede Grindul Mare înconjurat spre nord de balta Săratu Mare și la sud de balta Săratul Lung, unite de o fâșie curbă de apă îngustă de numai treizeci-patruzeci de metri. Această „montură” era despărțită de altă baltă, numită Rotundu, cu niște ramificații radiale de apă care pătrundeau în verdele Grindului cu știr.

Apoi, toată latura sudică a filigranului cuprindea petele colorate în diferite nuanțe gradate în tonuri și semitonuri mai mult sau mai puțin pastelate ale grădinilor și culturilor de grâu, porumb și floarea soarelui, pierdute în albastrul depărtărilor până la Dunăre. Toate acele pete dreptunghiulare sau pătrate erau despărțite de cenușiul câtorva drumuri direcționate spre Dunăre. La vest se întindea balta Lișteava, de forma unei săbii încovoiate cu tăișul aproate de Dunăre. Mai la est era și o movilă, pe vârful căreia se înălța o bornă geodezică în formă de foișor. Despre această ridicătură de pământ se credea că ar fi un mormânt al unei căpetenii getice sau barbare, părere încă „nedovedită”. Direcționată spre nord-vest, sabia Liștevei, își avea „mânerul” în apropierea șoselei care ducea spre Turnu-Măgurele. Dincolo de balta Lișteava, se întindea pe aceeași direcție grindul Liștevei, despărțit de moșia satului Flămânda printr-o fâșie de apă, îngustă de vreo zece-douăzeci de metri.

Vă rog să-mi iertați aproximativa descriere, dar atât a mai văzut sufletul meu într-un ciob de amintire. Astăzi acele bălți nu mai există decât acolo unde am încercat să le fixez în geografia prezentului.

O altă obsesie, care nu-mi dă pace, este întrebarea: „cum s-au format acele bălți ale copilăriei mele?”. Pe vremea aceea nu mă miram și nu întrebam pe nimeni, pentru că eram prea mic ca să pun așa întrebare. Merită însă ca să pomenesc despre un fenomen care se petrecea aproape în fiecare primăvară: revărsarea Dunării. Câtă panică provoca!… Temere, redată plastic și de un vechi cântec popular: „Și pe valea Dunării / Se aude glasul mândrii /Mână, bade, boii tare, /Că vine Dunărea mare / Și vrea ca să ne omoare!”.

Odată, am auzit pe unul povestind într-un grup că pe la sfârșit de februarie-început de martie fusese la Dunăre și se speriase de ce văzuse: „Băă, toată Dunărea era plină de zăpoare, atât în susul ei, cât și la vale! Știți ce înseamnă asta? Că iar își va porni Dunărea apele spre satul nostru, ca și-n alți ani”.

Apoi, cu o mutră de tragedie antică și o voce lugubră, continua povestea: „Pe timpul lu’ ăl bătrân, au venit odată apele Dunării ca turbatele. Era într-o dimineață când se rostogoleau spre satul nostru ca o turmă de tauri înfuriați, cu niște coarne de valuri uriașe. Dar știți, coarnele alea parcă erau de argint, purtând puzderie de pește pe coama valurilor”.

Atunci sărea altul dintre cei prezenți, tot cu o poveste „pescărească”: „Da, băăă, ție ți-a spus ăl bătrân, da’ eu eram acolo, pe luncă, odată când au venit apele Dunării, urlând ca lupii. Tocmai mă întorceam acasă când am auzit mugetul ăla cumplit. Mi-am întors privirea spre apele înfuriate și, ce să văd? Erau albe, albe de atâta pește, ce se tot zbătea pe muchia valurilor. Aveam eu la mine prostovolul, da’ puteam să-l arunc? Am alergat cât am putut până acasă și i-am spus lu’ tata. Da’ și el l-a întrebat pe ăl bătrân, care ne-a liniștit: pregătiți gardurile de trestie. Spuneți și la ceilalți să le pregătească și când Dunărea se potolește și vrea să-și retragă apele în matcă, puneți gardurile în calea lor, să rămână peștele în baltă! Așa am făcut, băă, atâta pește se zbătea la garduri, că i-am adunat cu minciocul, de-am umplut o căruță de saci.”

Ceilalți se uitau unii la alții și-și făceau cu ochiul… Prea era… „pescărească”. Totuși, un bob de adevăr era în „pescăreasca” povestitorului, pentru că așa se umpleau bălțile cu apă proaspătă din Dunăre și cu pești „dispuși” să-și depună icrele și să-și crească „progeniturile” în apele lor, spre satisfacția consătenilor mei, deveniți ad-hoc pescari.

Cred că acele viituri vijelioase ale Dunării au format și „vâltorile” din luncă, ale căror ape erau în legătură cu Dunărea și din această cauză nu secau niciodată. Mi-aduc aminte că în „Vâltoarea Mare” am înv[țat să înot. Era într-o vară când mă bălăceam aproape de mal, adică „înotam” în stilul smuls cu mâinile prin nămol și cu picioarele plescăind apa cu putere. În apropiere, un tânăr își spăla calul. Speriat de plescăielile mele, calul a luat-o la fugă din apă. Înfuriat, tânărul s-a repezit la mine, m-a apucat de un picior și m-a aruncat spre mijlocul vâltorii, unde apa era adâncă. Îngrozit, am început să dau din mâini și din picioare. N-am avut timp să strig după ajutor, că, spre uimirea mea, am constatat că plutesc… Nu știu dacă i-am mulțumit acelui om că mă “învățase” să înot. Mi-am dat seama că numai frica ne oprește să înotăm. Și ce plăcut era să înoți în vâltoarea fără valuri, pentru că pânza de apă era sub nivelul malurilor, iar vântul nu putea s-o vălurească! De atunci, Vâltoarea Mare a fost bazinul meu de înot până am plecat din comună. Oh, suflete al meu, odihnește-te pe coama dealului, unde a fost plaiul viilor și scaldă-ți privirile pe Lunca Dunării!… Caută vâltoarea unde jucai „polo” cu dovleci împreună cu alți tineri ai satului. O, tempora!… Câtă fericire de care habar nu aveam! dar… revino-ți din feeria copilăriei și mai caută grindurile, acele insulițe înconjurate de bălți, cu pajiști bogate în ierburi suculente, unele aromate, împestrițate cu flori frumos mirositoare, care răsfățau fluturii, albinele și alte insecte. Pe aceste grinduri pășteau vitele păzite de copiii, fetele și flăcăii satului. Acest „păzit” era un fericit prilej de întâlnire și de joacă.

De câte ori auzeam de „rai”, îl asemănam cu acele grinduri, care răsunau de cântecele fetelor și ale flăcăilor, de râsetele și strigătele celor care se jucau, precum și de țipetele păsărilor de baltă.

Dar să revin la copilul de opt- zece ani din vârful dealului de pe plaiul viilor. În mână cu un arac putred, mă simțeam un împărat al bălților, care-și aruncă privirile reci și scrutătoare peste „împărăția” lui, șoptindu-și în barbă:

-Mmda! Toate sunt la locul lor. Și bălțile și grindurile și pescarii și păsările de baltă și cei cu vitele de pe grinduri și cei care muncesc pe loturile din luncă. Parcă toți strigau:

-Să trăiești, Măria Ta!

Dădeam din mână plictisit:

-Lăsați! Și priveam mai departe. Vedeam panglica argintie și subțire a Dunării, care dispărea în ascunzișul verde al pădurii, iar dincolo de ea se ridicau semețe dealurile albăstrii din Bulgaria.

-Stați liniștite! Și voi sunteți ale mele! Și-mi lungeam privirea până hăăt, departe, mai spre vest. Vedeam satul Flămânda și portul Turnu Măgurele în ceața albăstrie a depărtărilor. Totul era în ordine și cu astea. Cât de semeață îmi era privirea când o roteam peste întreaga panoramă!

Toate erau ale mele, Tănase Împărat, și le păzeam cu aracul din mână. Apoi, tot acolo, în vârful dealului, îmi mângâiam urechile cu vuietul surd și zvâcnit, ca bătăile inimii unui uriaș. Era zgomotul făcut de motorul austriac al morii lui Aristide Stănescu, de dincolo de pârâul Suraia.

În fața morii întotdeauna erau „parcate” în așteptare vreo zece-douăzeci de care și căruțe, iar pe lângă ele oameni agitați, ce descărcau sacii cu grâu sau porumb, ori încărcau sacii cu făină și mălai.Vis-a-vis de moară, era fabrica de ulei, al cărei zumzet umplea atmosfera de pe deal, începând din septembrie și până la Paște. Îmi șopteam mulțumit în barbă: Și astea sunt ale împărăției mele! Mai târziu, după ce am citit poeziile lui Eminescu, când veneam de la vie pe Linia Înfundată, cu obișnuitul arac putred în mână, după ce ajungeam la fundătura liniei, mă uitam în jur să mă asigur că nu mă vede careva. Apoi puneam o mână în șold, iar cealaltă pe aracul depărtat de mine, cu privirile spre dealurile indiferente din Bulgaria, declamam: „La Nicopolea vestită, împărați și regi se-adună”. Daa, era și Mircea cel Bătrân cu oastea lui. Eram uluit. Va să zică, acolo, în zare, pe dealurile alea albăstrii, se adunase cu multe sute de ani în urmă, „toată floarea cea vestită” a Europei, „să dea piept” cu Baiazid Fulgerul, floare călcată în picioare de vijeliosul sultan.

Acum, imaginația mea o lua pe alte cărări. Mă întrebam pe ce poziții strategice fuseseră așezați ludovicii, sigismunzii, henricii, carolii, roberții și cum i-o mai fi chemat? De ce n-am fost eu acolo să-i dirijez și să strig la ei: „Băi ludovicilor, ia faceți voi un pas înapoi! Lăsați-l pe Mircea al nostru să-l chelfănească el cum știe pe Ildârâmul ăsta! Iar voi să stați deoparte și să luați notițe! Păi, așa se luptă cu turcul?”. Și le arătam eu cum se luptă cu turcălăul, lovind cu aracul în jur și icnind: „Na, turcalete, mizerabil!”. Cădeau căpățânele de ieniceri și spahii ca bolovanii.

Ce, mai! Călcam nepăsător numai pe turbane galbene și nu mai simțeam sub tălpi înțepăturile de la colții babei. Cavalerii Apusului mă ovaționau când Ildârâm a luat-o la fugă, ascunzându-se în lanul de porumb de la capătul Liniei Înfundate. Eu, după el, să-i retez turbanul, ori șalvarii, iar domnul Mircea mă aplauda: „Bravo, căpitan Tănase, ai întors roata istoriei!”. Ieșeam din lanul de porumb victorios. Când ajungeam în dreptul cimitirului adventiștilor, fluturam din mână ca răspuns la ovațiile morților, pentru că și aceia ieșiseră din morminte să-mi aplaude isprava. Coborând spre sat, auzeam că motorul morii nu mai scotea obișnuitul bum.. bum… bum… ci striga și el: u-ra! u-ra! Ce fericit eram…

Dar să-mi revin din reveria imaginației exaltate. Pe vremea aceea, a copilăriei mele, vis-a-vis de moară, dincolo de pârâu, era un teren viran, unde prin luna iulie se treiera grâul la o batoză pusă în funcție de o locomobilă, numită în părțile noastre „vapor”. Ce hărmălaie pe batoză, pe lângă batoză și pe toată aria! Strigăte, comenzi, certuri, oameni grăbiți, repeziți, iar printre ei, noi, copiii, pe care nimeni nu-i băga în seamă. Doar când îi încurcam în treburi, ne luau la goană. Atunci fugeam și ne jucam de-a v-ați ascunselea printre stogurile de snopi sau căpițele de paie, tăvălindu-ne în ele. Ce fericiți eram!

Mai târziu aria de treierat s-a mutat în capul satului dinspre Seaca, în apropierea bălților. Acolo, altă fericire. După ce ne plictiseam la jucat printre stoguri ne duceam la baltă și „învățam” să înotăm. De fapt, așa-zisul înot, aproape de malul bălții, unde apa era mică, era un mers cu mâinile prin nămolul de la fund și dădeam doar din picioare, răspândind în jur stropi de apă speriați, ce strigau indignați: „halal înotători!”. Însă noi râdeam fericiți, cu mâinile înfipte în mocirla bălții.

Uneori, pe lângă noi, apăreau femei care prindeau pește cu țepoaica. Pentru cine nu știe, țepoaica era un coș de nuiele fără fund. Supărate, femeile strigau la noi: ia mai terminați cu bălăceala, mă, că ați speriat peștii! Hai, ieșiți din apă!

Bălțile alea din jurul satului nostru nu numai nouă ne fermecau copilăria, dar le influențau viața și obiceiurile tuturor locuitorilor comunei. Fără să-și dea seama, deprinseseră pasiunea pescuitului, fie cu țepoaice, cu prostovoale, plase cu sân, setci și alte diverse unelte de pescuit. Dar și acele grinduri, adevărate colțuri de rai, îi atrăgeau să hălăduiască ziua întreagă cu vitele la păscut. Am prins și eu câteva zile de trai pe grinduri, cu unele întâmplări care mi s-au întipărit în memorie și cred că merită să vi le povestesc.

Aveam opt sau nouă ani, nu mai țin minte. Taică-meu nu era acasă în acea perioadă, când biata maică-mea era singură cu treburile gospodăriei, plus trei copii, două fetițe și un băiat, acela fiind eu. Venise primăvara și vaca noastră nu mai vrea să mănânce coceni uscați și semințe de bumbac, cu care se hrănise toată iarna. În disperare de cauză, mama mi-a spus într-o dimineață:

-Mă, Tăsicuță, nu vrei tu să te duci cu vaca la păscut? Nu mai vrea jurata să mănânce coceni. Eu nu pot să plec de acasă, că am atâtea treburi…

Văzând că tac și mă codesc, mama a insistat.

-Hai, mă, acum tu ești bărbatul casei pe care ne strijinim, tu trebuie să duci greul, cine altul?

Chestia cu „bărbatul casei” m-a făcut să-mi umflu-n gând firavii mușchiuleți.

-Da, mămico, mă duc! Dar pe unde trebuie s-o pasc?

-Am vorbit cu Anica, Leana, Ilie și Lisăndrina (flăcăi și fete de pe ulița noastră) și mi-au spus că te iau și pe tine. Se duc cu vitele pe Grindul Mare, pe baltă. Nu știu pe unde este, dar ei au mai fost zilele astea. Hai, pune-ți pantalonașii scurți, că eu ți-am pregătit trăistuța cu mâncare!

Până să mă dezmeticesc, aud hărmălaie pe uliță și strigătul Anicăi, o codană din vecini.

-Ce face, țățico, Tănase al tău, nu mai vine? că noi plecăm!

-Hai, mă, moșmăitule, ieși odată! strigă mama. Dăduse vaca afară din curte și ceata de flăcăi și fete alergau după vitele ce goneau pe ulița pârâului la vale. Am alergat din răsputeri după ei și când i-am ajuns m-au luat la refec:

-Nu te-ai sculat, mă, tot mai dormi, Moțăilă? Treci pe dreapta cu Leana și Mitra și ai grijă să nu fugă boalele aste spre grădini! Am intrat rapid în dispozitiv și am început și eu să strig ca și ceilalți, agitând nuiaua.

-Neaa, boală, mergi pe drum, că n-oi fi turbată! Însă „boalele” erau leșinate de foame și se opreau la fiecare petec de iarbă de pe șanțuri, iar când mă apropiam de ele, spre alte garduri cu dracilă sau pe la porți cu petece de troscot, traista ciobanului sau mușețel. Cum obosisem de atâta alergătură, mergeam încet, strigând și agitând nuiaua:

-Dii, boalelor!

Ilie, de pe partea cealaltă, țipa la mine:

-Du-te, bă, blegovane! Dă cu bâta în ele și gonește-le! Că te luarăm cu noi și acum trebuie să avem și grija ta!

Stimulat în felul ăsta, mă repezeam cu nuiaua, dădeam cu sete în vite, dar nesimțitele nici nu mă luau în seamă. Cu nuielușa nu reușeam nici măcar să le mângâi. Plecau numai când azvârlea Ilie cu bâta în ele, urlând ca apucatul:

-Așa se mână vitele, bă!

Preocupat să-mi însușesc lecția asta sălbatică, nici n-am observat că am ieșit din sat și am ajuns la bălți.

Deja sosiseră alte cete de tineri și tinere care se pregăteau să traversese vadul spre grind.

Dar când m-am apropiat de baltă, am rămas uluit. Soarele de-abia răsărise și se pregătea să urce pe bolta cerului, care-i ieșise în cale cu norișorii alburii, înroșiți de emoția întâmpinării mărețului astru. De fapt, întreaga zare-i așternuse-n cale covoare de purpură violacee, ori trandafirii cu nuanțe de turcoaz, viorii și aurii. Aceste splendori ale orizontului căzuseră și în oglinda apei, pe ale cărei pânze irizau strălucirile acelorași nuanțe din zare, dar în acuarele mirifice, ce se interferau și dădeau la iveală nuanțe magice, schimbătoare, ca o desfășurare de imagini caleidoscopice. Acele nuanțe schimbătoare le-am redescoperit în picturile maestrului tulcean Constantin Găvenea.

Dar acolo, în copilăria mea, erau vii, reale și se schimbau rapid, se spărgeau, se frângeau și luau forme surprinzătoare, când pânza apei era vălurită de animalele și oamenii care traversau vadul spre Grindul Mare. Mai închipuiți-vă în acest peisaj fantastic berze și stârci călcând tacticoși și misterioși pe lângă malurile cu stufărișuri, iar spre mijlocul bălții cârduri de rațe și gâște sălbatice.

Cred că încremenisem în acest extaz, când m-a scos din reverie întrebarea unei copile din ceata noastră:

-Ce stai așa, mă, tu nu te dezbraci? râse Mitra, goală pușcă, ținându-și straiele și traista pe cap. Hai repede după vite să trecem apa! și a alergat în apă, fără să mai aștepte să mă trezesc din uluire. Priveam ca prostul după fundulețul ei gol, când m-a repezit și Anica, alergând după vaca mea s-o mâne spre baltă.

-Tu ce aștepți, mă, Tănase, să am eu grijă de vaca ta? Și de ce nu te dezbraci, că au trecut toți și numai noi am mai rămas! Hai, repede!

Un gând m-a fulgerat: cum să mă dezbrac în fața ei?

Dacă-mi vede…

-Bă, tu nu înțelegi că trebuie să trecem repede?

Și Anica veni lângă mine.

-Hai, dezbracă-te!

M-am uitat chiorâș la ea, mormăind.

-Nu mă dezbrac! și am început să-mi suflec pantalonașii până-n zona inghinală.

-Aoleu, rușinosule! Hai, treci în spinarea mea! Să te iau „ciuș”! și se lăsă pe vine.

Dar încăpățînarea mea răbufnea tot mai aprig.

-Nu vreau să mă urc pe spinarea ta!

Asta a-nfuriat-o pe Anica rău de tot, că s-a ridicat ca un arc, m-a înhățat cu mâna stângă de mijloc, cu cealaltă mână și-a ridicat poalele și traista și a fugit prin apă după vitele care tocmai ieșiseră și urcau pe grind.

Anica tot mai era supărată și mormăia:

-Auzi, mă? Eu i-am promis țaței Lina că o să am grijă de tine, dar dacă mă mai necăjești, mâine nu te mai iau. Prefer să am numai grija vacii voastre, nu și a ta!

Când am ajuns pe grind mi-a dat drumul din brațe:

-Hai, du-te după vacă și ai grijă de ea.

-Ba, nu! am vorbit eu. Stau lângă tine, ca să nu mă rătăcesc. Și n-am plecat de lângă ea, deși m-a repezit de câteva ori.

-Pleacă, mă, de aici, că nu știu ce-ți fac!

Eu tăceam și o priveam ca un cățel ce nu înțelege de ce îl gonește stăpâna. Până a venit un vlăjgan și mi-a dat un șut în fund.

-N-auzi, bă, că trebuie să pleci?

Am luat-o la fugă, să nu mă mai bată, dar când m-am întors să văd dacă vine după mine, am văzut că vlăjganul o cuprinsese de mijloc pe Anica și încerca să o sărute, iar Anica… nu-i zicea nimic. Abia atunci am priceput și eu ce fac fetele și flăcăii pe grind. Ceilalți copii se jucau pe grind, puțin mai departe, de-a v-ați ascunselea, ori țurca și alte jocuri copilărești. Pe mine nu mă băga nimeni în seamă. Nici eu nu mă omoram după jocurile astea, dar îmi făcea plăcere să-i privesc cum se joacă. Cum stăteam posac și priveam o pasăre cu un moț frumos pe cap (probabil o egretă), un copil a venit la mine și mi-a arătat un bondar legat cu ață, căruia îi zicea „bâzgan”. M-a întrebat:

-Bă, vrei să vezi cum se luptă bâzganul ăsta cu tatamoșii? Nu mai auzisem de bâzgani și tatamoși, așa că am acceptat cu plăcere invitația de a participa la turnirul celor două insecte pomenite. După ce am spus că vreau, băiatul mi-a spus cu un aer misterios:

-Vino după mine, dar să nu faci gălăgie, că sperii tatamoșul!

Misterul acestei aventuri m-a făcut să uit de vacă, de Anrica și vlăjganul ei. Băiatul mi-a explicat că trebuie să căutăm găuri de tatamoși. Mi-a spus cum sunt găurile alea în pământ, ce adâncime au, că au galerii unde se ascund tatamoșii și alte detalii, care învăluiau în mister existența acelor gladiatori.

Stârnit de mister, l-am întrebat:

-Nu mi-ai spus cum arată tatamoșul. Cum vrei să-l găsesc, dacă nu știu cum arată?

-Sst! a spus el, cu degetul la buze. Mai întâi, să vedem unde-i gaura. Privește în jos cu atenție și căutăm, căutăm… până o găsim. Mergi mai departe de mine și caută cu atenție.

Priveam ca bezmeticul în jos, dar peste tot era numai iarbă, scaieți, tufe și mușuroaie de cârtiță. Eram descurajat și-l tot întrebam: mai căutăm?

-Căutăm, căutăm…

Soarele începuse să mă ardă în ceafă și mă apucase foamea. I-am spus băiatului că trebuie să mănânc.

-Bine, a spus el. Dacă vrei să mâncăm, să ne oprim nițel.

Am observat că el nu avea trăistuță cu mâncare, dar dacă era tovarăș de aventură, am înțeles că trebuie să mâncăm împreună. După masă mi s-a făcut sete. Cum aveam o sticlă de jumătate de litru cu apă, el a pus-o la gură și a băut-o aproape pe toată, spunându-mi:

-Dacă nu-ți ajunge, mergem la gropan, că acolo este apă destulă. Mi-am zis că… așa e la vânătoarea de tatamoși și mi-am asumat riscul. L-am urmat la gropan, că nu-mi potolisem setea cu stropul rămas în sticlă. „Gropanul” era o groapă adâncă de vreun metru și ceva, care avea pe fund niște apă tulbure. Erau câteva trepte până la apă, dar ezitam să cobor, deși văzusem și o căniță emailată agățată de un băț cu o sfoară.

-Ce te codești, bă, s-a răstit tovarășul meu de aventură. Dacă ți-e sete, intră și bea cât poftești. Umple și sticla!

-Mi-e frică, am îngăimat eu.

-Băă, da’ bleg mai ești! Dă-ncoace sticla! Și a sărit sprinten în gropan, oferindu-mi sticla plină cu apă puțin tulbure. Mi-am zis că așa-i în aventură, am băut puțin și-am pus dopul.

Am plecat din nou să căutăm găuri de tatamoși. Dar mă plictisisem după atâta căutare. Tocmai voiam să-i spun că nu mă mai interesează tatamoșii, când, deodată îl aud:

-Gata, am găsit gaura, vino repede!

Am alergat la el într-un suflet și am privit emoționat la multcăutata gaură de tatamoș. Un orificiu de vreo doi centimetri în diametru, canelată ca o piuliță.

-Vezi? spuse el cu ochii lucind de bucurie. Apoi scoase din buzunarul pantalonilor săi de dimie un borcănel de sticlă cu capac, cu un capăt de sfoară atârnând afară. Acoperi rapid cu palma borcănelul și mă întrebă cu o voce misterioasă:

-Ghici ce am aici!

-Bâzganul, răspunsei eu, într-o clipită (parcă era greu să ghicesc!)

Zâmbi satisfăcut, ridicând palma.

-Dac-ai ghicit, hai să ți-l arăt!

Ținându-mi răsuflarea, am exclamat, gâtuit de emoție:

-Va să zică ăsta este viteazul.

Respectivul „campion”, un fel de albină uriașă, cu toracele blindat cu o armură sidefie, ușor albăstrui-verzuie, ce strălucea sub razele soarelui. Capul chitinos, maroniu-roșcat, tot mare, cu niște antene și mandibule mari. Avea două rânduri de aripi: elitrele chitinoase, ușor gălbui și aripile transparente. Partea inferioară a corpului era bombată, cu dungi alternative galbene și negre. Acest mic-mare „monstru” bâzâia infernal, mai ales când încerca să-și ia zborul. La vederea lui, cred că m-am speriat, că amicul meu, care-l ținea de sfoară, îl aducea spre fața mea râzând satisfăcut.

-Ți-e frică? Ha, ha, ha!

-Da, ia-l de aici! m-am ferit eu.

După această demonstrație de forță, amicul spuse scurt:

-Hai să vedem dacă tatamoșul este acasă! Și-l aduse cu sfoara la gaură. Bâzganul încetă să mai bâzâie și începu să pășească în jurul deschizăturii, parcă mirosind și pipăind ceva.

Amicul făcu semn cu mâna la gură:

-Sst! Acum nu trebuie să facem gălăgie.

Cu ochii ațintiți la cercetașul luptător, curiozitatea îmi dădu ghes:

-De ce nu intră în gaură?

-Ssst! mă repezi amicul. Ai răbdare, că viteazul meu vrea să știe dacă tatamoșul este acasă. Numai dacă simte că este acolo, intră în gaură.

Și amândoi ne-am lungit pe burtă, cu ochii ficși la mișcările tăcute ale uriașului. Deși aș fi vrut să asist la această luptă misterioasă, cineva din mine dorea ca tatamoșul să fie plecat prin vecini, unde să întârzie câteva zile, până pleacă tovarășul meu cu banditul de bâzgan. Mă trezii șoptind:

-Și dacă tatamoșul nu este acasă?

-Nu intră în gaură, șopti amicul, răspuns ce liniști pe celălalt din mine, care ținea cu tatamoșul.

Nici nu apucai să mă bucur de acest gând, că luptătorul nostru începu să bâzâie amenințător, să se agite și… deodată păși ferm spre gaură, coborând rapid în hăul ei întunecat.

Amicul slobozea câte puțin din lungimea sforii, cu multă dibăcie, semn că avea experiență în această treabă.

-Și când se oprește? întrebai uimit de dibăcia lui.

-Când ajunge la galerii. După câteva secunde, continuă:

-Uite, a ajuns! Sfoara nu mai coboară.

-Începe lupta?

Amicul zâmbi.

-Începe fugăreala prin galerii, că nici tatamoșul nu e prost, vrea să-i sară în spate bâzganului, să-l apuce cu picioarele și să-l muște de burta dolofană.

-Poate să ți-l omoare, am spus cu un gând ascuns de satisfacție.

-Mi s-a întâmplat mai înainte cu un altul, șopti trist. Dar ăsta este voinic, mai puternic și mai iute. Până acum s-a luptat cu trei tatamoși și pe toți i-a omorât. Dar… Stai așa! Sfoara începu să se întindă și să se slăbească în fracțiuni de secundă în care amicul o manevra încordat. Mă uimea priceperea lui în mânuirea sforii. Acel cineva din mine își dorea să greșească, încât bâzganul să se încurce în sfoară, iar tatamoșul să-l poată ucide. Slabe speranțe! Maestrul sforii și-a făcut treaba fără greș.

Deodată, sfoara a început să tremure agitat și după câteva secunde să se liniștească.

-Gata, oftă ușurat amicul. L-a terminat. Acum îl scoate.

Și începu să tragă de sfoară cu finețe, câte puțin, câte puțin, până apărură dungile colorate în galben-negru de pe abdomenul bâzganului, apoi elitrele cu bâzâitul nervos. Totuși întârzie să scoată capul. Deodată, bâzganul începu să se zbuciume. Cu ochii sticlind, amicul meu rânjea bucuros:

-Tatamoșul se zbate. Acum trebuie să moară.

-Acel cineva din mine plângea de ciudă că monstrul ucisese pe bietul tatamoș.

-De ce trebuie să moară el și nu tâlharul de bâzgan, care întrase în casa lui?

Iar eu trebuia să mă bucur de isprava amicului meu. Nu era drept! Am oftat trist, crezând că misteriosul tatamoș era un biet omuleț din vremuri străvechi ascuns în străfundurile pământului de teama unor tâlhari uriași. Nu mai eram atent la amicul meu, care era în extaz.

-A, ha, ha! L-a omorât, l-a omorât! A, ha, ha! Tu nu te bucuri? Vrei să vezi cum arată un tatamoș mort? Și trase de sfoară.

-Aaa! am exclamat speriat. Ăsta este tatamoșul? Eu credeam că…

-Ce credeai?

Mai văzusem păianjeni în grădina noastră, dar tatamoșul ăsta era mult mai mare și mai hidos. Mi se părea că și el era un monstru păros, negru-cenușiu, cu ochi mari, cu picioare lungi și subțiri. Cu mișcări zvâcnite se zbătea să scape din fălcile bâzganului înfipte în burta bombată.

-Și eu, care credeam… am spus încet și dezamăgit.

-Ce credeai?

-Nimic, am mormăit eu. De ce îi spune tatamoș?

-Nu știu, așa mi-a spus tata.

-Da… de unde știe tatăl tău?

-Poate de la tata mare sau mamarea.

-Da… tata mare de unde știe?

Amicul meu s-a uitat urât la mine, fără să-mi răspundă, și-a strâns sfoara cu bâzgan și păianjen cu tot, punându-i cu grijă în borcănel.

-Așa… spuse satisfăcut. Acum are ce mânca mult timp.

Dar pe mine mă râcâia întrebarea, de ce-i zice tatamoș? Și iar l-am întrebat.

-Ce crezi? Păianjenul ăsta nu a fost odată un omuleț păros și cu barbă? Poate l-au urmărit niște uriași ca să-l mănânce și atunci o zână bună, să-l salveze, l-a transformat în păianjen, iar pe uriași în bâzgani. De atunci uriașii îi caută pe omuleți prin toate găurile.

Stăpânul bâzganului cel viteaz a făcut ochii mari și, zgâindu-se la mine, m-a repezit:

-Ce trăsnăi îți trec prin dovleacul ăla mic și prost! Hai să mai căutăm găuri, dacă vrei să mai vezi tatamoși! Și termină cu aiureala că tatamoșii au fost omuleți!

M-am simțit foarte ofensat și i-aș fi tras un pumn în gură, dar era mai voinic decât mine, așa că am tăcut și l-am urmat în căutarea altor găuri de tatamoși. Totuși, în mintea mea tatamoșii erau niște omuleți neajutorați.

Găuri n-am mai găsit și nici n-am observat că soarele cobora pe cer spre asfințit. M-am trezit că sunt strigat de Anica.

-Pe unde umbli, mă, hăbăucule? Nu știi de ce te-am luat pe grind?

Mă uitam la ea chiar ca un hăbăuc. Puteam să-i spun c-am umblat după găuri de tatamoși? Lângă Anica era și lunganul care-mi dăduse un șut în fund. M-a repezit: Ce-ai rămas așa, blegovane? Unde-i vaca?

-A, vaca? am exclamat bucuros că acum știam de ce sunt eu pe grind.

M-am uitat împrejur, scrutând zările, și am spus blând:

-Nu știu!

Amicul meu cu bâzganul și tatamoșul se făcuse nevăzut. Mă simțeam atât de singur pe lume și neajutorat în fața privirilor de gheață ale lunganului… Iar biata Anica privea speriată în jur și murmura mereu: unde-o fi dipărut, Doamne? Tot lunganul ne-a scos din încurcătură:

-Trebuie s-o căutăm repede, până nu pleacă toate vitele de pe grind.

Am mers până la capătul de est al grindului, unde îngerul meu păzitor m-a luat de nas și mi-a îndreptat privirea spre niște tufe, la umbra cărora văcuța mea se așezase și rumega liniștită.

-Uite-o! am arătat-o eu cu degetul.

-Ce bine! a răsuflat ușurată Anica.

Văcuța noastră era tare blândă. Anica a scărpinat-o între coarne, șoptindu-i: hai, fetițo, să mergem acasă! S-a sculat gemând ușor și am plecat cu toții spre marginea de vest a grindului. Pe drum, lunganul i-a spus Anicăi: să știi că n-o să mergem pe unde ați venit. Toate vitele s-au învățat să treacă de-a dreptul prin Săratul Mare.

-Nu se poate, s-a opus Anica. Apa este prea adâncă și se pot îneca.

-Habar n-ai, făcu pe deșteptul lunganul. Toate vitele știu să înoate din născare.

-Bine! Dar noi cum trecem?

-Simplu, călare pe ele. Îl sui pe ăsta mic pe vaca lui, iar noi ne aruncăm pe boi.

-Mi-e frică, se smiorcăi Anica, dar flăcăul n-o luă în seamă.

Cum primele vite deja intraseră în apă, iar celelalte se îndreptau după ele, lunganul nu mai așteptă văicărelile Anicăi, mă apucă de mijloc și mă aruncă pe vacă, strigând: ține-te bine, băă! Și dădu cu palma pe spatele văcuței mele, căreia tocmai acum îi venise pofta să mai pască.

-Dii-ee, boală, mai strigă el, îndreptând-o spre apă.

Înlemnisem de frică și îmi pierise vocea ca să mai protestez sau să strig după ajutor. Văcuța mea alerga spre apă, urmând turma agitată și grăbită să treacă apa cât mai repede. Nu-mi aduc aminte care a fost atunci starea mea. Faptul că am trecut cu bine prin acele momente și încă mai trăiesc înseamnă că m-am descurcat. Cred că instinctul conservării mi-a dirijat toate mișcările și simțurile ca să nu cad în apă și să mă înec, ori să mă calce în picioare vitele care veneau din urmă. Nu observasem că și ceilalți călăreau pe vaci sau pe boi. Priveam numai spre apă, cu picioarele și mâinile strânse pe corpul văcuței. Abia când a început să înoate, văcuța s-a umflat, transformându-se într-un fel de saltea plutitoare. Săltase capul, dându-l spre spate, iar coarnele ajungeau până la mine. Respira greu și pufnea ritmic pe nări. Atunci am apucat-o de coarne și am privit zâmbitor în jur. Era o zarvă de nedescris. Unii flăcăi strigau la ceilalți, alții strigau la vite, iar unele fete, speriate, cereau, „chipurile”, ajutor la flăcăi.

În asemenea împrejurare imaginația mea începuse să lucreze. Mă credeam conducătorul tatamoșilor și tatamoașelor. Îmi închipuiam că am învins bâzganii în luptă și acum, călări pe vite, îi urmăream să-i nimicim. Ca veritabil conducător al tatamoșilor, luasem o mână de pe cornul vacii și agitam cu ea o sabie imaginară. În acest timp tatamoșii din jurul meu strigau:

-Trăiască Tănase cel viteaz, conducătorul nostru!

Dar voinicul aclamat n-a observat că vaca lui obosise, trupul ei se dezumflase ușor, se coborâse, iar apa ce-i scălda spinarea udase și pantalonașii „marelui conducător”. În acel moment, speriat, a scăpat din mână sabia închipuită și a prins din nou cornul vacii.

Leneșă, frica lui Tănase îi rânjea din apă, legănată de razele soarelui, care râdeau și ele, jucându-se ghiduș pe undele vălurite de turmă. Dar Tănase cel voinic, cu fundul înmuiat, tot se mai credea conducătorul tatamoșilor și stătea țanțoș pe vacă, ținându-se cu mâinile de coarnele ei. Tot mai auzea uralele de „Trăiască!”. Până când vaca a ajuns la apă mică și a început să meargă pe picioarele ei. O dată cu pașii, vaca dădea și din cap. Îndărătnicul de Tănase n-a luat mâinile de pe coarnele vacii și a început să se dezechilibreze și să se bâțâie. Aproape de mal, vaca a luat-o la fugă, dând mai tare din cap, până când Tănase cel viteaz a făcut bâldâbâc în apa mâloasă, stârnind râsetele celor din jur. Repede s-a ridicat și a luat-o la fugă după vacă, furios că-l făcuse de râs în fața tatamoșilor. Când a ajuns acasă la mămica, nu a scos o vorbuliță. Ea a rămas mută când l-a văzut cum arată:

Prostule, du-te și te schimbă!

Nu știu ce au discutat mama și Anica, pentru că a doua zi, a luat pe Grindul Mare numai vaca, spulberându-mi fumurile cu tatamoșii. Dar peste o săptămână nici Anica nu s-a mai dus acolo. Aflase că la balta Lișteava era un vad cu apă până la glezne și îi spuse mamei că mă poate lua și pe mine. Însă pe băiatul cu bâzganul nu l-am mai întâlnit. Eu am mers cu vaca pe dealul Liștevei, dar nu de multe ori, pentru că niște oameni au acceptat să fie văcarii satului. Așa am scăpat de această treabă, cel puțin până la vacanța de vară, când iar mă trimitea mama să pasc vaca, dar nu pe grinduri, ci pe miriște.

Unii copii și tineri mai mergeau cu vitele la păscut pe grinduri, dar mulți locuitori ai comunei aveau pasiunea pescuitului. În familia noastră încă nu pătrunsese acest microb, noi fiind mulțumiți să cumpărăm pește de la vecinii care pescuiau. Nea Dumitru, fratele Anicăi, prindea pește cu prostovolul și ne aducea și nouă din când în când. Numai că, după ce s-a căsătorit, a cam rărit-o cu pescuitul. Odată l-am întrebat de ce nu ne mai aduce pește, iar el s-a uitat la mine și mi-a spus râzând:

-Văz că te-ai făcut flăcău (aveam vreo cincisprezece ani) de ce nu vrei să prinzi și tu pește?

-N-am cu ce, nea Dumitru!

-Las că te învăț eu să împletești o plasă și să faci din ea plasă cu sân. Timp de trei luni de iarnă, cu ajutorul lui nea Dumitru, am reușit să fac o plasă cu sân. Când a venit vremea pescuitului, l-am rugat pe tata să meargă cu mine, pentru că numai în doi se prinde pește cu astfel de plasă. A mers tata o vreme cu mine, dar fiind ocupat cu mașinile lui, mi-a spus să-mi caut alt tovarăș de pescuit. S-a oferit să meargă cu mine tușa Mitra, o vecină împătimită de pescuit.

Am avut câteva peripeții palpitante și la pescuit, dar nu le mai povestesc, să nu credeți că sunt „pescărești”. Nici bălțile n-au mai durat mult în viața mea, deoarece pe la sfârșitul anilor cincizeci comuniștii au hotărât să îndiguiască Dunărea. La această operațiune am participat și eu într-o vară. În vremea aceea, comuniștii obligau pe toți locuitorii comunei să lucreze cu car și boi la cărat pământ pe dig, iar cei care nu aveau atelaje trebuia să presteze un număr de zile la încărcat și descărcat pământul.

Cum eram în vacanța studențească, tata m-a rugat să prestez eu acele zile de lucru la dig. Am făcut acea treabă cu tristețe, știind că participam direct la „înmormântarea bălților copilăriei mele”.

Într-o zi am îndrăznit să-l întreb pe șeful care răspundea de lucrare în zona comunei noastre:

-Spuneți-mi, la ce ajută digul ăsta?

Aflând că sunt student, mi-a mărturisit că nu și-a închipuit ca tocmai eu să pun o astfel de întrebare și a continuat:

-Nu te-ai gândit câte sute de hectare vor fi salvate de la inundații?

-Bine, dar bălțile?

-Ce-i cu bălțile?

-Nu vor dispărea?

A râs uimit cât de tâmpit pot să fiu.

-Evident că o să dispară și bălțile, iar terenurile de sub ele vor fi redate agriculturii, băiete! Încearcă să evaluezi câte tone de cereale vor fi scoase de pe suprafețele salvate de la inundație, câte animale vor fi hrănite cu acele cereale și câtă bunăstare și prosperitate vor aduce țării, întregului popor!

-Dar locuitorilor comunei noastre? am mai pus o întrebare, ca să definitivez imaginea mea de idiot. A răspuns scurt, dând să plece: Și!?

-Stați, am insistat eu. Vă fac o propunere. Șeful s-a oprit curios să audă ce propunere poate face un tâmp.

-Ce propunere?

-Nu se poate face un canal până la bălți? Iar canalul să treacă prin niște conducte mari pe sub dig?

Șeful m-a privit lung și m-a întrebat scurt:

-De ce?

-Ca să salvăm bălțile, am răspuns candid.

Probabil că l-am înfuriat rău cu acest răspuns, că s-a întors și a plecat grăbit. Cei din jurul meu râdeau pe înfundate, pentru că șeful exclamase: Bă, da’ proști mai sunt oamenii de prin zona asta!

Și așa s-au mutat bălțile copilăriei mele cu grindurile și găurile de tatamoși în sufletul meu întristat. Terenurile lor „salvate” de la inundații au fost predate IAS-ului comunei Traian, care le-a cultivat cu binecunoscutele cereale. Numai că porumbul nu voia să crească mai mult de un metru și nu „producea” decât bobircă. S-au chinuit inginerii cu diverse metode agrotehnice, doar-doar vor da rod normal și aceste terenuri. Până la urmă inginerii au renunțat să mai cultive terenurile sărăturoase ale bălților, lăsându-le pârloage. Astăzi pasc pe aceste pârloage, devenite „pășuni”, câteva capre și măgăruși. O fi blestemul bălților „cultivate” în sufletul meu?

 

ianuarie-februarie 2018

 

 

Post- Scriptum 2 (Omul fără suflet)

 

Îngrijorat că sufletul meu zănatic nu se mai întoarce din copilărie, am plecat după el, să-l aduc acasă. Am scotocit prin toate locurile natale, pe toate ulițele, aproape pustii, ale comunei Traian, dar nu am dat de urmele lui. Atunci mi-am adus aminte că-i plăceau bălțile și grindurile din Lunca Dunării… așa am dat de el pe Grindul Mare, chircit, lângă o gaură de tatamoș.

-Ce faci, mă, amărâtule, hai acasă, c-ai înghețat de tot!

-Păi… aici nu sunt acasă?

-Nu, sufletul meu drag! Noi am vândut casa din Traian, acum casa noastră este la Galați.

-Tu ai vândut-o, trădătorule! Acasa mea este aici.

M-am îngrozit. Am încercat să-l iau cu binișorul, să evit discuțiile delicate, să-l fac să înțeleagă că noi doi nu mai avem nimic pe aceste meleaguri.

-Așa este, a mormăit el. Ai vândut tot. Și copilăria și dragostea noastră față de părinții și sora noastră, părăsiți în cimitir și visele mele din copilărie, când ziceai că ai să salvezi bălțile și să faci din lunca Dunării o grădină, să păstrezi hora din piață și Govia și… și toate obiceiurile fermecate de atunci.

Trădătorule! Pe toate le-ai vândut, pe toate! Și amintirea rudelor și vecinilor noștri duși la cimitir, și a urmașilor risipiți în lume, totul, totul ai vândut!

Am rămas consternat. Nu aveam niciun argument să mă apăr. Am îngăimat:

-Bine, ai dreptate! Am rămas fără vise, fără amintiri, fără copilărie… Ce, vrei să rămân și fără suflet?

-Da, să rămâi!

-Și tu? Ce vei face?

-Am să trăiesc aici într-o galerie din gaura tatamoșului, să-l apăr dacă-l va ataca vreun bâzgan ticălos.

Am încercat să-l ating la sentiment:

-Dar tu ești sufletul meu. Nu ești un trădător dacă mă părăsești cât încă mai sunt în viață? Ai răbdare, că mai am puțin de trăit! În curând cercul orizontului mă va arunca în vârtejul Găurii Negre a Veșniciei, iar tu va trebui să zbori Dincolo, în cele nouă ceruri, așa cum este menit oricărui suflet muritor.

-Eu nu voi merge în ceruri cum vrei tu… Voi rămâne în găurile tatamoșilor prigoniți de bâzgani, tâlhari de vise, de amintiri, alături de comorile pământurilor noastre.

Aici voi apăra și bălțile din mine. Le voi scoate la iveală în fiecare dimineață, să spăl razele Măriei-sale Soarele, iar seara să le culc, să doarmă obosite, tot în apele bălților mele.

-Și eu… ce să fac?

-Să rămâi un om fără suflet!

Oftând, am plecat la Galați, unde merg pe străzi cu o pancardă invizibilă, de protestatar, pe care scrie: „Feriți, oameni buni, Sunt un om fără suflet, rătăcit pe Calea (ne) Victori(ei)!”

martie 2018