Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » CLAUDIA IULIANA CIOFU: Domnisoara Ioana

CLAUDIA IULIANA CIOFU: Domnisoara Ioana

Oaspeţii stau toţi adunaţi în faţa conacului, unde oameni de seamă tocmai îşi fac apariţia, astfel încât nimeni nu observă pe domnul şi domniţa retraşi într-o latură a terasei. Un domn scund tocmai îşi luase tălpăşiţa din conversaţie, dispărând discret . Un gest ca între bărbaţi. De altfel, au şi schimbat câteva priviri cu subânţeles, a cărei şiretenie nevinovată o scoase din sărite pe Ioana. Cât.. misoginism, cȃtă previzibilate masculină.
-Istoria? Care istorie? Rosti ea, cristalin, aproape ţipat. Istoria nu este o poveste, nu este o carte, pe care s-o scrii într-un fel sau în altul. Trecutul e reinventat ȋn fiecare an. Pare un infinit ecou , o neastâmpărată reflecţie. Dacă pui două oglinzi una în faţa alteia, din şirul nesfârşit de oglindiri, care e trecutul şi care e viitorul? Cel din stânga sau cel din dreapta? Care este sursa iniţială, care este capătul?
Istoria nu este un tablou terminat. Nu este piatră. Istoria este pământ viu , este pământ creator. Generaţiile de mâine, în care dumneata îţi pui atâta speranţă că îţi vor preamări ideologiile, filozofiile, dogma, scriindu-le cu litere de aur pe un postament, s-ar putea să nu ştie să scrie. S-ar putea ca generaţiile de mâine să nu mai aibă nevoie să scrie, sau poate că vor fi incapabile să mai scrie. Poate că generaţiile de mâine nu vor exista deloc. Ori poate că vor exista în alt fel.
Dumneata crezi că decizi în numele ţării , ceea ce este mai bun pentru ţară, şi în numele acestui principiu arunci poate, în linia întâi , pradă sigură pentru moarte, tineri care nici măcar n-au apucat a trăi? Şi justifici toate acestea prin ideea de libertate , îmi vorbeşti de principii înalte, de datoria omului superior de a hotărâ soarta celui umil?
Ce te face pe dumneata să crezi că eşti superior acestui copac, atâta timp cât habar nu ai ce este , sau mai exact-cum este să fii acest copac! Ridică vocea Ioana , arătând înspre mărul tânăr din faţa lor. Ce te face să crezi că dumneata ştii mai bine ce este potrivit pentru destinul lui? Nu! Dumneata nu ştii, habar nu ai, şi nici nu te interesează. Noţiunile dumitale de umanitate sunt doar o scuză pentru propria dumitale expansiune, sunt o perfectă mască pentru a ascunde o nesfârşită înfumurare şi o infantilă neştiinţă. Această filozofie a dumitale – poate fi, da , o reuşită temporară, însă istoria, acea chestiune la care făceaţi apel, acea entitate , care vă va supravieţui, în definitiv, căci ea supravieţuieşte tuturor, acea fiinţă care ne rumegă continuu, precum un animal feroce, vă va studia , şi- de data aceasta în absenţa. Sunteţi un naiv, domnule ofiţer.
Ofiterul rezistase tirului ei, încremenit. Ar fi putut să se fi simţit jignit. Spusese destule lucruri, mult prea îndrăzneţe în această postură. Ca reprezentant al fuhrer-ului, purta o responsabilitate care îi eclipsa chiar şi pe el. Era îmbrăcat în uniforma armatei germane , a căror însemne nu permiteau nici măcar o tresărire de nesocotinţă sau dispreţ. Un singur cuvânt fi fost de-ajuns, şi această fată, cu tot cu familia ei cu tot, chiar şi aristocrată , ar fi fost expulzată din ţară imediat, sau poate chiar mai rău. Şi totuşi, nu se putea supăra pe ea. Ii veni chiar să râdă. Işi înăbuşi amuzarea.
Ioana purta o rochie de mătase, de culoarea petrolului. Umerii ei , braţele, gleznele, de o fineţe şi o formă parcă venită dintr-un tărâm misterios, străluceau de-a dreptul. Profilul muşchilor subţiri, alungiţi ai antebraţului ei.. Bărbia înainte, dar ochii…ochii ei ..ce te împingeau într- o comparaţie de necrezut- albastre, scânteietoare, diamante! Părul fin, de culoarea lemnului de nuc, coafat cu fierul la capete, numai cât să fi fost îmblânzit pentru o seară, aproape ȋi descoperea omoplații . Unghiile ei lungi , naturale, tăiate scurt, se arcuiesc uimitor de elegant în continuarea paharului de cristal în care şampania încă spumegă.
Totuşi, ce era irezistibil la această fiinţă, nu erau nici hainele, nici trupul ei, ci mai degrabă îndrăzneala , cutezanţa pe care nu pregeta să le sacrifice sărind- într-un fel atât de graţios totuşi, atât de limpede şi –foarte interesant- destul de la obiect- chiar împotriva lui , la un superb atac. Nu îşi dorea altceva decât să fi fost ţinta acestui atac o veşnicie..
O privi intens. Ea cedă, ȋnțelegȃnd adâncimea întunecată a pupilelor lui. Poate că era un ticălos, dar ar fi murit pentru ea. Ar fi murit pentru ea , chiar în acel moment. Ar fi făcut pentru ea orice, fără măcar să-i fi cerut, sau mai ales pentru că poate nu-i cerea. Chiar în acel moment, în care o fixa cu privirea lui de un gri oţelit, dur, ce ar fi tăiat şi munţi, îi puse lumea lui întreagă la picioare.
Ochii ei albaştri azurii se tulburară deodată cum se tulbură izvorul când îi răscoleşti cu palmele, să iei apa, să o duci la buze în căuşul mâinilor, cu care să-ţi astâmperi setea într-o zi de vară toridă, toridă.
Ioana deschide gura să spună că îi pare rău pentru .. impertinenţă, dar îşi dădea seama de inutilitatea şi tardivitatea gândului ..gestului.
Ofiţerul clipi o singură dată, apoi tuşi aproape imperceptibil. Mai degrabă punea un fel de punct scenei, pe care- sincer- în sinea lui – ar fi vrut să o poată păstra așa.
-Domnişoară, vă rog să mă scuzaţi.
Se întoarce din călcâi, salutând militar.
Locotenent Obreja îşi îndreptă spinarea la sosirea lui în dreptul porţii.
-Să trăiţi!
– Maşina ?
-Este gata.
-Bine. Transmite gazdei salutările mele. Imi pare rău, dar sunt împrejurări urgente care mă obligă să plec fără să spun la revedere.
***
Deschizi ochii deodată, ca şi cum nimic nu ar fi fost. Odată cu ei, celulele, gândurile şi toate celelalte, se trezesc. Nu ştii unde eşti. Stai întins cu faţa către cer. Unde e trupul tău tânăr, zvelt? Nu îl poţi simţi. Sub tine -frunze îngheţate. Poate că eşti îngropat în muşchii de pământ . Simţi ţeasta dealului sub tine, rece , dură. Inspiri. Aerul rece îţi clăteşte corpul . Vezi cum o piatră de sub obrazul tău se abureşte. Undeva, în zare, se conturează o formă albastră . E cerul. Valuri de durere ţi şe aşează peste ochi ca o plasă. Intuneric.
Trezeşte-te încet din somn. Pluteşti ca un fulg, odată cu bulele de săpun pierdute deasupra băii învăluite în aburi parfumaţi. Vechea cadă de fier , grea , împodobită cu frunze şi flori de fier forjat , relicvă a unor împăraţi persani, e achiziţia Ioanei, pe care a lăsat-o aici când a plecat, ca pe o moştenire calculat de dureroasă. Incă îi păstrezi desuurile, fardurile , pudrele de talc şi vanilie cu o aromă atât de puternică, dulce- hipnotică. Stau frumos înşirate , în cutiuţe de tablă colorată, aurită, neatinse, pe etajeră . E seară târziu si o visezi asa, zăcând în cada ei.
-Ioana.. unde eşti?
Aburii îţi răspund cu un tremur dulce, lăsând pe pereţi stropi rotunzi, misterioşi. Printre ei se întrezăreşte , ca un peisaj de demult după care tânjeşti, crăpăturile vopselei coşcovite . Se aude o melodie păcănită la claviatură într-un falsetto cald. Mâinile ei lungi , albe , oh, cum nu se puteau despărţi de acea pianină din hol, oarecum dezacordată . Te consolează râzând că trebuie s-o înduri.. Preludiu în opus douăştrei, numărul cinci. Era ceva în ea , în ochii ei, în suflul ei jucăuş, de o energie uriaşă, în mişcările ei sclipitoare ..ceva ce niciodată nu a înţeles. Iţi turna, precum o fierăriţă pricepută a vrăjitoriilor lumeşti, pieptul şi sângele, în flăcări. Genunchii fini, coapsele arcuite, coapte la soare, păreau de aur la lumina lumânării. Staţi aşa, amândoi, în apa călduţă acum, ridicand bastioane de spumă pe coapsele voastre , ca apoi să le dărâmaţi.Toarceţi amândoi, trişti, resemnaţi, un gând evident. Ştii unde e. Şi ştii că într-o zi, se va sfȃrși.
Ioana se ridică din apa care s-a răcit . Nu te menajează. Iţi dă, nemiloasă, mâna pur şi simplu la o parte de pe grumazul ei. Sfârcurile întărite de frig, se înalţă zvelte spre tine, spre ochii tăi cerşind, într-un dialog ca o luptă pe viaţă şi moarte.. Prosopul din bumbac indian, atârnă , mustind de apă, pe marginea căzii, în timp ce dorinţa fierbinte, aburindă se scurge din el, strop cu strop, pe gresia masiva.Pic..pic..pic..
Picăturile îţi cad pe frunte, pe mâinile încremenite pe pământul ud. Lumina se micşorează repede. Dai sa te ridici, o durere copleşitoare îţi paralizează spatele, zburlindu-ţi simţurile până în creieri. Ammmm..îţi muşti buzele, iar geamătul îţi mângâie durerea.Cu un efort supraomenesc, îţi azvârli trunchiul în sus, dar pământul se surpă iar sub tine . Te pomeneşti alunecând , în cădere, până când oasele îţi pocnesc, lovindu-se de pietre. De data aceasta, durerea e prea mare ca să poată fi suportată. Te trimite înapoi în somn. Odată cu durerea, totul dispare. O mişcare şi-o absenţă şi-o tăcere. Insă, ce chin, după un timp, te trezeşti iar.
Unde erai? Te întrebi. Iţi e greu să-ţi focalizezi atenţia asupra gândurilor. . Rămăsesei în urma. Ţinteai un cerb tânăr , pe care îl goniseră camarazii în raza puştii. Degetele stau ferm, aşteptând să se aşeze pe trăgaci. Un urs a apărut din senin. Ai căzut ȋn gol.
Durerea ce Ioana iţi lăsase în suflet era , deşi bine mascată, copleşitoare. Doreai, fără să-ţi dai seama, să mori într-un mod dramatic. Poate că aşa, ea ar fi refăcut în gând alegerea, iar Ducele ar fi fost atunci acela care să bată camera-n lung şi-n lat, cu sângele fierbând de furie.
Acum, când gândurile se perindau aiurea, de o claritate surprinzătoare, nimic nu mai conta. Vederea începe iar să ţi se înceţoşeze.Black. Out.
-Ioana! Sunteţi amândoi în grădina de trandafiri, în faţa orangeriei. Treceţi în fugă pe sub coridoarele verzi , tufele tunse de curând încă mustesc de sevă. De acolo, de pe dealul construit artificial din pietre şi pământ, se vede tot lacul fremătând a ploaie de vară.
Ea râde în cascade, iar hohotele îi arcuiesc obrajii cu pomeţi de atenă. Işi plimă faldurile rochiei de ici colo, balansându-le elegant, ca o lebădă în zborul ei femeiesc.
-Vii , sau mă faci să stau aici toată ziua?
Incă un moment, o rogi, prinzând-o de mână.
-Trebuie să plec, e târziu.
-Ştiu. Un moment. Vor apărea. Unele lucruri nu apar pur şi simplu la comandă.
-Asta ce-ar mai vrea să însemne, se burzului ea.
-Oh, te rog..
-Trei curcubeie ? Visezi.
Nimeni nu ştie unde sunt, realizezi dintr-o dată, cu disperare. Dacă avea ca totul să se termine aici, Ioana ar fi venit la ceremonia de înmormântare depunând respectele , salutând pe toată lumea cu ochii ei de safir, cruzi, triunghiulari, lipsiţi de orice expresie. Si cu inima frântă.
Noaptea s-a lăsat . E cumplit de frig. Mă caută. Am auzit voci. E doar o chestiune de timp până când îmi vor lua urma. Măcar te consolezi că poaia s-a oprit. Reuşeşti să te târăşti sub o stâncă, într-o grotă mică. Tragi un bolovan în urma ta .Iţi scoţi cu greutate jacheta de tweed, o atârni de crengile uscate şi leşini. Nu pentru mult timp însă.
Auzi din nou cântecul lupilor, acum din ce în ce mai aproape. Un mârâit. Haita te înconjoară. Unul din animale te caută cu ghearele, scormonind după tine sub pietre. Iţi rade genunchiul, sângele năvăleşte fierbinte, aţâţând şi mai mult fiara flămândă. Eşti o pradă.
***
Animalele ȋl ȋncolțiseră, se simți tras ȋn stanga in dreapta, carnea ȋi era sfȃșiată. Apoi nu mai ști nimic.
Se trezi după un timp, pe un pat de paie, ȋntr-o casă țărănească. Perdelele grele țineau lumina afară. Nu-și putea mișca picioarele, ȋși ridică torsul cu greu, ca apoi să cadă iar. Un țăran bătrȃn, cu mustața ȋncă neagră și o cușmă țuguiată, ȋi ceru femeii care ȋi schimba pansamentele să plece.
Bărȃnul ținea ȋn maini vesta lui cu ȋnsemnele armatei germane.
-Ce zi e astăzi? ȋntrebă ȋn romȃnă.
– Ești aici de trei luni. Umblam să pușc un porc mistreț și m-am pricopsit, ȋn schimb, cu dumneata.Ii răspunse acesta .
-Mulțumesc că m-ai salvat. Iți rămȃn dator. Familia mea este ȋnrudită cu familia regală, ȋți vor trimite o frumoasă recompensă. Am nevoie de arma și documentele pe care le-ai găsit asupra mea.Trebuie să mă ȋntorc la unitate .Acest lucru este de o extremă importanță.
Ofițerul făcu un efort supraomenesc să se ridice, dar nu reuși decȃt să geamă, căzȃnd ȋnapoi pe patul tare.
-Eu ȋn locul dumitale nu m-aș grăbi să plec nicăieri, zȃmbi țăranul, cu jumate de gură. Romȃnia a ȋntors armele ȋmpotriva Germaniei. Dacă ieși din această casă, ești prizonier de război.
-Să ȋnțeleg că ȋn această casă nu sunt prizonier de război, ridică ofițerul o sprȋnceană, sperȃnd să ȋnțeleagă intențiile gazdei sale.
-Nu. De ce să fii? Nu mă interesează nici politica nici războiul. Eu sunt un simplu țăran. Mai pușc un iepure, un mistreț, pentru de-ale gurii, cȃnd nu e altceva. A trebuit să trag ȋn doi sau trei lupi ca să te scot și asta nu mi-a plăcut. Ei, fiarele pădurii, sunt stăpȃni ȋn pădure. Pentru mine, sunt regi. Nu-mi place să ȋmpușc lupi. Sper să nu-i fi sacrificat degeaba. Sper ca țeasta dumitale să merite efortul.
-Ce anume ar face ca acest sacrificiu să merite? Ce pot să-ți ofer?
-Nimic. Să fii om. Asta ar fi bun.
-Sunt. Ascultă, am nevoie să iau contact cu o femeie, m-ai putea pune ȋn legătură cu ea? Mă așteaptă.
-Eh femeile, femeile, rȃse țăranul. Las-o, băiete. Avem ȋn sat femei. Rămȃi ȋn viață ȋntȃi. Apoi, ăi mai vedea.

( fragment din nuvela ’’Flori de pălămidă’’, 2017

 


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.