Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO »   PRIMĂVARA  FRUMOASEI ELITE  TROIENITĂ LA MISLEA DE GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

  PRIMĂVARA  FRUMOASEI ELITE  TROIENITĂ LA MISLEA DE GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 „Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte

   lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele,

   şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de

   oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost

   transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”

                            (DEMOSTENE ANDRONESCU)

 

 

    În temniţa aceea sinistră, bântuită de toate fantomele răului sufletele primăvăratice, doldora de viaţă, mustind din trupurile încătuşate s-au legitimat soartei înveşmântată în Suferinţă cu Iubirea lor înmugurită, îmbobocită, cerească.

Ştiind că Dumnezeu este IUBIRE şi nu se poate ajunge la Iubire decât pe calea Adevărului, Tinerele ortodoxe au îmbrăţişat în suferinţă Iubirea. „Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie 2018, p. 49) 

Dincolo de zidul suferinţei golgotice, sufletele lor imaculate au trăit mistic viaţa culturală, imnul liturghiei ortodoxe, înălţându-se într-o profundă elevaţie spirituală.

Prin jertfa Generaţiei de la 1948, în care au sălăşluit deplin Suferinţa şi Iubirea s-a odrăslit întru eternitate o clipă mistică dacoromână astrală.

Prin sacrificiul suprem al vieţii pământene se dobândeşte libertatea Vieţii cereşti.

Scara Suferinţei Aspaziei Oţel Petrescu a avut 14 trepte, 14 ani de închisoare.

În timpul vieţii mirene Aspazia era în faza pregătirii Licenţei la Litere şi Filosofie-Cluj, fiind una dintre studentele cele mai apreciate ale filosofului Lucian Blaga.

Împreună cu prietena ei de suflet, poeta mistică Zorica Laţcu,viitoarea Maica Teodosia, ucenica Părintelui în suflet văzător, au mers la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Părintele Arsenie Boca, pentru mărturisire şi călăuzire: să rămână mireană ori să se călugărească?

Marele Duhovnic le-a primit cu bucurie, le-a ascultat, le-a văzut frământările, iar seara le-a invitat la cina-agapă. Aspazia a fost fascinată de prezenţa mistică a Părintelui. „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p.12)

După câteva îndrumări Duhovnicul Ardealului i-a spus: „Îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă. (ibid., p.12)

   Părintele privea apoi undeva departe înspre destinul ei şi o binecuvânta cu voce tare: Dumnezeu să îţi ajute, copilă!

Iar privea, vedea, înţelegea şi iar binecuvânta, de 14 ori. Unul dintre iubitorii marelui Duhovnic, Părintele Antonie avea să-i spună studentei Aspazia: <<Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele>>.

Scara Suferinţei ei a împletit-o cu scara Bucuriei. Şi-a lăsat întreaga tinereţe la picioarele lui Iisus Hristos şi-a luat Crucea şi a plecat spre Golgota temniţei.

„Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată în închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta.” (ibid., p. 16)

Bisericuţa Mislei se născuse ca o pustnică înveşmântată într-o sihăstrie de lemn.

Petru de la Argeş, respectiv Radu Paisie Domnul Ţării Româneşti (1535-1545) a ctitorit şi închinat Sfintei Treimi la Mislea o biserică din piatră în anul 1537.

Soarta ei ca şi a norodului român a fost deseori şi pe rând vitregită, când de turci, când de tiranul Mircea Ciobanu. Cel mai luminat Voievod al nostru şi al Europei, până la Dimitrie Cantemir, Petru Cercel a refăcut-o şi a înzestrat-o domneşte. La fel continuă gestul princiar şi fratele său, Mihai Viteazul. Marele prinţ al culturii Matei Basarab îi poartă grijă părintească, eliberând-o de sub omniprezenta jurisdicţie grecească, dăruind-o monahilor români la 1639 şi păstoreşte până în timpul lui Carol I de Hohenzollern, când este transformată în temniţă pentru delicvenţii minori la 1869. Ferdinand, regalul figurist al monarhiei române, ridică temniţa unchiului său la treapta de închisoare pentru femei în anul 1924. Cutremurul din 1940 a zgâlţâit-o destul de puternic afectând-o grav. Biserica a fost refăcută şi culmea destinului, la pictura ei au contribuit deopotrivă eleve naţionalist-creştine şi tinere comuniste, deţinute persecutate religios şi deţinute politic, graţie regimului antonescian. Trei din pictoriţele comuniste amatoare, probabil cele mai bune împreună cu lotul cel mare al studentelor şi elevelor naţionaliste au beneficiat şi de grija comunistă, întâlnindu-se iarăşi la Mislea. Una din lotul amator al pictoriţelor roșii s-a desprins definitiv ajungând pictoriţă de biserici… Cutremurul din 1977, afectează Biserica, dar ea rămâne în picioare. În 1979 „biserica este dinamitată şi cărată la râpă de buldozerele ceauşiste”. (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 98; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p.69)

 

La chinul care concerta permanent în temniţa rece, sfredelită de ură, prin foame, frig, sudălmi, ameninţări, tortură fizică, psihică, religioasă singurul lucru care nu se astâmpăra era graiul lacrimii continue. Al Suferinţei ca binecuvântare!

 

Există însă şi un grai al lacrimii de bucurie, simţământul acela de recunoştinţă în care lacrima este fierbinte, fiindcă în ea stă aprins tot focul sufletului izbăvitorului.

Graiul lacrimii continue se contopeşte divin, vestalic valah, sublim cu graiul lacrimii de bucurie provocând în sufletul dac iertarea prigonitorilor.

Aşa s-a întâmplat şi cu directoarea temniţei lor. Directoarea închisorii Mislea era fiica unui sculptor şi se numea Elena Tudor. Ea se remarca esenţial prin cinci lucruri: era licenţiată în Filosofie, ilegalistă, căpitan M.A.I., deputat în M.A.N., şi simula perfect teatral o permanentă răzvrătire la suprafaţă, dar şi una reală, lăuntrică.

În prima fază directoarea a debutat ca o fiară înspăimâtătoare faţă de deţinutele politic persecutate religios, dar pe măsură ce cruzimea ei se poticnea de blândeţe, pe măsură ce bestia din ea întâlnea frumosul pe chipul fecioarelor blajine, Diri s-a înmuiat, dar şi-a simulat în continuare ferocitatea sa. Demonstraţiile ei nu porneau dintr-o natură vulgară ori vreun impuls meschin, ci pentru a-şi masca crunta şi amara decepţie ce s-a revărsat din idealul demonic ateu în care crezuse şi se angajase cu toată fiinţa şi elanul ei. Întâlnind însă tinere frumoase, deştepte, credincioase, cu caractere tari, cu valori morale profunde, cu o spiritualitate de o înălţime ameţitoare, cu o generozitate aristocrată care îi copleşea pe persecutorii care le torturau, cu permanenta voinţă spre dăruire totală, spre jertfă Diri, pur şi simplu a fost interzisă.

Se pare însă că în tot sistemul comunist al nomenclaturii, Diri a fost un caz unic.

I s-a sugerat posibilitatea de a munci într-un atelier de croitorie care poate da producţie importantă. Atunci Diri a propus confecţionarea de costume populare.

Cu timpul s-a adăugat dorinţei lor, voinţa, interesul şi beneficiul Ministerului de Interne, cu un atelier de artă decorativă şi unul pentru covoare pentru export.

Hămesite de foame, dar cu acul în mână şi cu bucuria în suflet sutele de deţinute politic, frumoase au realizat adevărate colecţii de artă care au luat drumul exportului.

„Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ …, p. 183)

Faptul că din mâinile lor de aur, din inimile lor calde şi din sufletele lor curate cămăşile româneşti, regal executate, vor duce arta naţională peste mări şi ţări le-a hrănit, le-a luminat şi le-a înălţat conştinţa lor morală, bucurându-le până la ceruri.

   „Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că au ajuns în mâinile noastre.” (ibid., p. 186)

 

Lângă broderia frumoaselor cămăşi naţionale, fetele frumoase: Geta, Viorica, Bibi, Lica, Lenuţa, Nina, Iulia, Dori, Veronica, Aspazia, Frida, Maria I, Lucica, Gigi, Coculeana, Cocoloş, Madi, Aleutina, Beniamin, Sofica, Loliţa, Ileana A, studentă la Conservator, Dochiţa, Michi, Mimi-surori, Adela, Viruş, Olimpia medicinistă (la ea totul era ordonat şi perfect), Goti, Constanţa-vâlceanca (poseda un umor rafinat şi modele de altiţă din memorie) ş.a., mai ţeseu la fel de frumos povestiri din amintiri, piese de teatru, cântece, romanţe, recitări, umor, jocuri, poezii. (ibid., p. 147-197)

 

Poeziile genialului Radu Gyr puneau diadema de aur, peste acele recreaţii spirituale ale tinerelor frumoase, politic încarcerate: femei, mame, studente şi eleve.

Splendoarea feminină era întruchipată de corola bobocilor de tradafir a elevelor.

„Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 166)

 

Inspiraţia harică se pogora peste dimensiunea mistico-ascetică a trăirii creştine.

Dumnezeu înflăcărează văpaia mistică a creştinului poet, transferând-o, înălţând-o de la Chipul sublimului artistic, la Icoana sublimului mistic, întrupând astfel Frumosul pururea ca taină a frumuseţii veşnice.

Coculeana a ţesut din fiinţa ei suavă, enigmatică Cavalerul Rozelor, o feerie în versuri, unde eroina era o elevă tânără ce-ţi tăia respiraţia cu frumuseţea ei.

 

Gigi i s-a alăturat artiştilor cu o remarcabilă romanţă compusă de ea (este poeta Eugenia Indreica Damian, care trăieşte, iubeşte poezia şi scrie):  „Aş vrea să cânt pe strune ruginite/ Când amintirea scutură petale./ De ce ai ochi atât de verzi, iubite,/ Ca un adânc de ape tropicale?// De ce ţii taina codrilor ascunsă/ În verdele atât de crud şi-amar?/ Când frunze cad îngălbenite-n vânt/ Îţi murmur melodii calde, senine./ E dureros de dulce al meu cânt/ Ca şi-amintirea clipelor cu tine.”

 

Gigi avea un suflet miraculos, cu o sensibilitate mistică ce emana o emoţie serafică din care se revărsau în jurui sublime binecuvântări astrale. „Nimeni ca ea n-a ştiut să arunce vălurile albe ale frumuseţii peste realităţile hâde ale închisorii. A înălţat atâta frumuseţe şi atâta bucurie peste atât de multe inimi îndurerate cu glasul ei minunat, cu cuvântul ei măiestrit, cu mâinile ei făuritoare de nespuse gingăşii; Gigi a fost aurora boreală a închisorilor pe orizonturile îngheţate ale temniţelor.”  (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii…, op. cit.  p. 221)

 

Fermecătoare era şi poezia lui Cocoloş, o fiinţă mirifică, prelinsă ca o vioară din mâinile lui Enescu, potrivind-o miraculos ariei unei celebre romanţe de demult…

„Aş vrea să-ţi scriu despre iubire,/ Despre noroc sau despre moarte,/ Dar colţul meu de cer subţire/ E prea înalt, e prea departe.// Aş vrea ca mâna prin zăbrele/ Să poată apuca o stea,/ Dar stelele-s la fel de grele/ Ca sufletul, ca viaţa mea.// Aş vrea să-ţi scriu lângă fereastră/ Povestea ca o-nchipuire/ Ce seamănă cu viaţa noastră,/ Aş vrea să-ţi scriu despre iubire.// Aş vrea ca palmele întinse/ Să-ţi netezească fruntea tristă,/ Dar palmele sunt reci de vise/ Şi strâng doar lacrimi în batistă.”

 

Frumoasa Madi uluia prin claritatea fermecătoare a sufletului ei cald, ce pulsa liric.

   „Şi noi am vrut spre culmile-azurate/ Să tot urcăm şi să ajungem sus;/ Şi noi am vrut, de-acest vis fermecate,/ Să mergem încet în urma lui Iisus.// Dar un vânt năprasnic cu urlete de fiare/ Cărăruia strâmtă ne-a întunecat./ Ne-a pus cătuşe, lanţuri la picioare,/ Dar ne-a rămas în suflet visul fermecat.// Luptat-am în furtună cu trupurile frânte,/ Cu mâinile-ncleştate pe speranţe prigonite,/ Dar cu nostalgia cărăruiei strâmte/ Am urcat mereu spre zările însorite.// În noaptea de beznă, în noaptea de plâns,/ Aţintită-i privirea spre piscuri de soare,/ Lumina apare, întunericul e-nvins/ Şi vrerile noastre-s biruitoare.” (Ianuarie 1954)

 

Atmosfera devenise înviorătoare. Diri primise o iie regală. Se râdea, se cânta, se dansa. Se primeau pachete consistente de acasă…, până într-o zi cânt coţofenele au emanat ciripitul lor ţipător a pagubă… Riposta nu s-a lăsat prea mult aşteptată.

Directoarea mai avea antecedente. Făcuse la un moment dat un gest care putea să o coste scaunul, funcţia, libertatea, viaţa, pentru favorizarea banditelor…

„…peste 500 de deţinute au primit un ghem de lână din care să-şi facă o căciuliţă cu care să poată suporta iarna.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p. 61)

 

Lâna provenea din deşeurile de la covoarele persane, iar fetele au făcut-o gheme.

Înainte de anchetă s-a petrecut un fapt realmente miraculos. Marieta mâna dreaptă a directoarei îi cere Aspaziei, deşi era noapte s-o însoţească la birou. La lumina palidă a becului şi-a desluşit directoare stând pe scaun plângând. Lucru incredibil…

   „Mi-a venit să-mi fac cruce. Nu mi-aş fi imaginat că femeia aceea, care era de o asprime şi de o duritate nemaipomenite, poate să plângă. <<Măi, Prăzulică, care crezi că este cea mai mare suferinţă pe care poate să o îndure un om sau pe care poate să nu o îndure, care poate să-l termine?>>… Ştiu eu, domnişoară, probabil că atunci când iubeşti pe cineva şi vezi că te trădează. Şi ea a zis: „Da este o durere şi asta într-adevăr, dar peste asta treci, din asta nu moare nimeni.” Zic: „Atunci trădarea unui prieten. E mai dureroasă.” „Da, într-adevăr, dar nici din asta nu moare nimeni,” Şi am zis: „Atunci nu ştiu din ce durere poate să moară cineva, lăsând la o parte tortura, supliciul, o moarte intempestivă pe care cineva n-o poate suporta.” Şi ea zice: „Nu. Măi, cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”. (ibid., p. 63-64)

Alexandru Vişinescu a fost tartorul principal al anchetei, iar Aspazia Oţel care lucra la biroul tehnic era încriminată prima. Tortura care i-a aplicat-o a fost satanică.

Pentru a obţine declaraţii compromiţătoare la adresa directoarei, Aspazia a fost ţinută între 1-8 Februarie în cea mai aprigă iarnă a anului 1954, la izolator. A intrat în comă hipotermică, dar şi în post şi rugăciune nu pentru a se salva pe sine, ci pe Diri.

De fapt, dreptatea, nu pe Diri. Şi celelate fete-deţinute au ţinut post cu apă şi pâine (porţia promisă fiind de 300 grame,dar în realitate rămânea firimitura de 5 gr).

A venit şi nădăjduitul ajutor de la Dumnezeu, surpându-se din conducerea comunistă toată ramura ilegalistă. „Atunci a fost acel proces mare cu deviere de dreapta şi începând cu Ana Pauker, toţi au fost închişi. Şi am zis: Uite, s-a schimbat un sistem întreg ca să fie salvaţi câţiva oameni: directoarea şi noi care eram implicate pe lângă ea.” (ibid., p. 56)

Până a venit procurorul de la Capitală, fetele cu Aspazia în frunte au pregătit prin morse apărarea, cu martori, cu detalii, cu amănunt, cu tot.

Aspazia şi-a pledat apărarea ţesută cu tâlc în faţa procurorului şi a securistului ungur. Socotind că maghiarul este un pitic în ale cunoaşterii, Aspazia s-a exprimat radical, astfel că hunul a rămas chitit, pe ciuci, rezervându-şi doar un schelălăit timid: „Se observă în dumneata un proces de negare.” Procurorul fiind inteligent s-a amuzat, dar s-a şi îmbufnat fiindcă a fost tradus de o filoloagă deşteaptă, habotnic ortodoxă şi pe deasupra naţionalistă. Şi-a muşcat limba, a înjurat în gând, dar i-a apreciat superioritatea spiritului. Nu a cedat însă complet. S-a dus la geam, apoi în pas alergător s-a întors spre acuzată şi „a izbit puternic cu piciorul în scaun. Eu am avut impresia că vine să mă pocnească, că era o obrăznicie din partea mea să pufnesc în râs faţă de un organ anchetator-chiar era un tupeu-dar ma pufnit râsul la expresia ăluia care voia şi el să se exprime mai elevat şi a zis o prostie. Mi-am zis: „Acesta mă pocneşte, mă mătură de pe scaun.”  Şi într-adevăr m-am dus cu scaunul aşa şui, o bucată de vreme, în spate, din lovitura aia şi când am văzut că a lovit în piciorul scaunului şi se uită atent la mine, puţin contrariat, mi-am zis: „Oare ce l-o fi apucat? Mi-a dat Dumnezeu un judecător nebun.” Şi am aşteptat să se explice şi el a spus: <<Băi, din ce aluat sunteţi făcuţi voi? Că dacă cineva îmi făcea mie treaba asta, eu săream în picioare… Tu nici n-ai clipit măcar. Nu că n-ai tresărit, nici n-ai clipit”… El a făcut o experienţă cu mine şi eu i-am spus: „Pot să vă dau un răspuns, dar n-o să vă placă şi chiar s-ar putea să mă înjuraţi dumneavoastră pentru răspunsul acesta.” Şi el a spus: „Ei, totuşi hai să încercăm.” Şi am zis: „Noi credem în Dumnezeu!”– şi a avut o tresărie, dar a dat răspunsul pe care trebuia să-l dea, că era de faţă şi securistul şi a zis: „Eh, poveşti de adormit copiii.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p. 90-91)  

Toţi misticii români, ortodocşi din închisori şi din afară aveau inima mistuită de Sori: Cerul sfânt,  Pământul sacru al Vetrei străbune şi Mitul naţional-Mihail Eminescu.

În drumul sinelui către Dumnezeu, Omul creştin: bărbat şi femeie prin rugă, cânt, poezie, răbdare, nădejde, mărturisire, umor, har, fapte bune, adevăr, suferinţă, iertare, libertate, cruce, naţionalism, ei îi vorbesc de fapt lui Dumnezeu.

Când însă ajung deasupra tuturor, la aura Iubiri, atunci le vorbeşte Dumnezeu lor.

Cu dreapta credinţă, lumina harului Adevărului şi dragostea lui Dumnezeu în suflet te puteai întoarce apoi către sine însuţi, îndumnezeindu-te.

Pe această treaptă mistică, popasul este bucuria de a fi permanent cu Hristos.

Postul şi rugăciunea sunt braţele care leagănă la sân Odorul-Credinţă prin care creşte neîncetat pe calea iluminării Iubirea.

    „Noi ne-am salvat în închisoare într-adevăr prin rugăciune şi prin această iluminare pe care ne-a dat-o Iisus direct, că spune: <<Eu sunt printre voi fiindcă sunteţi în numele Meu, şi unde sunt Eu nu poate fi decât iubire>>. Dar suferinţa nu mi-a luat-o. Noi am simţit suferinţa în continuare. Ne era foame, ne era frig, eram insultate, eram  călcate în picioare, eram ţinute în mizerie, eram închise de fiecare dată la cel mai mic gest de răzvrătire, de orice formă ar fi fost. Eram pedepsite crunt, dar noi ne-am însuşit această suferinţă. Ne-am dat seama că asta a fost chemarea noastră-generaţia’48, în special studenţii şi elevii.” (ibid., p. 32)

Conştiente că Suferinţa vine de Sus, Frumoasele Femei Ortodoxe i-au deschis braţele şi inimile pentru a preface amarul lor în dulce binecuvântare.

Ele ştiau că Suferinţa este deci o chemare şi au ales-o. Ele însele alegându-se.

Demnitatea lor s-a consacrat când au considerat Suferinţa ca pe o divină Onoare. Onoare Hristică, fiindcă Mântuitorul le-a oferit ceva din Suferinţa Lui, dar şi marea Sa Iubire. Iubirea întru Hristos se brodează pe ţesătura sufletelor nobile înlăcrimate.

Suferinţa lui Iisus fiind permanentă, El dăruieşte puţin din Suferinţa Sa, celor chemaţi pentru a-i alege, luând astfel de la ei Suferinţa lor cea mare.

Aşa cum Măicuţa Domnului poartă lacrimile tuturor şi Hristos poartă continuu Crucea cea mare a tuturor,  celor care consimt Suferinţa Jertfei Sale mântuitoare a Crucii.

Prin filocalia trăirii, prin harul liric, prin sofianismul sufletului ei mistic Maica Teodosia- Zorica Laţcu a surprins crucile mulţilor pătimitori ai săi împreunate în Crucea lui Iisus.

„Înspre tărâmul celălalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci…// Părea tot locul ţintirim,/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar.// Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer.// Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O cruce mare strălucea./ Sub greul ei un Om zăcea.//

-Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?…” (Zorica Laţcu-Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti-2000)

 

„Primăvară dulce”-imnul care prohodeşte Săptămâna Patimilor Domnului a răscolit de două ori serafic sufletul sensibil al Aspaziei Oţel Petrescu: odată la Sâmbăta de Sus, sub binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca, iar a doua oară la Mislea în Primăvara anului 1954, primăvară în care m-am născut eu şi tot o primăvară de suflet a fost când am cunoscut-o pe distinsa Mărturisitoare mistică Aspazia Oţel-Crăiasa eseului creştin.

 

Numele eroinei noastre semnifică două înţelesuri divine: Aspazia-Înfiere întru Hristos şi Ispazia-Înălţare întru Hristos. Indiferent cum ne pronunţăm ea este arhibinecuvântată.

 

Iată ce broda atunci miracolul martiriului creştin ortodox, asceta-mistică Aspazia:

„Acea primăvară părea că vine din toate direcţiile.

Venea dinspre cer în reverberaţii de lumină pură ca o inimă plecată adânc în rugăciune, pe altarul iubirii fără de „sine”.

Venea dinspre pământ, clocotind în ape multe; clocotind ca o inimă eliberată de frânele eului, gonind nestăvilit spre limanul unei iubiri fără de „sine”.

Venea dinspre trecut, din catacombele amintirii, în imnuri arzătoare; arzătoare ca o inimă cuprinsă de flăcările de adorare ale iubirii fără de „sine”.

Venea dinspre viitor în valuri de arome, înmiresmată ca o inimă ce cade şi se mistuie total în abisul infinit al iubirii fără de „sine”.

Da, primăvara noastră venea din toate direcţiile şi de foarte de sus.

Venea de pe Cruce, unde Însăşi Iubirea se jertfea pe Sine.” (Aprilie 1954, Mislea)

 

 

Primăvara  Elitei Frumoase Ortodoxe, a înmugurit verde, dar n-a mai odrăslit firesc în ghiocelul vieţii lor, apucând doar să îmbobocească, însă n-a mai înflorit în petale de trandafir înmiresmat, nu s-a mai prins în corola mirifică a mărgăritarului, tămâioarele viselor lor s-au ofilit odată cu parfumul lor celest, candelabrul păpădiilor s-a sfărâmat în mii de steluţe spulberate spre abis, leandrul n-a mai înflorit, cucul n-a mai cântat, mierlele şi-au prohodit viersul, ciocârliile şi-au curmat trilul divin, rândunelele au bocit continuu, dar în tulpina suferinţei a odrăslit cu dragoste prin ramurile ei, Vara falnicului Stejar ce s-a răsfrânt în Autumnala pictură cerească, prin cromatica diversităţii Martiriului binecuvântat.

 

Toți cei care am avut privilegiul să fim primiți în sanctuarul sufletului eseistei mistice ASPAZIA OȚEL PETRESCU am trăit revelația Iubirii necondiționate a aproapelui cum nu o poți înțelege poate trăind creștinește o viață întreagă. Sunt privilegiat cert deoarece am păstrat lungile noastre discuții –amintiri, zeci de ore,  înregistrate video dar, un dor profund de vibrația unică ce o simțeam în preajma  RUGULUI APRINS – ASPAZIA mă stăpânește adesea !

 

Admiraţie şi veneraţie tuturor Fecioarelor, Femeilor, Mamelor pătimitoare şi urmaşelor lor!

 

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.