Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide

Haiducul

Nicuţă păşeşte tăcut pe covorul gros de frunze mucede ale pădurii. Bocancii grei , de piele groasă , alunecă pe alocuri, prin locurile dezgolite, cu pământ negru , untos, dezlipindu-se cu greu. Le curăţă de marginea unei buturugi tăiate proaspăt. De sub o mână de putreziciuni, scoate capul un firişor gȃngurind- verde, firav, în capul căruia se desface, cu mare taină, o viorică.
Ars de însingurare, se apleacă , să atingă buruienuşca cu degetele lui, de parcă ar fi vrut să se mulţumească în gând, bucuros- iată.. mumă..s-a împrimăvărit plaiul. Inca-s aci. Incӑ trăiesc. Incă o iarnă..Gheaţa, omătul s-au dus.. cu ele şi durerea de oase.. Ii degeraseră picioarele peste iarnă în pădure. Ciolanele încă dureau.Ori poate dorul.?
Parcă miroase a lemn ars. Ba a muşchi de copac strivit?.. A inimă strivită .. din care s-a născut el. Cel de acum. O sălbăticiune. Nici nu-ş mai amintea tonul propriei voci.
Un nor îşi cătă de treabă în altă parte . Din dreptul lui, izbucni , drept , vraciul ceriului. Soarele. Era numai bine să-şi scoată chimirul să-l aşeze pe o stâncă, precum baba Dochia, să simtă şi el căldura în coaste. Dintr-un buzunar străluceşte şi briciul, aruncând raze în toate părţile , oglindind ceriul. Nicuţă îşi pipăie barba . Parcă asprimea perilor îi aduce aminte de rana din piept. Care plânge lacrimi. Grele. După cine plânge el? Poate că după vremea când era numai un ghemotoc şi mumă-sa îl legăna în covată- na na –na, na-na naaaa.. Şi îi zâmbea.
Se aşează pe un pietroi , oftează, se mişcă greu, scârţâind din genunchi. Puşca o reazămă alăturea. Mâna lui cu pielea crăpată până la sânge , poartă briciul cantr-un vals- înainte înapoi.. vjj vjj.. vshhhhh.. Să-l ascuţa. Işi priveşte chipul în pârâiaşul ce curge prin râpă. Două riduri adânci îi brăzdează fruntea, iar sub ele ochii mari, negri, cătând cu jale şi sălbăticire de lup. Se pomeneşte cântând o doină veche.
Foaie verde margarit
Ma uitai spre rasarit
Vazui primavara viind.
Eu cunosc vara cand vine
Pe fluturi si pe albine
Pe frunza de maracine
Pe cantatul cucului
Pe haitul plugului.
Primavara cand soseste
Neica la plug Imi haieste
Mandra la panza-nalbeste
Care-i om atunci traieste.
Vazui frunza cat paraua
Si lastarul cat undreaua
Si apucai in deal valceaua..
Vrăbii zgribulite îşi căutau în pene prin copaci, ciripind doina împreună cu el. O primă mişcare de brici.. obrazul alb se ivi neted şi curat, strălucitor. Incă una. Incă una şi încă..Deodata o crenguţă uscată de alun scrâşni sub botinele cuiva. Apucă ca gândul puşca şi o ochi în dreptul mogâldeţei apărute din senin.
Era numai o fetiţă desculţă. In spatele ei, în poiană zări nişte vaci cam ogârjite căutând verdeaţă. Malul prăvălit de pământ , izvorul. Stărui în linişte, fără să slăbească copila din ochiul puştii. Nu era nimenea. Numai ei. Aruncă o privire mai lungă la ea.
Doi umeri goi , slăbănogi, străbăteau prin cămaşa peticită. Intr-o mână ţinea o nuieluşă, care tremura. Picioruşele goale pironite în glod. Il privea, fără să clipească, fără frică. Mai degrabă cu.. foame.. şi tristeţă.
Avea provizii în bârlog dar nu putea lua copila cu el. Stia de la Ion a lui Mânzu că în sat oamenii piereau de foame. Iacă-tă.. binefacerile civilizaţiunii.. bunătatea progresului. I-ar fi plăcut să fi avut ceva cu el . Vreun iepure din aceia prinşi , puşi la sare în pământ. Se uită când la ghetele lui mari , când la durligele copilului, vinete de frig, schimonosindu-şi gura într-un fel de zâmbet amar.Ii oferi în vârful degetelor lui aspre viorica pe care o culesese de sub frunzar.
-Cuconiţă, îi zise precum celor prinţese de rang nalt.. n-ai văzut cumva hoaţele de cătane pe-aicea?
Copilul negă, bâţâind din cap. Inghiţi în sec, cu o gropiţă ca un v răsturnat care-i apăru din bărbie.
Prima dată în ani de zile, Nicuţă zâmbi .
***
-Ce cauţi, bre , prin pustiurile astea de pădure? Intrebӑ drumeţul , un rotofei mustăcios cu brâu de oaie îmblănit .
-Eu? Răspunde ostaşul. Mata ce cauţi.Se zgâi la el cu mâna pe mânerul pistolului aflat în teaca lui, la brâu.
-Eu mă duc in Zdraviţa. Am fost la târg. Cunosc locurile. Tata mieu a fost padurar. Nu îţi mai fă mata veacul pe aicea. Chiar şi trei pistoale să ai. Că de trei zile banditul Perju Nicuţă se găseşte în păduricea le la marginea satului Tărâţă. Asta împuşcă tot ce mişcă. Impuşcă potera cum împuşti mata iepuri.
-Vai de mine.
-Daa.. Du-te, nene nu mai sta.
Ostaşului îi scânteiau ochii.
-Avem punct de observaţie sub tăpşan, mai la vale. Suntem trei. Il pândim de trei luni de zile şi nu l-am putut depista. L-ai văzut ‘netale?
-De văzut nu l-am văzut. Dar de dus la el vă pot duce.
-Cum aşa?
-Ei cum. Stiu să iau urma sălbăticiunii. Dacă zic că vă duc dară vă duc.
-Iţi dăm orice.
-Nu-mi trebe nimica. M-am săturat de năpasta asta ce o aduce asupra satului. Nu mai putem mere în pădure dee frica lui. Vi-l dau gratis. Numai curăţaţi odată lumea de năpârci ca astea. Care nu fac domle nu muncesc nimica, la plug nu împing, la camp nu prăşesc..Fript ţi-l dau numa vină după mine.
-Vin, bădie, cum să nu. Să trecem pe la bază întâi, să le spun celorlalţi.
Si aşa, s-au pornit cu toţii , cu puşti cu pistoale. Erau patru acuma. Nu le păsa ca frunzele zboară şi pietrele zbughesc de sub călcâiul lor . Fac un fel de roata şi piaptănă desişuriel.
Bărbatul cel rotofei tot miroasă când o urmă când alta, când se uită după vânt, oprindu-I pe toţi cu degetul în dreptul buzelor, ca să tacă, iaca acu l-a prins, dar nu, era numai o urmă de porc mistreţ.
După vreun ceas, au ajuns pe tăpşanul unde păşteau nişte vite. Unul din ostaşi îl zăreşte pe bandit lângă pârău, tolănit pe frunze şi dă să puşte, când, ce să vezi, o copilă nenorocită apare ca de nicăieri strigând cât o ţine gura:
-Bade Nicuţă! Bade Nicuţă! A venit cătanele! Cătanele nene Nicuţă!
Poc, pac! Aştia încep a trage, dar era târziu, că banditul a şi sărit în dosul unui copac gros, de unde nu se mai vedea. Plutonierul ascultă în tăcere să vadă unde se mişcă creanga, dar nimic. Deodata pac, şuierând, un glonţ îi rupe mâneca , strâbătându-I muşchiul tricepsului. Ahhh..Asşş.. Fira’ai să fii ..
Toţi trei aveau sângele suit în creieri, vedeau roş în faţa ochilor. Pac, alt glonţ se lovi de copac aproape de celălalt ostaş.Pac!
-Trage, mă trage! Ii strigă plutonierul soldatului aruncat într-un şanţ. Asta, scoate puşca, dar un glonte îl nimereşte în mână , zburând ricoşat în copaci. Sânge pe haine. Inima îi bate îl surzeşte. Nu mai aude nimic. Deodată vede negru.
-Ia-l în spate şi să ne retragem, ordonă plutonierul. Auzi, mă?
-Nu pleca, dom’le, uite-l colea, în pâlcul acela. Uite-l!
Dar ostaşii băteau în retragere. Nu era cazul să moară aici în văgăuna asta. Mai erau ocazii. N-au intrat zilele-n sac.
-Cătanele pe deal! Urla copiliţa, mânând vacile cu vărguţa! Cătanele. Săriţi! Ca îl omoară pe nenea Nicuţă!
Spovada
-Părinte, binecuvântaţi.
-Doamne ajută, răspunde călugărul, care era orb. Cine eşti matale?
-Un fugar, şopeşte bărbatul, îngenunchind în faţa bătrânului umil, cu barbă sură şi spatele rupt. Fusese lăsa singur acolo, într-un scaun la soare , în grădina de trandafiri. Obrajii îi erau brăzdaţi de riduri în jurul ochilor închişi, dar nasul căuta în toate părţile, întorcând când o ureche şi când alta. Mănăstirea era pustie. Amiaza îşe sfârşise norul înnecăcios de praf într-o ploişoară scurtă şi caldă.
Străinul caută mâna bătrânului şi o apropie de propria-i frunte , în loc de sărut. Acesta, cu o căutătură tremurândă, îl mângâie pe umăr, mai jos pe braţ şi apoi la cingătoare. Se opri cu mâna pe mânerul cu basorelief de argint al puştii, de unde brusc îşi smulse degetele parca le-ar fi ars.
Bărbatul îi căută însă mâna iar, prinzând-o într-a lui cu forţa.
-Nu am bani, vorbi călugărul, cu voce slabă.
Dar nu veni niciun răspuns. Pe mâna pe care bărbatul o ţinea într-a lui, călugărul simţi picurând două lacrimi grele, care îi ardeau pielea precum fierul înroşit.
-Cine umblă după tine, băiatule? Il întrebă atunci.
-Cătanele, nebunele.
-Aist cuvânt să nu-l mai pomeneşti.
Banditul îl privi, cu ochii roşii, împăienjeniţi de oboseală şi – ca niciodată, de o umbră neagră de amar.
-Ce vrei de la mine?
-Să mă spovedeşti.
-Nu spovedesc azi.
-Când să vin?
-Vină când ai putea intra în biserică ziua mare , fără puşcă, fără să te-ascunzi.
-S-ar putea să nu ajung să mai intru în biserică.
-Un pas dacă faci, acela-i ca şi cum ai fi intrat.
Banditul îşi zvântă deodată lacrimile, parcӑ absurditatea bătrânului l-ar fi luminat.Se ridică în picioare gata să plece. Făcu un pas şi fără să se-ntoarcă, întrebă, ca şi cum şi-ar fi spus sie însuşi:
-Părinte- are vreun preţ viaţa unui bandit şi a unui netrebnic?
-Auzi.. Incepe bătrânul, ca stând la poveţe. Să-ţi spun ceva. Era un tânăr nu de mult, fusese fierar. Era mare cât muntele lui Vodă. Puternic ca un taur. Se bătea la lupte în satul lui şi câştiga. Lupta pe bani. Si umplea el de sânge când pe unul când pe altul, până când , într-o zi, fata pe care o iubea, s-a măritat cu altul, care nu era nici mare nici puternic, dar avea car cu boi şi ara pământul. De tare ce s-a smintit, sărmanul , a plecat pe dealuri tot s-a dus până şi-a pierdut minţile.
-Ei?
-Tot umblând de colo colo, a dat peste o mănăstire , într-o poiană ruptă de lume, unde nici uliul n-ajungea. Văzând el cum acolo călugării vieţuiau într-atâta pace , cu atâta de puţine lucruri, a intrat şi el, şi numa ţintă s-a dus şi aşa a zis că el de acolo n-are să mai plece, şi asa a fost.
-Cine era fierarul?
-Fierarul.. erai poate mata.Poate eu. Poate altcineva.Poate orişicine.
-In vinele mele curge prrea multă săbăticire, replică acesta.Cu ce se ocupa fierarul în mănăstire?
-Lui i-a fost dat să crească flori.
-Flori?
-Da. In fiecare an sădea trandafiri. Pe care îî creştea şi îi uda şi- privea. A butăşit atâţia trandafiri încât au început a veni oameni de prin satele din jur şi îi luau şi tot rămâneau.
Zâmbi.
-Vezi mata, băiete, oare nu sunt şi oamenii ca trandafirii? Cresc ca un copăcel- o familie. Când bobocii se desfac, alţii se scutură. Apoi alţii se desfac şi fac flori frumoase, care se usucă şi ele. N-am înţeles nici eu, până când cineva m-a întrebat odată care mi-i mie mai drag din sutele şi miile de trandafiri ce le-am sădit.
Am stat şi m-am gândit şi .. uite-aşa mi-am adus aminte de unul pe care l-am sădit eu, că nu mai aveam unde în curtea bisericii aicea, l-am sădit sărăcuţul în drum. Mi-a părut rău că l-am pus acolo, dar decât să nu-l fi pus deloc? I-am dat şi lui un locuşor să vadă soarele.
Intr-un timp, m-am îmbolnăvit şi am uitat de el. Veneau credincioşi mulţi pe vremea aceea la mănăstire iar mie-mi slăbiseră puterile, precum vezi.
Când mă duc, găsesc sărmana făptură doborâtă la pământ. Aşa se suiau pe ea în fiecare zi, măi, precum vitele. Nu lua nimenea seama că acolo vrea să trăiască ..un trandafir. Avea multe noduri şi cioturi, care arătau cum de fiecare dată când era călcat în picioare, el îşi vindeca rana şi tot se ridica. De asta, crescuse tolănit la pământ şi strâmb. Nu avea decât o frunză două şi acelea uscate .. dar tare m-am bucurat când am luat briceagul şi am tăiat un vârf.. şi lemnul lui era încă verde. I-am cerut iertare.. Mai tare decât oricui pe lumea asta.
-Si? A mai trăit? Intrebă banditul , ce rămăsese tot cu spatele la bătrân, cu ochii înăbuşiţi în suspine tăcute.
-A trăit. Toată lumea care se naşte, trăieşte oarecât. Trandafirul ăsta, după ce l-am udat , i-am făcut acolo un gărduţ .Dar în vara aceea a făcut şi el o floare, care, din cauza vieţii lui chinuite, a ieşit ..mai altfel . Floarea nu era nici roşie, nici albă.. nici altă culoare n-ai fi zis că are. Nimenea n-ar fi putut spune exact.. că nu mai văzuseră în viaţa lor asemenea trandafir, de o asemenea perfecţiune , parfum şi frumuseţe. Credincioşii care altădată îl călcau în picioare, acum veneau şi îl priveau şi se minunau. Aşa s-a făcut că o mare cântăreaţă a lumii, trecea atunci pe aici, l-a văzut şi a dorit trandafirul, şi pentru asta a donat o carboavă de parale de aur, cu care am clădit , pentru copii sărmani, o şcoală în sat şi un dispensar..
Bătrânul ridică mâna lui obosită, tremurândă şi îşi şterse susoarea de pe frunte. Un greiere îsi începuse cântarea dintr-o tufă de iarbă, în care pisica mănăstirii se uita cu un ochi şi urechile ciulite. Se auzeau străchinile cum se pregătea ciorba şi mămăliga. Dar banditul dispăruse de mult.

( din volumul nepublicat Flori de palamida, 2017)


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.