Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Eugen Oniscu: UNUL DIN CEI CINCI MILIOANE

Eugen Oniscu: UNUL DIN CEI CINCI MILIOANE

Povestea fiecărui emigrant are ceva dureros și fascinant, pentru că fiecare își are drumul său marcat de suferință și apoi încununat de succes. Orice emigrant a simțit într-un mod cunoscut numai de el, izbiturile valurilor furioase ale vieții din străinătate. Deși acele valuri i-au izbit pe toți cei ce au pornit pe drumul emigrării, unii au suferit mai mult, pe când alții trecând prin aceleași circumstanțe mai puțin, totul depinzând de firea omului. Orice emigrant se avântă în drumul său convins de faptul că va triumfa, și nicidecum nu va avea parte de eșec în noua sa viață. Încă din primii săi pași, el înțelege că începuturile sunt grele, ba mai mult de atât totul este atât de diferit de ceea ce el a lăsat în urmă acasă. De ce emigrează oamenii? Ce îi împinge să pornească înainte spre țări îndepărtate avântându-se în alte culturi și obiceiuri, forțându-se să învețe într-un ritm galopant o altă limbă pentru a putea supraviețui? Mereu ca răspuns se invocă lipsurile materiale și în mare parte așa este. Pentru că dorința de a avea o viață decentă, este o forță uriașă ce îi mână pe oameni și îi face capabili să sufere grozave umilințe în speranța că într-o zi totul va fi altfel și tot ce este dureros va fi lăsat în spate, și că vor veni zile mai bune, mai luminoase, precum ivirea razelor soarelui într-o dimineață de iarnă. Realitatea dureroasă este că în străinătate viața nu este deloc în roz, ci sunt zile de muncă dură, și apoi tot procesul integrării în sistemul politic economic în care un emigrant alege să trăiască. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că vin și acele oaze de bucurie, fără de care nimeni nu ar putea răzbi înainte prin toate obstacolele ce viața de emigrant i le pune în față.

În vara anului 2000 Tudor Sorin porni și el împreună cu soția sa, ce se numea Valentina pe drumul spinos al emigrării. Își alesese ca destinație Spania, și în mod special orașul Sagunto pentru că acolo aveau niște verișori ce îi puteau ajuta. Viața lor din România până ce Sorin împlinise douăzeci și șapte de ani iar Valentina douăzeci și cinci, vârstă la care ei se deciseră să pornească spre Spania se derulase destul de greu din punct de vedere material. Avuseseră parte de neajunsuri din punct de vedere material, se văzură trădați în toate năzuințele și visele lor pentru o viață mai bună de toată tagma clasei politice ce se perindase până în acel an la conducerea României, începând cu anul 1990. Ajunseseră la concluzia că se învârteau ca într-un cerc al sărăciei, având mereu impresia că vor realiza ceva, dar mereu se împotmoleau și mai mult în sărăcie. Nu aveau nici măcar curajul să aducă un copil pe lume de teama că nu îi vor putea oferi cele necesare vieții, și mai mult de atât aveau impresia că copilul lor dacă s-ar fi născut ar fi avut parte de un viitor sumbru în România.

De la clasa politică aflată la putere înțeleseseră un lucru și anume, că aceștea știau să promită frumos înainte de alegeri, dar niciodată nu își îndeplineau promisiunile, ba mai mult de atât după ce erau la putere știau să dea o serie de explicații prin care deformau realitatea. De asemenea, încercau să-i facă pe oameni să creadă că este o perioadă de tranziție și că undeva într-un viitor îndepărtat, și bineînțeles dacă ei vor avea parte de mai multe mandate vor veni cu siguranță și realizările. Sorin lucrase câțiva ani ca lăcătuș mecanic într-o fabrică până ce acea fabrică se închisese ca multe alte fabrici din România, iar muncitorii rămăseseră în șomaj, Valentina lucrase și ea un timp ca vânzătoare la un magazin alimentar. Apoi rămăsese fără lucru, patronul o concediase pe motiv că avea prea multe angajate la acel magazin, și că nu putea face destule vânzări pentru aș putea plăti impozitele și salariile angajatelor sale. Ei proveneau din familii de muncitori ce mai aveau și alți copii și nu puteau să le ofere lor prea mult din punct de vedere material. După nunta lor locuiseră un timp la părinții lui Sorin, iar apoi la niște rude mai în vârstă. Dar până la urmă deciseră că trebuiau să emigreze pentru că nu se mai putea altfel. Erau convinși că visul lor de a avea o casă era cu neputință să se realizeze lucrând în România.

Viața de emigranți îi întâmpină și pe ei așa ca pe mulți alții, foarte dur. Sorin începu munca în construcții cu vărul său, ca salahor la un patron român unde lucrau mai mulți români la negru cu 5000 de pesetas pe zi (aproximativ 30 de euros). Mai muncise și în România muncă brută dar niciodată nu crezuse că se pot munci opt ore sau zece ore într-un ritm atât de rapid. De obicei se muncea opt ore însă când aveau o urgență pentru a termina o lucrare atunci trebuiau să îi dea zor și să muncească câte zece ore. Patronul la care lucra el se numea Lică, acesta era un om gras, scund de statură, ce atunci când venea pe șantier dădea impresia că știa tot ce se petrecea acolo, de altfel șeful de echipă în fiecare seară îi dădea un raport foarte detaliat despre tot ce se întâmpla pe șantier. Lică știa să evalueze munca ce se făcuse în ziua trecută și apoi își exprima nemulțumirea dacă vedea că muncitorii nu au lucrat destul, a doua zi, nu stătea niciodată cu muncitorii lui pentru ai controla treaba, asta o făcea șeful de echipă, el doar apărea și dispărea cu mercedesul său. De asemenea muncitorii spuneau pentru că unii mai lucraseră și pe la el acasă că avea o vilă mare într-un sat de prin apropierea orașului Sagunto, ce era luată cu bani împrumutați de la bancă și că plătea lunar o rată destul de mare. Uneori îi stângea pe toți muncitorii în cerc și începea să le vorbească cerându-le să dea mai mult randament. Odată Sorin, îl auzise pe un zidar pe nume Marian ce nu reușise să termine un număr record de metrii pătrați de tencuit, cum după ce ascultase mustrările lui Lică spuse:

– Eu sunt un om cu limitele mele, muncesc mult și cu spor, dacă nu vă place cum lucrez, eu de mâine nu mai vin. Așa că vă rog să-mi plătiți tot ceea ce îmi datorați, și gata eu mă duc în altă parte, pentru că chiar dacă nu știu limba spaniolă ca zidar eu de muncă îmi găsesc, eu atâta pot, mai mult nu. Nu vreau să-mi pierd sănătatea, voi patronii români ați fi în stare să ne omorâți prin muncă.

La care Lică vizibil enervat, schimbându-se la față și dând la o parte acea atitudine a omului mulțumit de sine și de faptul că lucrurile îi mergeau bine spuse:

– Așa faceți toți la început mă rugați să vă ajut, apoi când dați de greul muncii mă lăsați baltă. Iar tu vrei acum toți banii, bine băiatule dar ca să îți pot da toți banii trebuie să stai până la sfârșit, terminăm lucrarea și apoi primești banii. Eu acum de unde să iau bani ca să te plătesc, spaniolul îmi dă și mie bani abia după ce termin lucrarea, eu doar ți-am atras atenția să muncești ceva mai repede, că altfel o întindem toată vara aici, problema este că mă așteaptă și alte lucrări, nu putem sta numai aici. Cu mine vă permite-ți să vociferați dar eu v-aș mai trimite să lucrați la Moroșan să vedeți de cât timp nu și-au luat oamenii banii, și cât de dur sunt tratați acolo, ba mai mult de atât Moroșan nu se întinde la taifas cu nimeni este foarte autoritar și poate că așa este mai bine. Pe când eu dialoghez cu voi, încerc să vă înțeleg la fiecare problemele și în măsura posibilităților mele să vă ajut, și ce primesc în schimb nerecunoștință doar atât, și multe alte bârfe pe la spate care îmi ajung la ureche? Așa că tu Marian bagă-ți mințile în cap, dă-ți puțin osteneala pentru că la mine știi că banii îi primești iar dacă pleci acum și mă lași la mijlocul lucrării, nu te mai plătesc pentru că eu sufăr pierderi din cauza ta, și dacă ar fi vorba de un salahor nu ar fi o problemă pentru că îl găsesc ușor. Dar un zidar este mai greu de găsit, așa că la mine te-am plătit ceva mai mult ca pe salahori, mai bine bagăți mințile în cap și lucrează conștiincios, tu ai o singură grijă mistria ta, mortarul și cărămizile, pe când eu umblu după lucrări, apoi trebuie să plătesc facturi, am anumite impozite, numai dureri de cap peste tot, uneori îmi vine să mă bag undeva la muncă și să las totul baltă să știu numai de mistrie și nimic mai mult. Cine credeți voi că vă bagă în seamă pe voi noii sosiți? Nu știți limba spaniolă, iar unii dintre voi nici o meserie în construcții și eu vă iau la muncă, și pierd cu voi bani și timp. De exemplu chiar cu un salahor care îl iau la muncă eu îi plătesc ziua de muncă, dar în schimb eu pierd pentru că respectivul nu știe să facă mai nimic nici măcar mortarul să-l facă cum trebuie, și nici nu este obișnuit cu ritmul muncii de aici și cine îmi acoperă mie toate aceste pierderi. Apoi avansurile ce mi le cereți, eu trebuie să vă dau din banii mei și abia la urmă primesc de la spanioli. Iar pe deasupra vă mai și revoltați, vă ajut să porniți în viața de aici și mai faceți și nazuri, să nu se mai repete Marian și să numai vii la mine cu eșiri din astea ne-am înțeles.

În final Marian constrâns de împrejurări își ceru scuze și rămase la muncă. Lică în timp ce vorbise despre salahorii cei noi, îl fulgerase cu ochii săi căprui ce aveau o privire ascuțită ca de vultur de câteva ori pe Sorin, și acesta înțelesese că era vorba despre el și se simți enorm de prost. Își jură în forul său interior, că va învăța limba spaniolă și meseria de zidar și va scăpa de astfel de exploatatori ca Lică. Uneori după ce căra moluz sau pământ cu roaba, ore în șir și se simțea istovit, veneau acele momente când muncitorii luau câte o mică pauză să fumeze, și el se așeza afară pe lângă materialele de construcții și rămânea cu privirea ațintită în zare. Ochii săi albaștrii și întreaga sa față exprima suferință, era o fire sensibilă, ușor impresionabilă și toate acele umilințe îi lăsau urme adânci în suflet. Avea impresia că deși în România fusese sărac cel puțin se simțise un om liber, și atunci când lucrase ca lăcătuș mecanic, fusese foarte apreciat de șefi pentru că era foarte bun în meseria lui și nu fusese atât de umilit niciodată. După astfel de gânduri, apuca din nou roaba sau lopata cu gândul că nu se mai putea întoarce înapoi, și că drumul pe care pornise era ireversibil trebuia să lupte, să sufere, să spere, până la capăt pentru a reuși.

Duminicile în schimb, avea parte de bucurie pentru că eșea împreună cu Valentina la plimbare doar ei singuri. Își povesteau toate neajunsurile din viața lor cea nouă, își spuneau și acele lucruri pe care nu le puteau spune în auzul verilor lor, pentru că aceștia iar fi mustrat aspru, pentru că ei la început argumentau că suferiseră mai mult și cum ar fi putut să-i contrazică dacă locuiau la ei. În acele momente când era numai cu Valentina, lui Sorin îi plăcea faptul că nu o mai vedea atât de istovită și cu picioarele umflate datorită faptului că lucra mult, făcând curățenie pe la spaniolii mai înstăriți prin case. Și atunci când ea venea seara de la muncă o vedea foarte obosită, însă chipul ei era parcă tot mai frumos, cu părul lung negru, ochii verzi strălucitori în care se oglindea oboseala, în acele monente el căuta să o încurajeze spunându-i că vor veni vremuri mai bune. În acele timpuri plăcerea lor cea mai mare era să viziteze Sagunto rămânând fascinați de frumusețea acestui oraș turistic, de asemenea le plăcea tot acel peisaj specific mediteranian pe care îl puteau admira. Și apoi le făcea plăcere ca în timpul liber să meargă la mare să înoate în marea mediterană, făcând plajă și uitând de toate grijile lor. Aveau gândul pe care adesea și-l împărtășeau că vor veni și vremuri mai bune, și că toate umilințele vor fi uitate. O, cât de cutezător mai visează uneori bieții emigranți! Dar, oare cine ar putea lupta cu valurile furioase ale străinătății fără visele lui dragi ce și le poartă în inimă și pentru care este capabil de mari sacrificii.

Așa se derulară anii. Apoi veni timpul când Zapatero urcă la putere împreună cu partidul său și se dădu o nouă lege prin care străinii dacă îndeplineau anumite condiții primeau acte. Și așa, cu acea ocazie Sorin și Valentina primiră acte de rezidență și permis de muncă. Între timp reușiră să învețe limba spaniolă și să scape de exploatatorii ce le făcuseră viața grea la început. Sorin învăță să facă cât mai multe lucruri în construcții și se angajă ca zidar la o firmă spaniolă unde începu să câștige bine și să lucreze cu contract. Valentina își găsi de muncă ca vânzătoare la un Lidl, și astfel viața începu să le surâdă, veniră timpuri mai bune, își cumpărară o mașină , apoi prin bancă un apartament. De asemenea se învârteau într-un cerc de prieteni cu care se înțelegeau destul de bine, totul începuse dintr-o dată să le meargă de minune. Dar așa cum zicea un bătrân spaniol: ,,Binele se termină repede sau viața frumoasă nu ține mult.” Pentru cuplul de emigranți aveau să vină vremuri grele, semn că niciodată atunci când în viața emigranților lucrurile merg bine, asta nu înseamnă că totul va rămâne mereu în roz.

Va urma…