Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » DOMNIŢA  NEAGA: Note de lectură la cartea scriitorului ION  DRĂGHICI,  „ POVESTIRI DIN  VEACUL  CE  TRECU…”

DOMNIŢA  NEAGA: Note de lectură la cartea scriitorului ION  DRĂGHICI,  „ POVESTIRI DIN  VEACUL  CE  TRECU…”

 „… Ochii îi rămaseră întredeschişi şi stinşi, şi-n jalnica lor nevinovăţie iertau parcă greşelile întregii omeniri de la începuturi şi până când va exista ea şi va păcătui. M-am închinat, am murmurat un „ Doamne, iartă-mă!” printre buze şi, fără să salut, am plecat hipnotizat parcă, să uit şi să iert la rândul meu tot ce a fost şi va fi să fie…”( Viţelul georgian).

            La mai puţin de un an de la apariţia volumului de versuri,Închinare, Ion Drăghici ne pune cu generozitate pe masa de lectură o carte de proză scurtă, intitulată Povestiri din veacul ce trecu…, apărută la Editura ROTIPO, Iaşi, noiembrie, 2014.

Având, în partea de început, o sensibilă şi drept mărturisitoare „ Dedicaţie”( „ Fratelui meu şi fiicei lui, prea devreme plecaţi spre albe veşnicii…”), un „Cuvânt înainte”, semnat de profesor universitar doctor Aneta Dobrea, şi o altfel de prefaţă, scrisă de Domniţa Neaga, cartea lui Ion Drăghici adună între copertele sale cincisprezece proze scurte ale căror titluri orientează şi îndeamnă la citit.

Pe parcursul lecturii, ne întâlnim cu o proză realistă, în stil clasic, de tip balzacian, cu personaje marcate de caractere puternice, bine conturate, la care predomină una dintre trăsături ce impune acţiunea viitoare. Deşi există o galerie vie de personaje, nu putem vorbi totuşi de o ierarhizare tipologică, aşa cum se întâmplă la Balzac. Registrul epic realist este însoţit de cel de analiză psihologică, alternând, în unele situaţii, cu cel liric sau cu dezbaterea polemică.

Fie că este vorba de proza citadină, sau de cea a universului rural, ambele tipuri fixează în cadre sociale clar definite o frescă a societăţii româneşti dinainte şi de după 1989, din care nu lipsesc elementele comice, acele vorbe în „ doi peri” atât de expresive ale românului, nu lipseşte ironia fină, care la un loc dau coloratură şi savoare textului epic, individualizează şi particularizează şi care constituie, fără dubii, punctul forte al originalităţii prozatorului Ion Drăghici.

Perspectiva narativă este una auctorială, de tip omniscient, omniprezent şi omnipotent. Naratorul ştie de la început tot ce trebuie despre personaje, iar pe parcursul acţiunii îl găsim în mai multe locuri simultan. Povestind în scris, autorul retrăieşte aceleaşi întâmplări, dar cu o altă simţire care le face autentice, credibile, vii, fiindcă el ştie ce se întâmplă până la urmă, ştie deznodământul. Cunoaşterea finalului aruncă o lumină controlată, dar nu mai puţin autentică, asupra faptelor trăite.

Am observat că în procesul de construcţie al prozelor sale I.Drăghici urmează un anume tipic. După ce trece de incipit, un fel de „ uvertură” în care se aude un singur instrument muzical, cel al naratorului, şi unde se produce „ punerea în scenă” prin propoziţii de cele mai multe ori eliptice de predicat ( „ Sfârşit de aprilie. Primăvara în toi…”, în Crocodilul; „ Frig, gust amar în gură, stare de emoţie supremă…”, în Examen în prima sesiune…), se intră în desfăşurarea acţiunii propriu-zise, unde naraţiunea beneficiază de perspectiva unuia sau altuia dintre personaje, „dirijate” totuşi de narator. Atunci se produce un lucru fantastic: valurile de adâncime, stârnite în faza iniţială, cuprind şi influenţează întrega viaţă a povestirii care va curge ca o apă învolburată, liniştindu-se abia la final.

Personajele care populează universul epic al scrierilor lui Ion Drăghici sunt în cea mai mare parte reale, unele dintre ele figurând cu numele adevărat. Doctorul Ciorăscu şi Marin din povestirile cu aceleaşi titluri, Gheorghe din povestirea De pază la pâinea ţării, şi nu numai, sunt prototipuri care definesc lumea dinainte de 1989, în sensul frumos al cuvântului. Aceste personaje trăiesc un zbucium interior teribil, sunt leale, au convingeri profunde şi un simţ al responsabilităţii dincolo de obişnuit. Sunt personaje autentice, construite de I. Drăghici ca la carte. Doctorul Ciorăscu îşi face datoria la sanatoriu, are o atitudine modestă, duce o viaţă austeră, este principial, dar devine de nerecunoscut, când cineva îl „ calcă pe bombeuri”. Marin  „cade în păcat”, obligat de şeful său să facă rost de fonduri pentru protocolurile dezmăţate ale înaltelor feţe comuniste. El, însă, îşi dă seama de pericol şi se redresează, fiindcă este un caracter puternic, înzestrat cu echilibru, dăruire, omenie…, chiar dacă redresarea sa va însemna plecarea din postul pe care îl deţine. Gheorghe este omul cinstit până la prostie, care nu poate rezista într-o lume viciată de hoţie. Demascarea hoţilor, din poziţia de paznic, îl duce la pierderea slujbei, când hoţul demascat este însuşi directorul Fabricii de pâine pe care Gheorghe o păzeşte.

O a doua categorie de personaje le include pe acelea create sau modelate de perioada postdecembristă. Pe de o parte, sunt oamenii de rând, trimişi în şomaj, fără speranţa unui loc de muncă şi obligaţi să se descurce pentru a supravieţui… Găsirea sporadică de lucru pe la unii concetăţeni va deveni un mod de viaţă pentru Trică, Pandele şi chiar Horaţiu, „ pictorul”, din povestirea Crocodilul. În toată această neorânduială există şi o parte „bună”: nu sunt ore de program, se lucrează „ în natură”, pe mâncare şi băutură, este timp de stat la taifas, nu există constrângeri din partea şefilor…. Pe de altă parte, sunt politicienii, sindicaliştii, directorii de trusturi de presă, jurnaliştii aserviţi, îmbogăţiţii din retrocedări ilegale, beneficiarii privatizărilor frauduloase, procurorii şi judecătorii corupţi, baronii locali…, o întreagă faună socială care  „colcăie ca un ghem de şerpi primăvara, la vremea împerecherii” ( Despre democraţie). Există câteva personaje care şi-au însuşit trăsăturile celor două perioade temporale menţionate, în sensul că ce făceau rău înainte, continuă să facă, la o altă dimensiune, şi în prezent, fără nicio mustrare de conştiinţă. Este cazul lui Pârvu, Piţigoi şi Mihalache din Totul e legal, domnii Darie şi Alexe din Vecini forever, doamna M. din Bacalaureat

Un personaj aparte, de o fineţe şi o sensibilitate speciale, este acela din Viţelul georgian (povestire pe care aş rezuma-o într-o propoziţie: O durere povestită este o durere diminuată, dar armonioasă). Golul sufletesc, pe care îl trăieşte eul epic aflat departe de ţară şi printre străini, în loc să se umple de clipele frumoase petrecute la ski, în mijlocul naturii caucaziene, dimpotrivă, se adânceşte, sporeşte, în urma unei întâmplări dramatice, legate de sacrificarea unui viţeluş… În momentele grele din viaţa noastră, ne gândim la mama, care, „cu vorbele ei blânde şi vocea ei suferindă, roasă parcă de neîmplinirea” noastră,  nu ne poate ajuta. Ne gândim la întâmplările frumoase din viaţă şi descoperim, fără să vrem, în ochii unui biet animal, lumea pierdută şi odată cu ea frumuseţea chipurilor care au însufleţit-o şi pe care le-am iubit.  Povestirea, în sine, este o metaforă, care aminteşte de Moartea căprioarei lui Nicolae Labiş, cu diferenţa că, de data aceasta, sacrificiul este absolut inutil.

Cum lumea în care trăim este plină de situaţii absurde, întâlnim şi în povestirile lui Ion Drăghici personaje care creează situaţiile sau sunt ele însele creaţii ale acestor situaţii ciudate. Este cazul domnului Dezrobitu din Învăţăcelul, un pensionar dispus, la o vârstă destul de înaintată, să înveţe să cânte la vioară; este vorba de Gheorghe din O altă manta, obsedat că trebuie să predea statului o manta veche, rămasă la el din cine ştie ce vremuri imemorabile, şi în fine, cazul lui Vasile şi Gheorghe, care poartă un dialog absurd, în povestirea Vasile

Volumul de proză scurtă aflat în discuţie se încheie cu povestirea Vioara. Scriitorul o aşază la final, parcă pentru a ilustra cunoscutul dicton latin, aparţinând lui Ovidiu, Finis coronat opus. Conţinutul ei aminteşte de atmosfera nuvelisticii lui Gala Galaction, în special de aceea din Copca Rădvanului. Este o povestire mai amplă, foarte reuşită, demonstrând meşteşugul scriitorului şi maturitatea sa creatoare.

Limba folosită de autor este cea literară, presărată cu puţine regionalisme din Muntenia, care trec aproape neobservate.

Întâlnim în paginile cărţii un umor sănătos, realizat prin comicul de situaţie: comportamentul celor doi vecini din Vecini forever; atitudinea doctorului Ciorăscu la venirea poliţiştilor în apartamentul său, sau când este chemat să fie primit în partid…; comicul de limbaj: Floarea, Crocodilul; comicul numelor: doctor Ciorăscu, tov. Cotoarbă, tov. Poşoacă, tov. Cruceru, Rândaşu, din Doctor Ciorăscu; d-l Dezrobitu din Învăţăcelul; contabilul şef, Piţigoi, din Marin; Pavel al lui Tămâie din Vioara

Spuneam la începutul consideraţiilor noastre că, în cartea lui Ion Drăghici, există alături de registrul epic realist şi un registru liric. O dovadă a lirismului o constituie paginile inegalabile de descriere artistică subiectivă şi multitudinea figurilor de stil  care colorează textele, din care voi cita câteva comparaţii, întâlnite în povestirea Crocodilul: „ Pauza se lungeşte ca o pisică la soare”; „ Totul dormea încă, de parcă timpul înlemnise”; „ Trică muncea fără chef, ca un animal bolnav”…

Ion Drăghici prezintă, în recentul său volum de povestiri, o lume plină de trăiri pătimaşe, dar şi de linişti curative; o lume oarbă ca orice lume vie, dar şi una luminată de înţelepciune, iubire şi credinţă; o lume periculoasă prin exemplele pe care le oferă, dar şi una inocentă. În fine, întâlnim aici acea lume fabuloasă ale cărei farmece şi vrăji nu s-au epuizat şi nu au fost încă  zădărnicite de omenire…