Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » Meandrele înfăptuirii celei de-a doua expoziții de artă plastică, marca Tamara Antal, în satul natal al pictoriței

Meandrele înfăptuirii celei de-a doua expoziții de artă plastică, marca Tamara Antal, în satul natal al pictoriței

Cu trei ani în urmă, pictorița băcăuană Tamara Antal hotărî să se întoarcă, într-un fel, la rădăcini. Mai precis, la baștină, acolo unde a văzut întâia dată lumina zilei, acolo unde a rostit pentru prima oară cele mai vechi și mai pline cuvinte în limba neamului său: mama, tata, acasă. Donase atunci comunității satului Miroslovești din județul Iași câteva zeci de lucrări, dintre acele care, prin simbolurile încorporate, îi sugerau privitorului obârșia creatoarei. În acele lucrări oferite atunci și expuse, prin implicarea directă a artistei, în holul încăpător al unei abia recepționate clădiri edilitare din sat, metaforele picturale care o particularizează pe artistă în cinul cobreslașilor săi ne sunt relevate prin intermediul tehnicii colajului, decolajului și așa-zisei împâsliri din care rezultă originalele sale tapiserii.
De data aceasta ne referim la o altă ofertă, respectiv 27 de lucrări ale aceleeași pictorițe, donate comunității satului natal, lucrări realizate în acrilice sau prin intermediul artei digitale. O singură temă însumează toate demersurile artistice conținute de aceste tablouri, anume „Transfigurări vegetale”, cu o subtemă intitulată „Studiu asupra măslinilor seculari”. Termenul „transfigurări” trimite la faptul că lucrările nu sunt reproduceri fidele, ci idei rezultate din viziunea artistei asupra universului vegetal, ambientul edenic care ne facilitează, pe lângă viețuirea biologică, perceperea, asimilarea și re-crearea frumosului.
Legat de subtema dedicată măslinilor, e de precizat că o conjunctură familială îi oferă anual artistei contactul cu universul exotic al Tunisiei, țară nord-africană din spațiul ecosistemic considerat a fi originea măslinului, pomul încărcat de o simbolistică eminamente pozitivă, „pomul biblic” care anunță supraviețuitorilor Potopului (prin creanga de măslin adus de porumbel pe arca lui Noe) recăpătarea pământului/ uscatului, „pomul păcii” la grecii antici, pomul care oferea lumii începutului cea de-a treia sursă importantă de viață după pâine și vin: uleiul.
Trunchiurile de măslini seculari, plăsmuite prin tehnica „digi-art”, conțin metafora relației privilegiate a acestui arbore matusalemic cu temutul Cronos, în antiteză cu starea omului aflat perpetuu sub obida timpului.
Dar ceea ce e de „povestit” în legătură cu această a două donație a pictoriței de la Bacău, devenită colecție expusă pentru „permanență” (termen, din păcate, supus și el efemerului) în incinta proaspăt renovatei Școli Gimnaziale din Miroslovești, e „odiseea” acestei realizări mult întârziate, căci lucrările au fost livrate de pictoriță cu doi ani în urmă, localnicilor revenindu-ne atunci, sub egida autorităților, datoria de a le înrăma, după modelul și cutuma de lucru recomandate de donatoare.
În ce mă privește, fiind intermediarul ambelor donații, prin urmare martor și sursă credibilă pentru rememorarea de aici, am să redau pe scurt povestea „cu meandre” a acestei de-a doua expoziții. Prima punere în fapt a generosului gest al pictoriței descinse din spațiul mirosloveștean a decurs fără vreo stavilă reală sau plăsmuită de vreun potrivnic. Îndeplineam atunci o „misie” culturală în cadrul Primăriei, iar primarul își autoasumase implicarea directă în realizarea expoziției, dânsul fiind – ce-i drept – promotorul unei bogate palete de acțiuni cultural-spirituale în cele două mandate ale sale.
La puțin timp după prima împlinire, pictorița ne-a propus o nouă donație, evident, acceptată cu satisfacția pe care darul o subînsuma. S-a întâmplat asta însă tocmai când, în urma alegerilor locale, s-au „schimbat stăpânii” la Primărie. Desigur, în situații de normalitate actele culturale ar trebui să aibă cursivitate, împotriva ecoului adversității partinice din timpul înfruntării electorale și a inerției postelectorale. Și cu atât mai cursiv putea fi parcursul, cu cât cel ce-și asuma continuitatea unui fapt aflat în desfășurare nu avea apartenență politică.
Disputele politice pre și post electorale, ca în orice tip de beligeranță, își au însă victimele lor colaterale. Deși „fără de partid”, am dedus că eram privit ca un aparținător al „taberei adverse”, deci indexat cu eticheta „unul de-al lor”. Primisem deja semnalul eliminării mele din jocul inocent de „animator” cultural de la susținătorii noii garnituri administrative, dar asta vizând mai ales implicarea mea într-o veche relație frățească (în numele comunității) cu basarabenii, colaborare din care au rezultat, pe lângă altele, o secțiune de carte basarabeană în cadrul Bibliotecii Comunale și trei cărți monografice dedicate spațiului cultural local, tipărite cu sprijin frățesc la Chișinău.
Așa stând lucrurile, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să rezolv problema celei de-a două expoziții a doamnei Tamara Antal fără sprijinul autorității, pe cont propriu, în ideea că o voi scoate eu cumva la capăt. Trebuiau lucrate ramele, procurată sticla, tăiată pe măsură etc. Dar vorba ceea (intrată în folclor, tot din politică): „ghinion!”. Singurul meșter local care putea lucra ramele, cu renume însă și de meșter în a „duce cu vorba”, mi-a prelungit iluzia că orice om păcătos are șansa pocăinței până ce SRL-ul său a dat faliment. Mesajele mele privind „pasul pi loc” către generoasa noastră donatoare erau profund încărcate de disconfortul neputiciosului și de temerea că ele vor fi percepute de răbdătoarea interlocutoare drept mostre de ipocrizie întru susținerea unei mascate neimplicări.
Și fiindcă îmi era greu să suport eventualitatea unor etichete care nu mi se potrivesc, mi-am luat într-un sfârșit inima în dinți și, în formă subliminală, am cerut… „armistițiu” noii conduceri a Primăriei, căci ecoul de pe frontul electoral încă reverbera sub forma „războiului rece”.
Deși nu am fluturat la propriu „steagul alb”, mi s-a înțeles cu toleranță intenția, chiar cu generozitate, aș zice. Era și cazul, căci trecuseră deja doi ani de la… „ruperea frontului”. Primarul, relativ operativ, ne-a tocmit meșter tâmplar tocmai la Botoșani, la un prieten de-al său („c-așa-i în tenis”, ar zice regretatul Toma Caragiu) și ne-a oferit niște sticlă de geam depozitată prin cotloanele instituție administrative, parcă anume păstrată spre a fi reabilitată în folosul artei. Viceprimarul, mai tânărul meu coleg de branșă didactică (dânsul fusese și cel care „pregătise terenul” pentru admiterea mea la „conferința de pace”), a fost cel care, la timpul oportun, s-a deplasat la Botoșani spre a ne aduce mult râvnitele rame, etapa cea mai dificilă a intreprinderii care ne angaja.
Mai aveam însă o problemă: nu găseam geamgiu. Cel pe care îl știam de meserie ne-a transmis că nu se prinde fiindcă n-ar fi nicio șansă de reușită cu sticla aflată jumatate de secol sub agresiunea factorilor erodanți. Ne-a venit în ajutor preotul paroh al satului, care, cu influența preacucerniciei sale asupra enoriașilor, l-a reactivat în mai vechea sa meserie pe unul dintre cei mai respectabili „politehniștii” ai satului, părintele asistând personal și la derularea operațiunii, spre a verifica cât har prezicător au Casandrele locale. Și ne-am convins: „bisturiul” lui nea Cozma „a mers brici”, adică fără rebutul preconizat.
Semnalul victoriei a ajuns și la Bacău, motiv pentru care pictorița cu origini mirosloveștene a făcut două drumuri la Miroslovești (primul, cu scopul vopsirii ramelor), angajându-și în această „odisee” și familia (soțul și fiul) spre a pune în practică ceea ce devenise și pentru dânsa o iluzie. La al doilea drum, rămasă fără ajutorul auto din partea familiei, distina doamna s-a îmbarcat într-o cursă regulată a unei societăți de transportat persoane, purtând după dânsa un rucsac și un geamantan cu rotile, ambele ticsite cu materiale aferente expoziției. Eșecul demersului meu către câțiva posesori de autoturisme (eu nu m-am învrednicit cu o asemenea veleitate) de a o întâmpina în stație pe pictoriță și a-i ușura parcurgerea kilometrului care desparte stația de microbuz de locul unde urma amenajată expoziția, a făcut să-mi crape obrazul de rușine când, ieșit (per pedés) în întâmpinare, am întâlnit-o mărșăluind prin sat, împovărată de materialele complementare unei expoziții respectabile.
Și cum poporul ne-a garantat temeinicia zicerii că „tot răul e spre bine”, să vezi ce face la o adică (spre a întări zicerea)… Facebook-ul: transcende virtualul în real. Așa se explică minunea că două prietene ale pictoriței de pe Facebook (loialele doamne Constantina și Dorina) au devenit tam-nisam trup, adăugat spiritului cel destrupat din spațiul cibernetic. A durat pregătirea expoziției, în această a doua fază, la care am fost martor activ, preț de peste zece ore din parcursul a două zile. Și nu e ușor deloc de făcut față exigenței pictorilor. Asta, dacă luăm în calcul doar câtă muncă am depus numai pentru… dosurile tablourilor.
Acum, după toată povestea asta care ne-a relevat, în sfărșit, că arta, politicul și… facebook-ul își pot da mâna, un sat atins de condeiul lui Sadoveanu are două expozițîi de artă rezultate din penelul artistei Tamara Antal.
*
Post-scriptum: Paralela Sadoveanu-Antal, invocată în final, mai are o susținere: meșterul care ne-a implantat în pereți bolțurile pentru atârnarea tablourilor e un strănepot de-al lui Sadoveanu. O coincidență care confirmă zicerea plăsmuită de însuși marele prozator din neamul Ursăcheștilor: „Întâmplarea e cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu.”

Gheorghe Pârlea