Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne…”

MIHAI CABA: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne…”

Poate că nicicând n-a strălucit mai luminos aceast vers eminescian, de la apariţia lui, din 1870,  exprimat cu gândire poetică admirabil cumpănită  în „Epigonii” asupra personalităţii lui Constantin (Costache) Negruzzi, ca acum, când, iată, … împlinitu-s-a în cumpăna nestatornică a vremii un veac şi jumătate de la trecerea în Veşnicie, la 24 zîle ale lui Gustar 1868, a Celui ce continuă a fi socotit, cu dreptate, în istoria literaturii române drept „părinte al nuvelei istorice româneşti”.

Enunţul în sine nu este doar unul voit adaptat deosebitului moment temporal, ci acesta are ca substrat numeroasele eseuri şi note critice ce i-au fost formulate de-a lungul timpului operei scriitorului paşoptist Constantin Negruzzi.

Subliniindu-i  valoarea literară incontestabilă a „epigonului” C. Negruzzi, Mihai Eminescu, cu haru-i poetic recunoscut, avea să-i dedice acestuia, deloc suprinzător, o întreagă strofă: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, / Căci pe mucedele pagini stau domniile române, / Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni; / Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, / Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte, / Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.”

Cu o aceiaşi poziţionare selectiv-critică asupra operei literare a „Titanului de la Hermeziu”, considerată din generaţie în generaţie drept „un model neîntrecut”, aveau să se exprime nu doar criticii şi istoricii literari ai timpurilor, dar şi marii creatori ai prozei moderne, între care, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, prin afirmaţii indubitabile: „individualitatea operei lui Negruzzi trăieşte în lectura noastră actuală prin calităţile sale autonome originale.” Nici pedantului şi meticulosului critic literar, care a fost Eugen Lovinescu, n-avea cum să-i scape de „sub lupă” creaţia negruzziană, despre care avea să ad-noteze: „prilej de a vorbi despre orice, sub formă cât mai liberă, de adevărata – causerie – , cu aer de nepăsare, de diletantism, fugind de orice argumentaţie mai strânsă şi de tot ce ar putea părea pedantism.”

Şi ca un corolar al acestor distinctive aprecieri ar fi demn de notat şi faptul că, însuşi, strălucitul publicist, critic şi istoric literar, George Călinescu, în a sa monumentală lucrare: „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” (1900 n.a.), editată în 1941, avea să-i dedice scriitorului Costache (Constantin) Negruzzi, sub semnul preţuirii sale, nu mai puţin de 12 pagini, în care face o relevantă incursiune critică în întreaga operă negruzziană, poetică, epică, dramatică şi publicistică. Aprecierea călinesciană asupra nuvelei istorice „Alexandru Lăpuşneanu”, publicată de Negruzzi în primul număr din ianuarie 1840 al revistei „Dacia literară”, înfiinţată împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, avea să devină una dintre cele mai proeminente afirmaţii de valoare: „Numele lui C. Negruzzi este legat de obiceiu de nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul care ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.”

Pe lângă toate şi câte alte şi multiple „judecăţi de valoare” naţionale, personalitatea lui Constantin Negruzzi şi a operei sale avea să depăşească spaţiul românesc, fiind înscrisă după moartea sa, cu deplină recunoaştere internaţională, în rândul manifestărilor culturale ale înaltului for UNESCO, alături de cele ale lui Dimitrie Cantemir şi Nicolae Iorga.

Pentru o înţelegere exhaustivă a însemnătăţii activităţii şi operei lui C. Negruzzi, se impune, fie şi o scurtă „trecere în revistă” a biografiei sale.

S-a născut în 1808, în localitatea Trifeştii Vechi de la malul Prutului, aflată la 50 de km de Iaşi, astăzi Hermeziu, în conacul părinţilor săi: tatăl, Dinu Negruţ, ajuns la rang de paharnic dintr-o familie răzăşească şi mama, Sofia Hermeziu, fiică a boierului logofăt, Iorgu Hermeziu, care a dăruit tinerei perechi, ca dar de nuntă, moşia Trifeştii Vechi.

Nici până acum când se vor împlini (s-au împlinit?!) 210 ani de la naştere, niciunul dintre biografii şi exegeţii scriitorului Constantin Negruzzi nu precizează însă şi data exactă a naşterii sale, cum nu o face nici măcar ultimul dintre aceştia, reputatul profesor filolog ieşean, Liviu Leonte, care şi-a luat doctoratul în 1979 cu un amplu studiu monografic despre C. Negruzzi(!)

Din nefericire, mama sa se stinge din viaţă un an mai târziu, în 1809, astfel că educaţia fiului a revenit în întregime tatălui său, care s-a îngrijit ca acesta să pornească pe cale învăţăturii timpului,  sub îndrumarea unui renumit dascăl grec de la Iaşi. Să citească româneşte, a deprins de unul singur la Seminarul de la Socola, dintr-o carte a lui Petru Maior, după cum avea să mărturisească mai târziu în nota: „Cum am învăţat româneşte”.

În perioada frământată a Revoluţiei de la 1821 se refugiază cu tatăl său dincolo de Prut, la Chişinău, unde avea să se afle în preajma poetului rus Aleksandr Puşchin, exilat acolo de guvernul ţarist; cel care avea să-i dechidă interesul pentru literatură şi pentru limba franceză. Rod al acestei prietenii, a tradus impecabil memorabila poezie a lui Puşchin, „Şalul negru”, cu care îşi face debutul, dar a tradus reuşit şi baladele lui Victor Hugo. De aici a urmat în mod firesc şi debutul ca autor de sine stătător, odată cu publicarea primelor lucrări literare „Zăbavele mele din Basarabia în anii 1921, 1922”.

Moartea tatălui său survenită peste puţin timp (1826) avea să-i aducă, drept mijloc de subsistenţă, după obiceiul timpului, intrarea în politică, fiind angajat copist la visterie; timp în care îşi poate continua traducerea din limba franceză a unor poezii şi a unor nuvele care au „produs mult efect” în rândurile cititorilor. Se apleacă cu stăruinţă  spre cunoaşterea istoriei şi corespondând cu scriitorii patrioţi munteni şi ardeleni, dă la iveală poemul propriu „Aprodul Purice”, conceput drept un manifest critic la adresa stăpânirii timpului său.  Chiar dacă poemul în sine nu a evidenţiat calităţi poetice deosebite, acesta se înscrie ca o reuşită cronică rimată a unui episod strălucit al istoriei Moldovei. De aici încolo se face remarcat, atât prin numeroase scrieri în proză, cât şi prin poziţia sa social-politică; ultima aducându-i, în 1837, deputăţia de Iaşi  în urma cooptării sale în Obşteasca Adunare, înfiinţată de Regulamentul Organic.

Tot în această perioadă ctitoreşte pe moşia sa de la Trifeştii Vechi Biserica cu hramul „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, care avea să fie sfinţită, în 31 august 1839, la căsătoria sa cu frumoasa Maria Gane.

Îmbinând în mod armonios scrisul cu îndatoririle sale politico- sociale, se bucură de o reputaţie deosebită în Cetatea Ieşilor, devenind diac al visteriei şi secretar al Adunării Obşteşti. După publicarea traducerilor dramelor de teatru ale lui Hugo, Angelo, tiranul Padovei şi Maria Tudor, drumul spre înfiinţarea Teatrului Mare de la Copou îi este deschis, fiind numit codirector al acestuia, alături de M. Kogălniceanu şi V.Alecsandri, postură din care a debutat mai târziu şi în dramaturgie cu piesele: „Cârlanii” – vodevil (1849) şi „Muza de la Burdujeni”- farsă-comedie, îndreptată împotriva celor „ce schingiuesc şi sfâşie frumoasa noastră limbă” (1851).

Anul 1840 a însemnat un mare succes literar al lui C.Negruzzi, prin publicarea în ianuarie, în primul număr al „Daciei literare” a nuvelei istorice „Alexandru Lăpuşneanu”, după cum s-a menţionat deja mai sus. Această „scriere” istorică, considerată „pionierat” în literatura română, i-a întregit şi mai mult personalitatea de care se bucura în Iaşi, astfel că iată-l pe Negruzzi Preşedinte al Eforiei Ieşilor (1840–43), pe vremea când Primăriile încă nu fuseseră înfiinţate.

– La 5 iunie 1840 se naşte primul său fiu, Leon – scriitor junimist, prefect, primar şi deputat de Iaşi – , iar la 31 dec. 1842 se naşte cel de al 2-lea fiu, Iacob – fondator al Junimii, vicepreşedinte şi preşedinte al Academiei Române.

În anul 1848, adoptând un „conservatorism” în gândire, Negruzzi nu participă la „revoluţia paşoptistă”, preferând să se retragă la moşia sa şi să continue de acolo bogata sa activitate literar – publicistică, timp în care scoate revista „Săptămâna” şi publică „Istoria unei plăcinte” şi „Ochire retrospectivă”. Revine mai târziu, mai întâi, ca judecător şi apoi ca deputat în Divanul Domnesc (1857). Tot în acest an, 1857, reuşeşte să adune toate scrierile sale de până atunci în volumul intitulat „Păcatele tinereţii”, grupându-le în patru părţi distincte: „Amintiri din juneţe”, „Fragmente istorice”, „Neghină şi Pălămidă” şi „Negru pe alb”.

Cu toate că n-a fost un înfocat adept al Unirii Principatelor, după înfăptuirea acesteia, ca o recunoaştere a capacităţii sale, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl cooptează pe Negruzzi ca director al departamentului finanţelor, îndeplinind în acelaşi timp şi misiunea de deputat de Iaşi şi de epitrop la Spitalul „Sf.Spiridon”.

Să mai notăm că în 1866 C. Negruzzi are o contribuţie însemnată la înfiinţarea Societăţii Academice Române, al cărei membru marcant a devenit.

Doi ani mai târziu, la 24 august 1868, viaţa lui Costache (Constantin) Negruzzi se stinge la Iaşi, găsindu-şi somnul de veci în mormântul de lângă zidul Bisericii „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” din Trifeştii Vechi, pe care el însuşi a ctitorit-o la moşie, cu aproape 29 de ani în urmă.

 Acum, când se împlinesc 150 de ani de la trecerea la cele veşnice a prestigiosului scriitor şi reputatului om politic, Constantin Negruzzi, se cuvine să dăm o „raită” până la Hermeziu, acasă la Conu´ Costache, spre a-i aprinde după datina creştină candela neuitării şi spre a ne reculege cu pioşenie la conacul negruzzist, devenit din 1995, după reconstrucţia sa din temelii, Muzeul „C. Negruzzi”, acolo unde pluteşte nealterat în clepsidra timpului „aerul cărturăresc”, aparţinător celor 5-6 generaţii negruzziste care s-au născut şi/sau au locuit acolo.

La acest conac negruzzist arătos, cu soclu şi ceardac înalt, cu bibliotecă şi sală de muzică, cu un minunat parc înconjurător au poposit în pelegrinările lor “oaspeţi de vază” ai unor frumoase “serate muzicale şi culturale”, între care amintim pe: domnitorii: Mihail Sturdza şi Alexandru Ioan Cuza, cărturarii: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, P.P.Carp, Alecu Donici, renumiţi actori ai Naţionalului ieşean: Matei Millo, N. Luchian, Didiţa Mavrocordat, Natalia Suţu, care prezentau aici, alături de membrii familiei, Costache (tatăl), Iacob şi Leon (fii), minunate şi diverse scenete, ce încântau întreaga asistenţă, muzicieni renumiţi, ca Eduard Caudela, cărora li se alăturau şi gazdele, Leon– la pian şi Iacob- la flaut. Era un ceremonial deosebit al primirii lui Vasile Alecsandri, care sosea aici cu docarul, uneori direct de la Mirceşti, în ciuda unui drum lung şi obositor. Aici a poposit în 1875 şi Mihai Eminescu, în calitatea sa de inspector şcolar, venit să inspecteze micuţa şcoală de la Hermeziu, ctitorită la 1870 pentru copiii satului de către Iacob Negruzzi, cel de al 2-lea fiu, născut la Hermeziu,  scriitor, fondator al „Junimii”, preşedinte şi vicepreşedinte al Academiei Române şi secretar „perpetuu” al revistei „Convorbiri literare”.

Trecute vremuri, efervescente şi nemuritoare, în spiritul lor…

La cel de al doilea război mondial, aici dându-se lupte grele, conacul a fost distrus iar după schimbările politice survenite, îndeosebi în perioada “colectivizării forţate”, conacul negruzzist, refăcut, a devenit…sediul CAP-ului…!

“Norocul” lui a venit în august, 1968, când se împlinea Centenarul morţii lui Costache Negruzzi, manifestare inclusă în calendarul UNESCO! Puse în faţa unui astfel de “caz”, autorităţile vremii, locale şi judeţene, nevoite “să facă faţă” vizitei înaltului for cultural, au “încropit” un “simulacru de muzeu”, în cea mai mare parte de etnografie şi istorie, având “îngrămădite” într-o cameră piese de mobilier şi obiecte personale ale familiei, recuperate de prin casele localnicilor.

La manifestarea omagială a cărturarului Costache Negruzzi, în afară de oficialitaţile locale şi centrale, au participat şi urmaşi ai familiei: Leon(Bob) Negruzzi, cu soţia şi surorile sale Suzana(Zizi), căsătorită cu artistul plastic Petre Grant; Martha-Maria, căsătorită cu Eduard Konya şi fiica ei, Dana. A fost dezvelită o placă de marmură cu un citat din Vasile Alecsandri: “1868-1968, Costache Negruzzi este un nume scump României şi va rămâne în pleiada pionierilor intelectuali ai neamului nostru”

“Muzeul” a continuat să funcţioneze cu intermitenţe şi voluntariat până în anii 1982-83, după care a intrat într-un prelungit şi nemeritat “con de umbră”. “Norocul” a început să-i surâdă iarăşi, în 1995, în apropierea Centenarului Liceului Internat “C. Negruzzi” de la Iaşi, inaugurat, poate nu întâmplător, la 3 octombrie 1895! Intuiţia mea, a fostului elev “negruzzist”, îmi dă “prilejul” afirmaţiei că 3 octombrie 1808 este, în fapt, data naşterii lui Costache Negruzzi!

Apreciind valoarea inestimabilă a tezaurului cultural de la Hermeziu, inimoşii muzeografi ai Muzeului Literaturii Române de la Casa Pogor, în frunte cu “trecutologul” Lucian Vasiliu, au iniţiat, prin anii 1992-93, un  proiect îndrăzneţ, de mare anvergură, cel al refacerii din temelie a “conacului negruzzist”. În ciuda “penuriei” de fonduri alocate acestui scop cultural şi “dificultăţilor” întâmpinate pe parcursul demarării lucrărilor, proiectul “cu pricina”, bine susţinut de “negruzziştii” mobilizaţi de neobositul “iscoditor de comori”, Constantin Liviu Rusu,  şi el absolvent al liceului “negruzzist”, a mers înainte şi, coroborată cu amplul program al sărbătoarii centenare a liceului, inaugurarea Muzeului “C. Negruzzi” de la Hermeziu a avut loc la 7 octombrie 1995, în prezenţa oficialităţilor locale şi judeţene, a deosebitelor personalităţi ale vieţii culturale şi literare ieşene, a elevilor şi absolvenţilor “negruzzişti”, din diferite promoţii, a numeroşilor localnici, elevi şi săteni, îmbrăcaţi în straie de mare sărbătoare.

Cum era şi firesc, la deosebita festivitate inaugurală a Muzeului au participat, emoţionaţi, şi doi dintre urmaşii familiei Negruzzi, şi anume, Ioana Rosetti, strănepoata lui C.Negruzzi, decană de vârstă, stabilită în Germania şi scriitorul Marcel Petrişor, soţul doamnei Dana Konya – Petrişor, descendentă, care aveau să doneze Muzeului mai multe fotografii de familie, aşa cum făcuseră anterior doamna Irina Grant, nepoată a generalului M.Negruzzi şi domnul Bradu Fotiade, descendent, care au donat pipa de chilimbar a lui Costache Negruzzi şi o pungă brodată cu fir auriu şi mărgele pentru galbeni, datată 1871, ce a aparţinut străbunicului Leon C. Negruzzi, scriitor junimist, prefect, primar şi senator de Iaşi, înmormântat în 1890 în curtea bisericii familiei de la Hermeziu.

Noul Muzeu “C. Negruzzi”, în 1996, a fost imediat nominalizat meritoriu în rândul celor 65 de muzee din 20 de ţări europene şi, în 1997, fundaţia EMYA din Bristol i-a decernat premiul “Muzeul European al anului 1997”! O placă de marmură a marcat onoranta distincţie.

De la inaugurare şi până în prezent, de două ori pe an, în 21 mai şi 3 -7 oct., la  conacul negruzzist de la Hermeziu se desfăşoară ample manifestări de cinstire a memoriei lui Costache Negruzzi, la care participă o numeroasă asistenţă locală , centrală şi internaţională. La una dintre acestea, la 20 mai 2001, ajun de Sf. Împ. Constantin şi Elena, urmaşii familiei negruzziste aveau să surprindă numeroasa asistenţă printr-un înalt şi preţios “act de donaţie”, de profundă nobleţe şi simţire românească, prin care se stipulau următoarele:După 50 de ani, iată că din nou, ca prin minune, spiritul negruzzist a biruit. Acest spirit dorim să dăinuie! Donăm Muzeului Literaturii Române Iaşi conacul ce adăposteşte Casa memorială, pentru că nouă ni se pare firesc ca acei are se ocupă de păstrarea vie a spiritului familiei Negruzzi la Hermeziu să-l aibă în posesie”.

Actul donaţiei a fost semnat de Ioanna Rosetti, Petre Rosetti – Bălănescu, Irina Fotiade şi Dana Konya – Petrişor, prezenţi la manifestarea de la Hermeziu.

Cu aerul său de autenticitate, Muzeul negruzzist de la Hermeziu se prezintă în continuare ca fiind o piatră de tezaur a istoriei literaturii româneşti.

 Pentru orice vizitator, un popas la Hermeziu, la “casa negruzziştilor”, la Biserica şi Mormintele familiei, la “Şcoliţa lui Iacob”(funcţională şi azi!),  mai ales acum, la ceasul sfânt al împlinirii celor 150 de ani ai Veşniciei şi al celor 210 ani ai Naşterii lui Costache (Constantin) Negruzzi, cel ce “a şters colbul de pe cronice bătrâne”,  este un bun prilej “de închinăciune” la acest  lăcaş de sfinţenie din spaţiul est-european “binecuvântat de Dumnezeu”, asemeni Hordoului, Lancrămului şi Ipoteştiului şi al altor asemenea altare ale neamului nostru.

 

                                                                       Mihai Caba