Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ISTORIE » Gheorghe PÂRLEA: Cum un toiag de cioban uzurpă locul unui baston de mareşal

Gheorghe PÂRLEA: Cum un toiag de cioban uzurpă locul unui baston de mareşal

Războiul, cel care ucise peste cincizeci de milioane de oameni, îşi prelungea infernul în România, într-o formă atenuată, dar zguduitor de atroce pentru vremuri de pace. Se instala un nou regim de guvernare, impus de Rusia bolşevică, unul dintre învingătorii conflagraţiei mondiale. Mii de oameni umpleau închisorile, vinovaţi doar de tărie de caracter, de respect de sine şi de semeni, în spiritul libertăţii lăsate de Dumnezeu şi consacrate de societăţile democratice. Luni de anchete sadice şi ani de temniţă grea mutilau şi curmau destine.
În localitatea Girov, pe Dealul Balaurului, culme prelungită până spre Piatra Neamţ, apărură semnele desprimăvărării. O turmă de câteva zeci de oi, din care se desprindeau zburdalnic câţiva miei zglobii, se apropia adesea, mânată de cioban, până spre poligonul în care militarii Regimentului 15 Dorobanti, abia desprinşi de spectrul morţii, îşi continuau onorabila misiune de apărători ai Ţării. Prezenţa repetată în preajma militarilor a turmei şi a ciobanului insolit, un bărbat de vreo saizeci de ani care purta parcă pe chip o taină, începu să-l intrige pe comandantul acestora. Ostaşii care se căzneau să ducă la bun sfârşit strategia exersată primeau adesea observaţii de la comandant, cu privire la neîmplinirea scopului aplicaţiei. Ofiţerul era şi el sub efectul psihic al nereuşitei, iar prezenţa spectatorului cu bâtă şi traistă îi accentua disconfortul. Într-o pauză a manevrei, se apropie de cioban, spre a-l atenţiona că nu e treaba lui în această zona militarizată.
Cu o expresie de înţelegere a situaţiei, chiar cu un zâmbet abia schiţat ca într-o grimasă, ciobanul se scuză faţă de locotenent şi-i cere permisiunea să facă câteva observaţii asupra exerciţiului de luptă pe care îl conduce. Contrariat, tânărul ofiţer îl întreabă ce legătură are el cu milităria, acceptând totuşi, în sinea lui, că ar putea avea în faţă un fost soldat, cel mult caporal sau sergent în războiul dinaintea celui sfârşit de curând. Dar mirarea ofiţerului atinse starea maximă când ciobanul îi întinse nişte hărţi cu semne trasate de o mâna obişnuită cu respectivul desen. Şi ciobanul îl îndemnă pe tânăr să respecte întocmai planul, oferit anume pentru a-i sfârşi chinul dovedit în zilele la care păstorul îi fusese asistent pasiv.
După o pauză a descumpănirii, locotenentul îşi revine şi insistă să afle noima acestei întâmplări. Ciobanul micii turme de pe Dealul Balaurului îl asigură pe comandantul de pluton că ştie ce face, că nu e chiar un amator.
O vreme, turma şi ciobanul ei absentară din vecinătatea militarilor care se pregăteau pentru alte vremuri războinice. Comandantul însă îşi urmă cu osârdie meseria lui de militar, păstrând stânjenit secretul colaborării tactice cu ciobanul cel priceput la război. Şi avu succes neaşteptat la exerciţiile de luptă asistate de superiorii săi, care, miraţi de măiestria militară a locotenentului, îl înaintară în grad. Onest, locotenentul le povesti superiorilor ciudăţenia cu păstorul de pe Dealul Balaurului şi le arată acestora şi schiţa ticluită de cioban, cheia succesului său rapid de comandant de oaste.
Şi cum cunoaşterea are în sine ca imbold curiozitatea, comandanţii ofiţerului instruit de cioban şi subalternul lor recent înaintat în grad purced pe Dealul Balaurului să-l cunoască pe cioban şi să afle ce ce se ascunde sub înfăţişarea omului cu bâtă şi traistă care dă lecţii de militărie ofiţerilor, ei înşişi oameni calificaţi în materie.
Şi iată ce au aflat. Neverosimil, ciobanul acesta, cu expresia omului nedreptăţit de soartă, putea ţine în mână, în locul toiagului de păstor, bastonul de mareşal. Era greu de crezut, în această ipostază, că ai în faţă un general al Armatei Române, respectiv pe generalul Nicolae Dăscălescu, fost comandant al Armatei a IV-a, cunoscut de tovarăşii săi de arme ca „eroul de la Stalingrad” şi „eroul din Munţii Tatra”.
După ce şi-a derulat „povestea”, ciobanul scoate un discret oftat, iar militarii din asistenţă, fără a avea vreun dubiu asupra verosimilităţii celor dezvăluite lor, ca la o comandă, iau poziţia de drepţi, pocnesc călcâiele unul de altul şi salută, rostind la unison: „Să trăiţi, domnule General!”

*
În Războiul în care România nu putea sub nicio formă să rămână neutră, după ce i se mutilase grav glia străbuna, Nicolae Dăscălescu, unul dintre bravii săi generali se arată nu doar un militar de excepţie dar şi un om de înaltă calitate moral-spirituală. Iată şi câteva dovezi prelevate din câte vor fi fost:
Departe, spre Marea Azov, o localitate rusă populată doar de bătrâni, femei şi copii a fost prinsă între armatele beligerante. După săptămâni întregi de izolare, câteva mii de sărmani ruşi, lipsiţi de mijloace de subzistenţă, erau pe cale de a pieri. Generalul Dăscălescu, aflat cu armata sa în zona proximă, dă ordin ostaşilor săi să accepte, după exemplul bunului samaritean, diminuarea raţiei alimentare pentru a salva de la moarte sigură făpturi ale lui Dumnezeu fără nicio vină pentru ceea ce li se întâmplă. Şi ordinul de natură umanitară a fost executat. A intrat astfel în legenda locului faptul că ostaşii români – inamicii –, şi nu cei sovietici, au salvat de la moartea prin înfometare sute, dacă nu chiar mii de vieţi.
Într-o altă împrejurare tipică războiului, generalul Antonescu (încă nu primise titlul de mareşal), profund impresionat de calităţile generalului care conducea ostilităţile, respectiv Nicolae Dăscălescu, îşi desprinde de la piept decoraţia sa „Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a” (primită în Primul Război Mondial) şi o prinde personal pe pieptul celuilalt general.
Acelaşi general Nicolae Dăscălescu a dat dovadă de un înalt spirit civic consacrat de legile războiului, refuzând, la ordinul comandantului Armatei a 3-a, căruia îi era subordonat, să lichideze miile de partizani (civili) izolaţi în catacombele Odessei, teritoriu intrat sub ocupaţie militară românească. A riscat să fie executat de plutonul de execuţie, decât să aducă prejudicii imaginii Armatei şi Naţiunii Române.
În Munţii Tatra şi în restul Frontului de Vest, proverbialul său talent de strateg a dus la capturarea a peste 50 000 de militari inamici, în 12 mari bătălii.
A participat la toate cele trei războaie ale veacului sau, recunoscându-i-se meritele prin cele mai prestigioase decoraţii.

*
După Război, 80 de generali combatanţi pe Frontul de Răsărit au fost excluşi din armată sub diferite înscenări. Printre ei, şi generalul Nicolae Dăscălescu. A fost degradat la starea de soldat şi i s-a înscenat două procese, la unul a fost achitat, iar la cel de-al doilea (deşi nefinalizat, după unele surse), a fost închis la Aiud şi i s-a confiscat proprietăţile. Eliberat din închisoare, ca un gest expres de consideraţie al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (după ce secretarul general al PCR află indirect, de la generalii armatei cehoslovace, despre faptele de eroism ale generalului), se retrage la Girov, unde locuia o soră a sa, văduvă şi aflată în sărăcie.
La Aiud, Grigore Caraza, un fost deţinut politic de calitatea morală a generalului, poate cel mai reprezentativ dintre victimele comunismului, l-a cunoscut pe eroul legendar, degradat brutal de către agenţii ideologici ai Moscovei la Bucureşti. Din cartea lui de memorii* am aflat povestea cu parfum de legendă de pe Dealul Balaurului, episod pe care l-am rezumat aici, ca pe un insignifiant obol propriu adus, de Înălţarea Domnului, unui Erou a cărui postumitate se cere înălţată la dimensiunea faptelor sale pe nedrept mistificate sau ignorate.

Addenda: Generalul a murit în anonimat şi sărac, dar la ceremonialul de înmormântare (cu cheltuielile suportate de Primăria Piatră Neamţ) au participat în jur de 10 000 de oameni, între care circa 30 de generali români şi străini.

*Aiud însângerat, ed. a II-a, Grigore Caraza , Ed . „Conta”, 2007, Piatra Neamţ

Foto: Pictura de Laurentiu Romeo Jianu
Vizualizări: 67