Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: CALVARUL FEMININ DE LA MIERCUREA CIUC (partea a II-a)  

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: CALVARUL FEMININ DE LA MIERCUREA CIUC (partea a II-a)  

„  Aureoloate ca eroine au suferit torturi pentru că nu au vrut să-i trădeze

   pe bravii luptători. Au fost închise în cruntele închisori comuniste, umilite,

   înfometate, bătute crunt, unele chiar născând prunci pe lespezi reci, prunci

   ai nădejdii şi ai suferinţei pentru ideal. Au fost aruncate în beciuri întunecate,

   dar Dumnezeu le ocrotea şi li se revela în acele momente ca primilor mucenici

   din arenele cu lei, încurajându-le cu lumină şi mireasmă dumnezeiască.”

(PETRU C. BACIU-erou-martir)

 

În derularea timpului istoric creştin d.Hr., omenirea se balansează între Răsărit şi Apus, între lumea lui Hristos, cea a Luminii care nu apune niciodată şi lumea laică a atotsuficienţei Apusului, care trăieşte pe negurile azurului credinţei, între natura antinomiilor ortodoxe şi cea a paradoxurilor catolico-protestante.

Între aceste două lumi trăieşte între hotarele Carpaților o lume ortodoxă carpatică.

Dacă prin poziţia geografică, Carpații sunt aşezaţi între Răsărit şi Apus, din punct de vedere spiritual-religios, prin credinţa lor ortodoxă Carpații sunt mai presus de Răsărit şi mult mai presus de Apus.

 

Istoricii, literaţii, politicii, poate şi dintre gânditori, în parte, de-a lungul timpului desconsiderau tot ce avea atingere cu extrema lor sudică, Balcanii: conştiinţă balcanică, cultură balcanică, spirit balcanic, civilizaţie balcanică. Toate aceste afirmaţii erau ori gratuite, ori din rea credinţă, ori din intenţie, ori la sugestie, dar cel mai mult din necunoaştere.

 

Cu puţină răbdare dacă privim retrospectiv istoria numai de la Dinastia Asăneştilor încoace, observăm că de fapt civilizația Carpato-Danubiană-Pontică a excelat în toate domeniile: cultural, politic, social, economic, militar, ştiinţific, medical, filosofic, teologic, dar mai ales religios.

 

Cei care s-au aplecat cu somnolenţă asupra ponegririi civilizației dezvoltate cu centrul în Carpați au luat în considerare doar drama care s-a răsfrânt asupra zonei mai cu seamă în ultimele secole, astfel că privind doar traumele istorice n-au putut desluşi prin ceaţa minţii o evaluare clară, certă, obiectivă a civilizaţiei şi culturii spirituale a românilor, cantonând sentinţa lor de o retorică de tip dramatic. Ei n-au văzut Aura Carpaților fiindcă au privit-o prin dioptrii umaniste, nu prin lentila unei filosofii religioase.

 

Credinţa ortodoxă este de fap Axa Carpaților, care le fixează Temelia veşniciei şi Stâlpul înălţării situându-i mai presus de restul lumilor.

La Judecata de Apoi, singurul pisc al spiritualităţii-religioase pe care se va afla o oază a Ortodoxiei, a vieţii, va fi Piscul Carpatic, respectiv Dacia nemuritoare.

 

În cele trei lumi: lumea Răsăritului, lumea Apusului şi lumea Carpatică sunt două juguri grele, apăsătoare, filosofice: filosofia umanistă, filosofia religioasă şi un jug dublu în carul căruia se află timpul şi spaţiul.

 

Toţi oamenii pământului poartă jugul dublu la plugul timpului şi spaţiului său, dar unii ară un pământ pustiu, pietros, spinos cu plugul filosofiei umaniste, alţii ară alt pământ mai fertil cu plugul filosofiei religioase.

 

Greu şi de o parte, foarte greu şi de cealaltă parte, numai că unii au parte de neghină, iar ceilalţi de grâu.

Se întâmplă deseori ca cei cu neghina să fure grâul celorlalţi, lăsându-le neghina.

De modul cum ştii să-ţi măsori timpul şi să-ţi cântăreşti spaţiul ai parte fie de jugul şi plugul filosofiei umane, fie de cele ale filosofiei religioase.

   Cum se cântăresc de fapt cu mare precizie cele două entităţi, timpul şi spaţiul?

Prin cele două talere: filosofia umană şi filosofia religioasă.

Depinde de fiecare om pe ce taler îşi pune timpul şi spaţiul său.

Un taler poate aduce binecuvântarea destinului, celălalt tragismul soartei.

„Nu există nimic mai tragic şi nimic mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului şi al spaţiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul şi nici scopul acestuia. Trage după sine spaţiul, dar nici natura, nici sensul şi scopul acestuia nu le cunoaşte. Absenţa scopului îl conduce, aşadar, în captivitatea absurdului! Absenţa scopului rivalizează cu absurdul, dar tragicul câştigă întotdeauna.” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Stud. introd., trad. Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, p. 49)

 

Jertfele Cruciaţilor DacoRomâni ai veacului XX, nu au fost asemănătoare între jertfele mucenicilor, muceniţelor persecuţiilor Bisericii primare şi cele ale martirilor prigoniţi milenar de după, ci au fost mai presus de martiriu, a fost un martiriu întru mucenicie, fiindcă persecuţia lor s-a răsfrânt şi asupra sufletului şi a durat până la un sfert de veac, iar prigonirile nu s-au terminat încă…

   „ S-a spus că jertfele ce au însângerat jumătate de veac românesc au fost comparabile cu jertfele celor dintâi creştini. E adevărat că atunci, pentru noul şi fascinantul lor crez au fost răstigniţi pe cruci, au fost transformaţi în ruguri, au fost biciuiţi pe galere, au fost sfârtecaţi în bestiarii, au îndurat torturi şi chinuri ce nu se pot povesti, dar satrapii nu s-au atins de sufletele lor, îndrăgostite până la extaz de acel Domn al Iubirii Absolute, Iisus Hristos.

   Generaţia 1948 însă a fost supusă unor metode satanice, foarte meticulos puse la punct, ce urmăreau spargerea personalităţii. Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

 

Cruciatele ortodoxe dacoromâne ale Secolului XX au constituit Filosofia Martiriului, Mistica Jertfei Generaţiei-Calvarului 1948, atât în tragismul Suferinţei, cât şi în sublimul Iubirii sacrificiului suprem.

 

Sacrificiul Calvarului lor feminin s-a sacralizat prin două taine: Tăcere şi Cuvânt.

Tăcerea a fost învelişul Suferinţei acceptate, iar Cuvântul aura Iubirii grăite.

Foarte mult timp le-a trebuit celor care au supravieţuit să renunţe la tăcere, pentru a mărturisi deopotrivă Jertfa şi Iubirea întru Hristos şi Neam.

 

Puţini au fost temerarii care au rupt tăcerea şi au grăit mărturisind prin vorbă şi cuvânt scris Calvarul Golgotei lor româneşti-„măreaţa operă” pusă în scenă de „homo sovieticus” în cârdăşie cu lacheii lor proveniţi din scursura societăţii româneşti, cu cei parveniţi dintre laşii şi trădătorii de Neam şi Dumnezeu, constituiţi în dictatura comunistă, pe nedrept şi insultător numită „dictatura proletară”.

Lumea Calvarului Feminin ortodox de la Miercurea Ciuc, brodată cu brocartul serafic al grupului de maici a fost o lume tânără, angelică, generoasă, cultă, frumoasă, pioasă, dârză, martirică, dăruită cu mult har, cu rafinată lumină a creaţiei artistice, literare, filosofice, teologice, mistice.

O lume spirituală care conştientiza măsura jertfei ca timp şi spaţiu în iconomia Jertfei Mântuitorului, ce se adăuga ca slujire sacră adusă cu veneraţie Neamului.

O lume a Crucii în care suferinţa, jetfa şi dragostea erau virtuţiile esenţiale ale comuniunii lor cu Dumnezeu, ale comuniunii lor întru modelul demnităţii creştin-ortodoxe, unde conştiinţa îmbracă iubirea neclintită în toate cele lumeşti.

 

Una dintre sutele de victime creştine care a trecut prin gulagul ateu din România a fost şi Maica Pangratia Mureşan de la Mănăstirea Bistriţa vâlceană. „Mi-aduc aminte, ce misiune se făcea la Bistriţa! Îngrijeam 2800 de copii ai nimănui. În fiecare an găseam vreo două, trei lădiţe cu copii aruncate sub clopotniţă.” (Femei martire-Maica Pangratia de la Mănăstirea Viforâta, interviu apărut în revista Atitudini, nr.2/ 2008, pp. 71-74 şi nr. 3/ 2008, pp.34-40)

 

Maica Pangratia Mureşan era din Deda-Mureş. A făcut Liceul Monahal în cadrul Mănăstirii Bistriţa-Vâlcea, a fost tunsă în călugărie şi a absolvit Facultatea Politehnică din Cluj 1945-1950. În ziua de 15 Noiembrie 1954, a fost arestată şi condamnată la 8 ani închisoare. „Am prins în închisoare şapte Crăciunuri, şapte Boboteze, şapte Ani noi.” (ibid., p. 73)

În 1956 când s-a declanşat revoluţia din Ungaria, maghiarii din Târgul Mureş au arestat aproape tot vîrful de intelectualii români, alcătuind un lot de cca. 70 de persoane: „erau vreo 12 ingineri, vreo 18 avocaţi şi nu ştiu câţi doctori.” (Femei martire-Maica Pangratia de la Mănăstirea Viforâta, interviu…) Maica Pangratia era familiară dramei românului, prin arestarea sorei în 1940 de unguri, a fratelui generalul Ion Mureşan, care a primit 8 ani şi a cumnatului refugiat în România. Securitatea le înscenase scenariul unei organizaţii antistatale mascându-şi organizaţia ei, pentru a putea să-i aresteze. După anchete a ajuns la Miercurea Ciuc unde a cunoscut multe caractere dârze între care nepoata celebrului actor Nottara şi pe Maica Mihaela Nicoară de la Mănăstirea Vladimireşti. A supravieţuit bolilor fatale care îi dădeau târcoale. Maica Pangratia aduce o mărturie extrem de importantă pentru istorie în acel moment al anilor ’60. „ Între timp auzisem eu printr-o femeie, sergent major că sunt nişte tratative cu americanii şi cu, Dumnezeu să-l ierte, Kennedy, preşedintele Americii, care a fost împuşcat de un bandit-el ne-a scos din puşcărie pe politici. S-a dus, Maurer şi cu Gheoghiu-Dej, să ceară bani împrumut pentru centrala de la Porţile-de-Fier I. Şi a spus: „Dar ce politică s-a făcut la voi dacă la ora actuală, în ’60, aveţi 300.000 de deţinuţi politici, dintre care 1000 de femei? Condiţia ca să vă dau bani împrumut este ca într-un an de zile să lichidaţi problema deţinuţilor politici.” Şi-a luat angajamentul, pentru că îi strângea cu uşa. „Banii vi-i dau prin Israel, că, dacă vi-i dau direct, vi-i iau ruşii.” (ibid.)

 

După ce revolta maghiară a fost înăbuşită, Calvarul la temniţa din Miercurea Ciuc s-a intensificat. Tortura devenise pâinea cea de toate zilele… „Percheziţiile se ţineau lanţ, pedepsele nu se mai terminau, frigul şi foamea completau aspectul unui regim de exterminare ajuns la paroxism.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 321)

 

Maica Mina a fost un alt înger în trup care a trăit drama calvarului ateo-comunist prin mai multe închisori puse la dispoziţie de regimul totalitar. Cu chipul de o seninătate cerească, Maica Mina îndura totul, mulţumind lui Dumnezeu că poate să-şi aducă obolul jertfei sale pentru Biserică şi pentru Neam. Toate camaradele ei pulsau în spiritul de dăruire, dar cea care a impresionat-o extrem a fost „Marina, noi îi ziceam Ghega, un om extraordinar. Era fiica doamnei Russo din Basarabia… Întâmplările trăite alături de ea pot constitui adevărate file de Pateric… Şi ea, ca şi alte deţinute venite de la Miercurea Ciuc, unde a fost cea mai grea închisoare pentru femei, duceau povara unor condamnări de 20-25 ani de muncă silnică… Sunt figuri în faţa cărora îţi pleci capul. Greutăţile prin care am trecut împreună au făcut să se nască între noi o solidaritate sfântă, ne-am făurit acolo între zidurile reci ale închisorii familia noastră.” (Familia ortodoxă, nr.3/ 2010, interviu realizat de Raluca Tănăsescu)

 

Nu acelaşi lucru l-a simţit şi Lena Constante, prima cumnată a lui Petre Pandrea, pe care mandarinul o considera „un geniu rău”, cea care a abătut asupra sa „toate nenorocirile”„Memoriile mandarinului valah”, aflată în graţiile coreligionarei Ana Pauker, recăsătorită cu Harry Brauner. Dacă l-a simţit atunci, deşi nu l-a înţeles, l-a uitat cu desăvârşire după eliberare, când a ajuns să dea interviuri în lumea capitalistă, când a ajuns să-şi scrie memoriile ajustate ca să dea bine, artistic.

Televiziunea româna naţională actuală a prezentat-o ca pe un tot al suferinţei, ca pe un tot al rezistenţei morale, ca pe ceva deasupra tuturor: deasupra eroismului, deasupra martirului şi era cât pe-aci s-o treacă şi deasupra sfinţeniei, pe cea care a denigrat cu rea intenţie poporul român, respectiv Biserica lui. De fapt la noi e singurul stat din lume care după 1989, mai ales nu se pridideşte să se profaneze constant pe orice cale, Naţia, Patria, Biserica, Neamul: femeia, mama, copilul, familia, şcoala, instituţiile, personalităţi, genii, eroii, savanţii, martirii, mărturisitorii, monahii şi sfinţi.

 

Această „graţie” ni se cuvine, fiindcă prin forţele oculte care guvernează lumea, dar în mod expres România şi prin segmentul populaţiei ignorante, turma credulă, manipulată, sfârtecată, asmuţită asupra restului de popor care stă la adăpostul nepăsării, sunt promovaţi în rândul demnitarilor cu majoritate covârşitoare: elemente duşmănoase Crucii, elemente străine Patriei şi elemente vrăjmaşe Neamului care, atrofiază cultul demnităţii strămoşeşti, simţul moral şi sensul religios al Naţiunii.

„Am învăţat printr-o grea experienţă că pierderea simţului moral şi a celui religios la majoritatea elementelor active ale unei naţiuni, aduce cu sine decăderea acesteia şi cotropirea ei de către străini.” (Dr. Alexis Carrel, Conduita Vieţii. Reflecţii-Rugăciunea Ed. Mănăstirii Crasna-Prahova-2013, p. 282)

 

Adevărul care este dumnezeiesc, veşnic şi omniprezent nu îngăduie însă nici o clipă micimea, minciuna, egoismul, fariseismul, laşitatea, ura, nerecunoştiinţa.

 

Reaua credinţă şi inexactităţile comise de Lena Constante-recunoscută prin militantismul ei ateo-comunist, prin antiromânismul şi anticreştinismul ei manifestat făţiş în presupusa „lume liberă” a Occidentului-apus, în cartea ei <<L’evasion silencieuse>>-„Evadarea tăcută” , sunt scoase la lumină cu multă mâhnire de cea care a cunoscut-o, a ocrotit-o, a apropiat-o de familia ortodxă pătimitoare din celule, stimând-o pentru regimul unicelular în care ea şi-a trăit dârzenia, lupta, frustarea şi dezamăgirea… „Am învăţat să o iubim, nu ne-a fost deloc greu şi am fost lovite dureros când i-am citit cartea. Lena care a făcut cartea nu era Lena pe care am primit-o cu atâta afecţiune în marea noastră familie formată, după părerea ei, din gloata <<mizerabilă>> a unor femei ajunse conjunctural în închisoare.

A se reţine: Acolo şi atunci era o lume ortodoxă alcătuită din monahii, din studente, din aristocraţia demnitarelor românce, din aristocraţia demnităţii române. Cea care mărturiseşte adevărul este una dintre cele mai preţuite studente ale eminentului filozof Lucian Blaga, una din cele mai preţuite fiice duhovniceşti a Părintelui Iustin Pârvu şi personalitatea care ar putea fi supranumită prin întreaga ei viaţă, jertfă, dăruire, iubire, scris şi mărturisire: Monahia Albă a Apostulatui mirean ortodox român.

Continuăm nu cu misticismul Aspaziei Oţel Petrescu, ci cu mistificarea Lenei Constante, care numai constantă n-a fost în viaţa pe care şi-a trăit-o. A povestit despre Mislea şi ea n-a fost nici în vis acolo. A inventat pur şi simplu, sau a fost „rugată” să inventeze bazaconii. Ca să fii în preajma Adevărului, a suferinţei, a dramei, a calvarului, să trăieşti pe propria piele aceeaşi dramă ca şi cei din jur şi apoi să te erijezi în singura victimă, denigrându-i, profanându-i pe ceilalţi care şi-au trăit tragedia lor este o faptă la fel de mişelească şi meschină echivalentă cu soarta informatorilor-ciripitori sau chiar cu trădarea propriei suferinţe.

 

Mare păcat, şi nu a fost singura care n-a înţeles Suferinţa ca virtute nobilă creştină care este înaintemergătoare Iubirii, care înveşmântă comuniunea, ci şi-a asumat-o ca durere, ca tragism al nedreptăţii pentru care a suferit, „îndreptăţind-o” să se considere mai presus de alţii şi să afirme apoi acest lucru cu un rânjet mefistofelic.

 

Lena Constante a uitat că în Republica Penitenciară din România au intrat în închisori trei categorii de deţinuţi: deţinuţi persecutaţi religios şi politic totodată, deţinuţi condamnaţi politic şi deţinuţi de drept comun. Deţinuţii persecutaţi religios şi politic au fost majoritatea covârşitoare, din toate păturile sociale, de toate vârstele, de la minori până dincolo de vârsta senectuţii, bărbaţi, fecioare, femei, mame, bunici: cei buni care au devenit cei mai buni, cei onorabili care au ajuns cei mai demni, intelectuali care au devenit ultratitraţi, oameni de cultură care au devenit culţi, eroi care au devenit martiri, cuvioşi care au urcat pe culmile misticii teologice, poeţi care au devenit genii, savanţi, ţărani falnici ca brazii care au devenit stâlpi ai Ortodoxiei mărturisitoare, pătimitori care au devenit sfinţi, preoţi care au devenit mari duhovnici, călugări/ călugăriţe care au urcat pe piscurile ascetismului filocalic, mame care au născut în închisori sau care au dobândit chip dumnezeiesc iertând călăii care le-au stigmatizat sufletul.

În faţa Adevărului, Suferinţei şi Iubirii nu poţi minţi nici în cele mai diabolice chinuri. De fapt e un privilegiu ceresc să ajungi în faţa Adevărului şi a Iubirii.

 

Dumnezeu s-o ierte!

 

Probabil că nu a auzit niciodată de sutele de elevi/ eleve şi de miile de studenţi/ studente, care le-au făcut cinste profesorilor lor, de zecile de monahii şi de sute de călugări care au urcat piscul de azur al misticismului serafic, de miile de eminenţe ale înţelepciunii româneşti care au făcut Academii, Universităţi în închisori, de bravii generali de ordinul zecilor care au strălucit în demnitate cum au strălucit pe câmpul de luptă alături de miile de ofiţeri excepţionali, de miile de ţărani care au sfinţit ţărâna Vetrei româneşti, de miile de învăţători şi profesori care au luminat tineretul ţării călăuzindu-l pe drumul Bisericii lui Hristos, de miile de martiri şi mărturisitori care au urcat la ceruri, de zecile, sutele de mii care au făcut cinste Naţiunii şi lui Dumnezeu prin faptul că au pătimit un sfert de veac, o tinereţe în închisorile din România.

 

„Tineri-cu <<temniţa, mormânt al tinereţii>> lor-frumoşi, inteligenţi, talentaţi, culţi, spiritualizaţi, credincioşi, chinuiţi, toturaţi dincolo de orice închipuire, umiliţi, batjocoriţi, osândiţi la teribile cazne ani de-a rândul, siliţi să trăiască în condiţii inumane, înfometaţi, îngheţaţi de frig zi de zi, noapte de noapte, doar se va termina cu ei. Anihilarea omului de către om. Întoarcerea la stadiul animalic. Sfârtecarea mieilor de către lupi. Apusul însângerat al condiţiei umane.” (Luminiţa Niculescu, Mieii de junghiere ai neamului românesc, în Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost odată. Bucureşti-2011, p. 62)

 

Dacă nu a auzit de mieii sfârtecaţi, madame Constante, cu siguranţă n-a auzit nici de Mioara, cea supranumită Aurora calvarului feminin-Maria Muscalu Baicu.

 

Mioara s-a născut… nu, nu s-a născut, ci s-a iscat, frumoasă, <<din darul lui Dumnezeu>>. Frumoasă a fost cu un chip de Ileană Cosânzeană, nobilă a fost ca un spic de grâu aurit de sfântul soare, blândă şi smerită a fost ca mioara crescută în tainice văi sau pe semeţe creste de munte… Din primul moment în care am văzut-o mi-a sugerat un spic de grâu smuls dintr-o holdă dată în pârg sub soarele verii. Era foarte frumoasă, fără îndoială, dar avea ceva mai mult decât <<o preafrumoasă fată.>> Ochii ei albaştri, părul ei foarte blond, sufletul ei foarte cald, bunătatea ei plină de naturaleţe, cu un cuvânt, toate calităţile ei, inclusiv numele de alint, Mioara, sugerau ceva emblematic, ceva ce ţinea de spaţiul mioritic.”  (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 210)

 

Calvarul Feminin din temniţele comuniste au prefăcut Femeia creştină mai presus de eroină. Au prefăcut Eroina mai presus de Martiră, apropiind-o de Calvarul prin care a trecut Fecioara Maria-Maica Domnului şi Măicuţa noastră.

 

Calvarul Feminin din spaţiul concentraţionar le-a aşezat pe luptătoare în rândul nemuritoarelor dace legendare, care au legănat pe braţele lor destinul Neamului, crescând şi educând pe cei mai aleşi Fii: ţărani, învăţători, monahi, poeţi, preoţi, filosofi, artişti, medici, voievozi, vlădici, conducători, eroi, martiri, cuvioşi, asceţi, sfinţi.

 

Fecioara, Femeia, Mama creştină sunt chemate-hărăzite de Dumnezeu să schimbe destinul naţiei, neamului, cum profetic enunţa Luceafărul nostru-Mihail Eminescu: „Daţi-mi mame creştine şi voi schimba faţa lumii!”  Amin!

 

+ Ovedenia Adormirii-Învierii Maicii Domnului, Sf. Mucenici: Irineu şi Lup

* Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.